Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)

În sfârșit, domnul Dacian Cioloș are partid. Nu l-a fondat dumnealui (pesemne anticorupția, pro-europenismul și shoppingul de căciuli suedeze sunt activități foarte cronofage), dar, pentru că a fost cuminte (și ascultător) tot anul, l-a primit cadou. Cine sunt binefăcătorii cu prea mult timp liber, lux pe care primul tehnocrat al țării nu și-l permite? "Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor", a declarat fostul premier. Că oamenii respectivi împărtășesc aceleași valori și aceleași principii, nu avem motive să ne îndoim. Dar anonimi nu sunt. Pentru că, la o căutare rapidă pe google (care nu durează mai mult decât o comandă de căciulă Fjällräven), domnul Dacian Cioloș ar fi descoperit niște detalii nu tocmai încurajatoare în ceea ce-i privește pe bunii noștri voluntari.

Conform presei, cele trei "mame surogat" ale PLUS sunt Iulia Iordache, Raluca Florina Daneş şi Adrian Alexandru Iordache, ultimii doi fiind amploaiați ai firmei de avocatură Iordache Partners. Cum era ușor de dedus, lucru confirmat inclusiv de presa prietenă, Iulia Iordache este soția lui Alexandru Adrian Iordache, ceea ce înseamnă că doi din cei trei fondatori ai PLUS sunt soț-soție, iar toți trei lucrează pentru aceeași firmă. Înregistratul de partide trebuie să fie una din activitățile pro bono ale avocaților noștri, dar să nu anticipăm.

Să revenim, însă, la misterioasa familie Iordache. Cine va avea curiozitatea să intre pe site-ul Iordache Partners (vezi aici) va avea surpriza să descopere că Alexandru Adrian Iordache nu este singurul Iordache de la Iordache Partners, ci mai degrabă juniorul (la propriu și la figurat) firmei, seniorul - și fondatorul - fiind Alexandru Iordache.

Iordache-tatăl

Iordache-fiul, fondator al PLUS

Dacă ne oprim o secundă asupra descrierii de la Iordache-tatăl, aflăm că, înaintea admiterii în barou în 1992, a lucrat în "law enforcement", fiind familiarizat cu "ambele tabere ale baricadei". O exprimare eufemistică, dar nu departe de adevăr. Pentru că Alexandru Iordache, conform presei de la sfârșitul anilor '90 și început de anii 2000, a avut legături strânse cu SRI și a fost consilier al generalului Toma Zaharia, unul din personajele cheie în scandalului legat de traficul de țigări (pentru alte articole despre acest subiect, aici și aici). Cu alte cuvinte, domnul avocat de azi este domnul infractor de ieri, dar asta nu pare să-l deranjeze pe fostul cotizant la Vatra Românească transformat în tehnocrat transformat în politician purtător de căciulă Fjällräven.

Cum blogurile nu sunt, insă, instanțe de judecată, să trecem cu vederea aventurile lui Iordache-tatăl în contrabanda cu țigări. În fond, nu dumnealui a înființat PLUS, ci fiul său, Adrian Iordache. Ce informații găsim pe google despre acesta din urmă? În 2001, presa relata că un oarecare Adrian Iordache, un șofer de 23 ani posesor al unui modest "jeep" Mitsubishi Pajero cu numărul B-35-PAJ (de la Pajero, nu de la paj), l-a accidentat pe polițistul Leon Stoica în stațiunea Mamaia. O coincidență de nume? Să fie oare alt Adrian Iordache și nu viitorul fondator al PLUS? Conform autorilor articolului, se pare că nu. Vorbim de acel Adrian Iordache și nu de altcineva:

Pentru scoaterea soferului basma curata tatal sau face mari presiuni. Adrian Iordache e din Bucuresti, fiul avocatului Alexandru Iordache, si fratele lui Mircea Iordache, implicat in traficul de tigari desfasurat prin firma Mas Med, unde statul a fost prejudiciat cu peste 80 de miliarde lei. Asa cum l-a ajutat pe fiul cel mare sa scape basma curata, asa incearca acum avocatul sa netezeasca situatia fiului care l-a lovit pe politist. Iordache senior a intervenit prompt la autoritatile constantene, care, din nu stim ce motive, l-a prezentat drept parlamentar. Adrian isi face studiile in strainatate si sta mai mult prin Canada si Franta, unde, daca ar fi lovit un politist, taticul n-ar fi putut interveni, chiar daca e fost militian.

Cum în 2001 România nu avea justiția de azi, Adrian Iordache a scăpat neatins de justiția neindependentă. Din vina cui? Din vina Rodicăi Stănoiu și a lui Adrian Năstase, presupunem. O traumă pe care familia Iordache nu poate s-o depășească.

PS L-am menționat în această postare pe generalul Toma Zaharia. Oare să fie încă o coincidență de nume că un membru al echipei de la Iordache Partners este o oarecare Antonia Zaharia? Sau că Sorin Boldi, "special counsel" la Iordache Partners, are exact același nume cu unul din membrii consiliului de administrație de la SAI Muntenia, societatea care administrează SIF Muntenia?

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor, au depus o cerere de înregistrare a unui partid politic

Citeste mai mult: adev.ro/pjsatn

Věra verità

Anunțată de zile bune, vizita comisarului european pentru justiție, protecția consumatorilor și egalitate de gen s-a produs. Chiar dacă au lipsit scânteile mult-așteptate de tabăra #rezist, Věra Jourová s-a achitat onorabil de urecheala obligatorie pe care orice oficial european trebuie s-o administreze executivului român. N-a ieșit cu capul lui Tudorel Toader pe tavă, așa cum și-ar fi dorit oamenii uniți de o înjurătură, dar a ținut obișnuita predică despre importanța continuării luptei anticorupție, deși România nu a avut niciodată o luptă anticorupție, așa că nu are ce continua.

Deși nu este un mare secret, parcă nimeni nu a sesizat ironia situației. Pentru că Věra Jourová are ceva experiențe personale în materie de corupție/anticorupție. Din cei 500 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene, comisar pentru justiție (et cetera) a ajuns tocmai o persoană care a stat 33 de zile în arest preventiv pentru... luare de mită. Dar Věra Jourová a fost exonerată!, vor exclama susținătorii inițiativei fără penali în funcții publice. A anula o persoană pentru un astfel de fapt este o mârșăvie, vor continua ei și mai intrigați. Să vedem, însă, dacă au dreptate. Cum justiția e binară, există doar două variante în ceea ce-o privește pe Věra Jourová: este fie vinovată, fie nevinovată. În ambele cazuri, însă, Věra Jourová este cu siguranță ipocrită. Pentru că, în cazul în care este vinovată, nu are niciun drept să ofere României lecții de anticorupție, iar dacă este nevinovată, Věra Jourová este un om care a simțit pe propria-i piele abuzurile "justiției independente", motiv pentru care ar putea să fie mai înțelegătoare cu guvernul României. Nu și nu, însă! Ceea ce i s-a întâmplat Věrei Jourová a fost un teribil abuz, iar justiția "independentă" din România - sub oblăduirea augustului Augustin Lazăr - este dincolo de orice reproș.

Ce mai știm despre Věra Jourová? Că este o susținătoare a mișcării #metoo, fiind victima nu doar a unei justiții politizate, dar și a violenței sexuale. Noroc că oligarhul afaceristul feminist miliardar Andrej Babiš (să nu uităm că oligarhi există exclusiv în Rusia și în zonele "iliberale") a luat-o sub aripa sa ocrotitoare, Věra Jourová fiind numărul doi în partidul deținut de acesta, ANO 2011, partid construit pe fosta mișcare "Acțiunea Cetățenilor Nemulțumiți". Ce anume îl nemulțumea atât de tare pe miliardarul Andrej Babiš? Știți răspunsul: corupția. E greu să faci afaceri de miliarde într-o țară coruptă. Alături de Věra Jourová, însă, Andrej Babiš va reforma sistemul. Nu doar în Cehia, ci și în România. Sau în alte tărâmuri "iliberale".

PS Informații suplimentare despre Věra Jourová se găsesc aici și aici.

Autostrada sapienței

Sfidând evidența, ne-am conferit singuri titlul de sapiens. Apoi, încântați peste măsură de noi înșine, am mai adăugat un sapiens la primul sapiens. Homo sapiens sapiens, așa ne-am autointitulat în infinita noastră modestie (proporțională, pesemne, cu a noastră sapiență), asta în timp ce eram ocupați să-i facem mii de bucățele pe alți sapiens sapiens - sau să-i decapităm, spânzurăm, înrobim, exploatăm, ardem pe rug, biciuim, tragem pe roată, bombardăm etc. În dubla noastră sapiență, am ales oameni precum Donald Trump, Theresa May, Emmanuel Macron, Justin Trudeau etc., unul mai sapient decât celălalt. Am descoperit că nu suntem ființe biologice, ci avatarurile unor ființe biologice de care devenim tot mai înstrăinați. Am descoperit că sexul nu e un dat biologic, ci un "construct" social - un soi de skin pe care îl schimbăm în funcție de mood-ul zilnic, iar cei care contestă această "realitate" sunt niște neanderthalieni condamnați la extincție. Am descoperit că este incorect să spunem "mankind" (ci "peoplekind"), dar că vânzările de arme către Arabia Saudită trebuie să continue.

Luptăm cu inegalități mărunte în timp ce cea mai strigătoare inegalitate - cea economică - este de nechestionat. La urma urmelor, cine este oare mai discriminat? Un homosexual bogat sau un heterosexual sărac? O femeie CEO sau un bărbat cu salariul minim? Un copil dintr-o familie bogată sau unul dintr-o familie săracă? Tot discursul capitalisto-egalitarist este un spectacol de iluzionism. Smoke and mirrors. Ce poate fi mai convenabil pentru capitalism decât înlocuirea claselor sociale (cu toate simplificările acestui tip de discurs) cu clase sexuale sau de altă natură? În fond, teza principală  că majoritățile doar discriminează și nu pot fi discriminate. Ceea ce înseamnă, logic, că săracii (majoritari, din nefericire pentru ei) nu pot fi discriminați. Prin urmare, să le plângem de milă bogaților. Să nu uităm că și bogații sunt oameni și că nu au nicio vină că s-au născut așa sau că au devenit așa. Mulți europeni s-au supărat pe imigranții din Siria - și mai ales bunii europeni de la noi, care n-au văzut picior de imigrant. Motivul supărării? Vin peste noi ca să trăiască mai bine, nu ca să se adape de la valorile noastre europene/occidentale. Imigranți economici, așa au fost numiți. Dar investitorii străini (despre care am scris aici) nu sunt imigranți economici? Firește că sunt, dar sunt îndrăgiți de toată lumea.

Cert este că, în loc să avem o majoritate discriminată economic, avem o majoritate fracturată într-o multitudine de minorități, toate discriminate în fel și chip, mai puțin economic. Iar distinșii cercetători și descoperitori de noi discriminări non-economice se numesc - în stil orwellian - societate civilă. Noi străpungeri au loc zi de zi. Aproape că se aplică legea lui Moore: la fiecare doi ani se dublează numărul de discriminări, dar și de sexe. Inventarierea acestora este o muncă titanică, mai ales că în ritmul actual de creștere numărul sexelor ar putea depăși numărul locuitorilor planetei.

De ce să ne batem capul, însă? Viața merge înainte. Saudiții vor face dreptate în cazul Khashoggi, Iohannis cel cu nouă dosare penale clasate se luptă cu penalii cocoțați în fruntea statului, salariații cu 4000+ lei pe lună sunt discriminați de cei cu sub 2000, Cristian Ghinea e probabil jignit peste măsură de gestul obscen făcut de Florin Iordache pe motiv de copyright etc. Aici ne-a adus dubla noastră sapiență. La dublăgândire, mai precis. În lumea de azi, cine nu dublugândește nu supraviețuiește.

Dial MBS for Murder

Lăsam de înțeles în postarea anterioară că Arabia Saudită este intangibilă, iar evenimentele ultimelor zile confirmă această teză. Cum se spune în engleză, they can and will get away with murder. Pentru a nu știu câta oară. Iar și mai trist este că Mohammad bin Salman (MBS), deși își permite să angajeze o armată de avocați, are parte de o armată și mai impresionantă de avocați din oficiu. Începând cu președintele Statelor Unite și terminând cu figuri importante din mediul academic american, precum Walter Russell Mead, asupra căruia ne vom opri câteva minute.

Într-un acces de patriotism pur, Walter Russell Mead semnează un articol în Wall Street Journal intitulat "Don’t Ditch Riyadh in a Fit of Righteousness" ("Nu abandonați Riyadhul dintr-un impuls justițiar"). În cazul în care titlul nu este suficient de explicit, subtitlul completează: "Khashoggi’s murder must be condemned. But Saudi Arabia still serves U.S. interests." ("Uciderea lui Khashoggi trebuie condamnată. Dar Arabia Saudită încă servește interesele Statelor Unite"). Iar textul decurge conform așteptărilor, culminând cu următoarea afirmație: "And on crucial issues, U.S. and Saudi interests are aligned" ("În privința chestiunilor cruciale, interesele Statelor Unite și ale Arabiei Saudie sunt aliniate"), afirmație rapid preluată de postul saudit de televiziune Al Arabiya. Dacă interesele sunt aliniate în chestiunile de maximă importanță, iar uciderea lui Jamal Khashoggi a fost fără îndoială o chestiune crucială pentru Arabia Saudită (ținând cont de resursele alocate), atunci de ce n-ar fi la fel de crucială și pentru Statele Unite? Iar Walter Russell Mead nu se oprește aici, afirmând că "dizolvarea alianței americano-saudite dintr-un exces justițiar ar fi o reacție absurdă și exagerată care ar face jocurile dușmanilor Americii". Așadar, cei scandalizați de biata crimă de la consulat (putem să-i spunem "crimuță") sunt anti-americani.

Bun, vor spune unii cititori, domnul Walter Russell Mead este un cinic - sau un realist. La urma urmelor, lumea e plină de realpolitikiști. Dar acești cititori ar comite o gravă eroare. Pentru că domnul Walter Russell Mead, fost profesor la Yale, nu este un cinic. Din contră, chiar. Domnia sa cunoaște multe îngrijorări și luptă cu toate puterile pentru o lume mai etică. De pildă, prin 2011, Walter Russell Mead era un martor neputincios la ascensiunea fascismului. Precum George Orwell în anii '30, Walter Russell Mead simțea în aer mirosul războiului ce avea să vină. Vedea cu ochii minții cuiburile de mitralieră, soldații încolonați, megafoanele, sloganurile, fețele emaciate, cerul gri etc. Unde se adunau acești nori ai furtunii, mă veți întreba? Bineînțeles că nu în Arabia Saudită, ci în... Ungaria. Și, cum România nu e departe de Ungaria, același Walter Russell Mead și-a făcut cunoscute părerile savante și cu privire la situația de la noi, sintetizând-o în felul următor:

Teama de corupție, de nevoia de a da mită, de lipsa de transparență din România - asta încetineşte dezvoltarea economică şi socială a României şi face din România un loc dificil pentru investiții străine.

Suntem toți de acord cu domnul Walter Russell Mead? Suntem! Numai un cinic putinist și-ar putea închipui că Ungaria lui Viktor Orbán e preferabilă Arabiei Saudite, că Liviu Dragnea e preferabil lui MBS și că democrația americană este o plutocrație. Vreți să ajutați Arabia Saudită? Boicotați companiile locale de taxi și luați un Uber. Măcar un leu pe cursă va ajunge și la MBS.

PS Textul de mai sus e un fel de comentariu la această postare.
PPS Cine este mare perdant în această afacere? Fără îndoială, Recep Tayyip Erdoğan, care nu a înțeles că Arabia Saudită este intangibilă. Cu puțin "noroc", înlăturarea intrigantului Erdoğan ar putea deveni chiar una dintre acele "chestiuni cruciale" în care Statele Unite și Arabia Saudită sunt aliniate. Iar dacă trebuie să găsim și o parte bună, cert este că de "prietenii Siriei" s-a ales praful și pulberea. De atâta prietenie pentru Siria au ajuns să se războiască între ei.

Misteriosul domn Jamal Khashoggi

Pentru cei care au urmărit presa internațională în ultimele zile, numele de Jamal Khashoggi nu mai este unul străin. Pe scurt, Turcia acuză Arabia Saudită că l-ar fi ademenit pe "disidentul" Khashoggi la consulatul acesteia din Istanbul, unde o echipă de 15 asasini l-a eliminat - și chiar tranșat - pe "incomodul" jurnalist. Este Arabia Saudită capabilă de un astfel de gest (de o gravitate extremă)? Categoric da, mai ales că a făcut lucruri și mai rele (sirienii și yemeniții știu mai bine). Dacă lucrurile stau așa, putem lua de-a gata varianta oferită de Turcia, care dă dovadă de o "celeritate" fără precedent în... tranșarea acestei chestiuni? Categoric nu. În acest caz, pe cine să credem?

Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan nu este străină de falsuri și înscenări. Începând cu sinucigașii care se hotărăsc să se arunce în Bosfor exact în momentul trecerii convoiului președintelui-salvator Erdogan până la ședințele în care înalți oficiali turci discută deschis punerea în scenă a unui atac cu rachete pentru a justifica o intervenție militară în Siria, Turcia lui Erdogan (de care suntem legați prin sacrul Articol 5) nu pare să se împiedice de probleme etice atunci când e vorba de anihilarea inamicilor sau a inamicilor inventați. Ba e capabilă chiar și de înscenarea unei lovituri de stat pentru a-i epura pe indezirabili.

Și așa ajungem la Jamal Khashoggi, prezentat de presa occidentală drept un "aprig critic" al familiei regale saudite, un "disident", "oponent" etc. Că Jamal Khashoggi nu este nimic din toate acestea se poate verifica rapid în scrierile sale găzduite de Washington Post - sau din scurta biografie care poate fi consultată pe Wikipedia. Acum mai puțin de o lună, într-un articol timid-critic cu "reformele" (a se citi epurările) ordonate de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Jamal Khashoggi încă găsea de cuviință să afirme că "nu ne opunem guvernului nostru". Ce mai scria Jamal Khashoggi tot recent (acum trei luni, mai precis)? Nici mai mult nici mai puțin că este timpul să partiționăm Siria ("It’s time to divide Syria"), obiectiv împărtășit - culmea! - de guvernul căruia, teoretic, i se opune. Iar Khashoggi propunea și un model de acțiune în mult-dorita partiționare: modelul - coincidență mare! - turcesc. Să mai spunem că același Khashoggi a lucrat ca "media adviser" pentru prințul Turki Faisal Al-Saud, cel care a condus, timp de 24 de ani, serviciul secret saudit? Sau că jurnalistul Khashoggi a reușit să-l intervieveze de mai multe ori pe mult-prea-eluzivul Osama Bin Laden (mai eluziv decât Yeti sau Big Foot), performanță neegalată de niciun alt coleg de breaslă (occidental sau nu)? Și atunci se pune întrebarea: nu cumva "jurnalistul"/"disidentul" Khashoggi a devenit omul Turciei? Și dacă da, cum se face că misterioasa sa dispariție a avut loc - dintre toate locurile de pe Terra - chiar în Turcia, deși Khashoggi se auto-exilase în Statele Unite?

Dacă Turcia a decis să-și hărțuiască rivalul regional (și ideologic) printr-o punere în scenă, nu putem ști cu siguranță. Indiferent dacă dispariția lui Khashoggi este reală sau nu, familia regală saudită nu are de ce să-și facă griji - sau nu griji serioase, cel puțin. Pentru că Arabia Saudită a fost un partener de încredere al Occidentului în tot felul de potlogării internaționale (despre care am mai scris), iar Occidentul va face absolut orice pentru a ține informațiile departe de ochii publicului. Saudiții nu sunt niște Sebastian Ghiță cu ale lui întâlniri din vila K-2 sau cu petrecerile din vie, ci sunt oameni serioși și puși pe treabă: lovituri de stat, asasinate, intervenții militare, sponsorizări ale politicienilor influenți din Statele Unite și nu numai, inclusiv ale candidaților la președinție sau ale foștilor președinți, trafic de arme etc. etc. Cu astfel de informații, Arabia Saudită nu are nevoie de bomba atomică pentru a-i descuraja pe potențialii rivali occidentali, iar aceștia din urmă înțeleg prea bine situația imposibilă în care se află. Câteva "sancțiuni prietenești" din partea Statelor Unite, de ochii lumii? Nicio problemă, va fi depășit și acest hop.

Lucruri multe am aflat

Citesc zi de zi presa capitalist-progresistă-antisocialistă și am aflat câteva adevăruri pe care aș vrea să le împărtășesc.

1. Ca persoană necăsătorită, sunt discriminat.
2. Căsătoria dintre un bărbat și o femeie a fost inventată de Putin și de Dughin.
3. Coaliția pentru Familie l-a castrat chimic pe Alan Turing, în timp ce britanicii încercau cu disperare să-l salveze. La fel și cu Oscar Wilde.
4. Liber-cugetatul e o ocupație nobilă doar atunci când nu te cheamă Ion Iliescu.
5. Familia "tradițională" este o chestie oribilă (violență conjugală, abandonul copiilor etc.), așa că homosexualilor trebuie să li se taie privilegiul de a nu fi căsătoriți.
6. Dormitorul este un sanctuar, spre deosebire de sufragerie, bucătărie, corespondență, pagina de facebook, telefon mobil etc. etc.
7. Homosexualii sunt atât de homosexuali - și nimic altceva - încât formează o minoritate. Cei care își închipuie că sunt doar oameni (bogați sau săraci, înalți sau scunzi, conservatori sau liberali) sunt niște naivi.
8. Dreptul la căsătorie este sfânt, dar nu în sensul religios, ci în cel areligios. Amin (tot areligios).
9. Nenea Anghelache din "Inspecțiune" (Caragiale) este homosexual.
10. România se îndreaptă spre teocrație.
11. CCR (sluga PSD) apără totuși drepturile persoanelor de același sex căsătorite.
12. Toată, dar absolut toată presa susține "da" la referendum și că asta ar fi ceva extrem de grav. Cel puțin așa susține toată presa.
13. Dumnezeu e foarte invocabil când "preferă lemnul și spațiile mici". În materie de căsătorie, nu.
14. Divorțații de la vârful politicii românești sunt, de fapt, netradiționali, dar reprezintă varietatea rea a netradiționalului.
15. Inegalitatea economică e cel mai bun lucru since sliced bread. În rest, suntem tare atenți cu egalitățurile.
16. Donald Trump îl iubește pe regele Salman al Arabiei Saudite, în buna tradiție americană. N-am aflat, însă, dacă nobilele sentimente sunt împărtășite și de partenerul de la Riyadh.
17. Dreptul la sănătate trebuie să fie direct proporțional cu venitul, altfel i-am discrimina pe cei cu bani. Și nu vrem asta.
18. Nu toți cei care votează "da" la referendum sunt la fel de răi. Pe Traian Băsescu putem să-l iertăm că votează ca Liviu Dragnea.

Cam atât. Și încă un lucru. Am aflat că suntem, ca specie, tot mai sapiens.

Homofobi versus homofobi

"Bombo, Bombo, tu ne duci în Congo". Sloganul care a făcut valuri în cercurile proto-#rezist din 2004. Știm cine este Bombo(nel) și știm la fel de bine ce insinuare se ascunde în spatele acestei "porecle" savurate de soborul de intelectuali care azi predică împotriva "familiei tradiționale". A protestat cineva împotriva subtextului homofob din spatele ei? Nu-mi aduc aminte. Găselnița cu "Bombo" era da bomb. Un fel Gangnam Style național. Rimele și memele erau inepuizabile. Distanță nu s-a luat nici măcar când Vadim Tudor făcea următoarele "acuzații":

Adrian Năstase - un bolnav periculos, protagonist al mai multor casete video, în care apare participant activ (de fapt, pasiv) la orgii homosexuale. Una e filmată la un club de pederaşti din Anglia, unde Bombonel se hârjoneşte cu mai mulţi hăndrălăi, toţi în pielea goală, dar el consumă şi cocaină. Alta e filmată în România şi îl arată pe prim-ministru într-o partidă de sex oral şi anal cu Eugen Bejenariu, secretarul general al Guvernului. La un moment dat, a telefonat soţia premierului, dar acesta a repezit-o: «Nu pot vorbi acum, sunt în şedinţă de Guvern!

Timpul a trecut, Bombo a ajuns la închisoare (a urmat valul de glume cu "scăpatul săpunului") și iată-ne în ajunul referendumului privind definirea "familiei". Și ce constatăm? Că oamenii care mustăceau la glumele cu Bombo sunt azi pentru boicot. Până și Andrei Pleșu, cel care, în 2017, într-un acces de "political correctness", decreta zeflemitor că e "dreptul oricui să facă ce vrea cu curul lui" (sursa: Mihai Iovănel), s-a hotărât să boicoteze. Ba chiar e îmbufnat că homofobii îi folosesc textele homofobe. Iar lista convertiților, cu aerul unor misionari neînțeleși de barbari, este lungă. Și, mai nou, au găsit argumentul imbatabil: boicotați, altfel vom ajunge precum Rusia lui Putin (arză-l-ar focul):

A devenit transparentă dispoziția politicienilor de a merge până la capăt în atentatul lor asupra democrației, în scopul de a institui un tip de oligarhie autoritară cu accente teocratice, similar celui din Rusia.

Cum se explică această stare de fapt? În mare, ecuația e simplă. Pe cine urâm mai mult, pe PSD sau pe homosexuali? Odată clarificat clasamentul, vom ști dacă vom boicota sau nu. Aceasta este esența campaniei pro-boicot. Nu este un boicot de dragul democrației și al toleranței, de dragul Europei, ci un vot anti-PSD, în care indecișii vor fi asimilați taberei nu (nu-PSD, mai precis). Și ce facem cu homosexualii care sunt împotriva căsătoriei între persoane de același sex, pentru că există și așa ceva? La naiba cu ei, doar nu ne punem la mintea unor pederaști putiniști-dughiniști.

Creierele curcubeu

Știm ce s-a întâmplat ieri. Peste 40 de europarlamentari au semnat o scrisorică de condamnare a referendumului din weekendul care urmează. Câți, mai precis? Dacă nu suntem atenți, ar fi 47. În realitate, însă, sunt 46 - pentru că o doamnă europarlamentar, pesemne dublu-indignată pe referendumul din România, a găsit de cuviință să semneze de două ori scrisoarea cu pricina. Firește, nu această hibă schimbă datele problemei, iar scuze găsim: un accident, o neatenție etc.

Așadar, numele stimatei doamne este Martina Anderson. Un nume fără rezonanță în (sau pentru) România. Dar asta nu înseamnă că Martina Anderson este un europarlamentar oarecare. Cum ar spune englezii, quite the opposite. Pentru că doamna Martina Anderson, aprigă apărătoare a "familiilor curcubeu" din România, are o biografie... aparte. Foarte aparte, chiar. În primul rând, doamna europarlamentar a petrecut nu mai puțin de 13 ani într-o închisoare britanică. Și nu în orice închisoare, ci în una de... maximă securitate. Pentru ce faptă? Nu pentru corupție, cum ne place nouă, ci pentru - suspans! - terorism. Iar cei 13 ani de închisoare, oricât de mulți și de lungi ar părea, au reprezentat doar o parte din condamnare, doamna Anderson fiind eliberată înainte de termen grație Acordului de la Belfast.

În concluzie, un referendum inoportun, care schimbă o formulare ineptă cu una la fel de ineptă, se dovedește a fi ceva mult mai grav decât pusul de bombe. Și de ce n-ar fi așa, la urma urmelor? Cum spun cei din tabăra #boicot, cine mai poate spune ce este normal astăzi? Cei ce au impresia că văd lucruri anormale sunt chiar ei anormali. Sau putiniști. Sau iliberali. Iar pentru ei nu există nici toleranță, nici înțelegere, nici Accept și nici MozaiQ. Și așa este normal.

Nu ne rămâne decât să sperăm că doamna Anderson va îmbrățișa necondinționat inițiativa "fără penali în funcții publice". Așa ar fi normal.

PS Pentru cei care vor să verifice afirmațiile de mai sus, click aici și aici.

Până nu demult, iarba era verde. Azi are un verde tradițional

Este căsătoria un drept? Discutabil. Drepturile pot fi doar individuale, dar căsătoria implică (deocamdată) două persoane. Mai cunoașteți vreun drept care se exercită în doi? Un drept bi-individual? Cum ar fi să votăm în grupuri de câte doi? De dragul demonstrației, să presupunem, însă, că este un drept. Atunci se pune întrebarea: ce este divorțul? Un răspuns pripit ar fi că divorțul este o renunțare voluntară la dreptul de a fi căsătorit. Dar dacă unul dintre parteneri nu vrea să divorțeze? În acest caz, dacă tratăm căsătoria ca pe un drept, putem spune că inițiatorul divorțului îi încalcă partenerului dreptul de a fi căsătorit. În fond, dacă libertatea este un drept și privarea de libertate este o infracțiune, atunci nu cumva privarea de căsătorie este tot o infracțiune - sau măcar o contravenție? Vom răspunde în cor că nu. De ce, însă? Pentru că știm că dreptul la libertate individuală primează în fața "dreptului" la căsătorie, ceea ce înseamnă că acesta din urmă este de fapt o expresie a primului. Și ce ne facem cu cei care vor să se căsătorească, dar nu-și găsesc partener? Le oferim unul din oficiu (precum un avocat)? Facem o agenție? O loterie a "partenerilor de viață"? Și dacă numărul participanților la loterie este impar, ce ne facem?

Este căsătoria un contract? La fel de discutabil. În primul rând, pentru că nu există clauze contractuale. Un contract vag (sau nescris) nu este contract - nu în fața legii, cel puțin. Să presupunem, însă, că este un contract pe termen nelimitat (sau cu înnoire zilnică). Revenind la exemplul anterior, cel al divorțului, ce facem dacă unul din parteneri respectă cu strictețe toate clauzele nescrise, dar celălalt partener vrea să pună capăt mariajului? Nu ar fi o încălcare grosolană a contractului? În acest caz, n-ar fi victima îndreptățită să sesizeze protecția consumatorului sau o agenție special creată pentru astfel de situații?

Este căsătoria expresia iubirii? Și mai discutabil. Poți să-ți iubești parinții și să-ți iubești copiii, dar n-ai voie să te căsătorești cu ei. În plus, la cununia civilă, soții nu sunt întrebați dacă se iubesc, deci iubirea este irelevantă. În plus, după cum știm, din punct de vedere istoric, căsătoria din iubire este ceva foarte... recent.

Dacă nu este reductibilă la un drept, un contract sau o expresie a afecțiunii, atunci ce este căsătoria? Simplu: o convenție - sau, dacă suntem anglofoni, a social construct. O convenție care antedatează statul și care, chit că a îmbrăcat diverse forme în diverse culturi și religii, a fost dintotdeauna între bărbați și femei (și nu între bărbați și între femei, ca să nu rămână loc de interpretare). Și, ca orice convenție, nu este rațională. Sunt homosexualii discriminați? Depinde. În viața de zi cu zi, da. Prin lege (chiar și în condițiile în care referendumul va avea succes)? Nu. Homosexualii au voie să se căsătorească în aceleași condiții precum heterosexualii. Nu au un paragraf separat în lege. Să mai dau un exemplu? Toată lumea are voie să traverseze strada. În realitate, nu putem să traversăm strada oricând și oriunde. Putem s-o facem doar prin anumite locuri și de cele mai multe ori trebuie să ne supunem unui aparat numit semafor. Legea spune - arbitrar - că nu avem voie să traversăm pe roșu. Putem spune despre cei care își doresc inversarea convenției (să traversăm pe roșu și să oprim la verde) că sunt discriminați de lege? Bănuiesc că nu. De fapt, există și persoane care sunt discriminate, mai precis cele care suferă de discromatopsie/daltonism, dar de ele nu ne pasă. Pentru ele încă nu s-a inventat dreptul să vadă în culori. Una peste alta, atât timp cât legea este aceeași pentru toată lumea, putem vorbi despre o mulțime de lucruri, dar nu despre discriminare.

Nu sunt avocatul din oficiu al familiei (nu folosesc epitetul "tradițională" deoarece nu există și un alt tip de familie), dar nu pot să nu mă întreb: de ce aliații "netradiționalilor" (spun aliații deoarece am auzit multe voci, dar nu și pe cele ale homosexualilor) și-ar dori un simulacru al "tradiționalului"? Este ca și cum un ateu și-ar dori să umble în straie de popă, un socialist ar tânji după un titlu nobiliar, iar un vegetarian și-ar dori să lucreze la abator. Nu ne place convenția din spatele denumirii de căsătorie? Suntem liberi să-i întoarcem spatele.

Articolul 48

Așadar, România se pregătește de referendum. De data aceasta, cu privire la definirea familiei. Articolul vizat din Constituție sună în felul următor:

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi [subl.m.], pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Dacă facem o analiză strict literală a articolului redat mai sus, putem deduce următoarele:

1. Formularea "între soți", în lipsa unui numeral, poate fi interpretată inclusiv ca "între mai mulți soți". Așadar, Constituția permite poligamia.
2. Aceeași formulare ("între soți"), ținând cont de genul masculin al cuvântului soț, poate fi interpretată și ca "exlusiv între doi sau mai mulți bărbați".
3. Articolul nu conține nicio referință cu privire la vârsta minimă a "soților", lâsând astfel o portiță căsătoriilor între sau cu minori. Atât timp cât sunt liber consimțite, firește.

Așa se întâmplă când ne agățăm prea tare de litera și nu de spiritul Constituției. PSD își face un uriaș deserviciu sprijinind această inițiativă, mai ales în plan extern, unde oricum este extrem de șifonat (chiar dacă de multe ori pe nedrept și "din auzite"). Și, în fond, Constituția nu trebuie să fie un șir de interdicții, ci de drepturi. Articolul 48, deși prost formulat, inclusiv din punct de vedere formal (ca să dau un exemplu, care e diferența între educație și instruire?), e suficient. În același timp, chiar dacă referendumul va reuși și căsătoria va fi definită explicit ca între "un bărbat și o femeie", rămâne deschisă poarta parteneriatului civil. În loc să rămână în ochii multora  (mai ales "din afară") ca un partid reacționar, PSD - dacă ar fi avut o minimă viziune - ar fi fost mult mai câștigat dacă ar fi sprijinit parteneriatul civil. Și nu doar din calcul de imagine, ci pentru că așa este corect.

PS Am mai scris despre acest subiect aici.

Zboară cocorii

Investitorul, această rara avis a societății capitaliste libere. Deși similar din punct de vedere morfologic cu omul comun, investitorul reprezintă o specie separată - și, din păcate, grav amenințată. Cu o populație redusă (investitorul are o rată de reproducere sensibil mai mică decât cea a omului comun, așa cum populația de lei este mai mică decât cea a antilopelor) și vulnerabilă la orice mărire de taxe - precum coralii la schimbarea pH-ului oceanelor -, viitorul acestei specii pare sumbru. Totuși, există și speranță. Ca să evite extincția, guvernele fostelor țări comuniste derulează o multitudine de programe cu scopul de a reintroduce această specie în arealul propriu. O astfel de măsură a fost crearea de rezervații naturale pentru investitori, mai precis a așa-numitelor Zone Defavorizate (ca să nu fie loc de confuzie, defavorizate pentru omul comun, nu pentru investitor). Rezervațiile au demonstrat fără tăgadă că investitorii pot fi reintroduși în orice areal, atât timp cât sunt întrunite condițiile necesare, adică infrastructură și "stat de drept", cel din urmă acționând ca un magnet pentru stolurile de investitori (dovadă fiind "statele de drept" din Africa sau Asia). Totuși, să nu ne lăsăm îmbătați de micul succes autohton. Pentru că investitorul, specie nevricoasă, este tot timpul în pragul ușii, gata să părăsească țara gazdă. Orice modificare a mediului, oricât de mică, îl face să amenințe fie cu plecarea, în cazul în care a fost aclimatizat, fie cu nemaivenirea, în cazul în care plănuia să ajungă și pe teritoriul țării noastre, lucru care, pe bună dreptate, îi neliniștește pe conservaționiștii noștri, speriați că investitorii ar putea avea soarta dropiilor și a bourului - și asta înainte de a apuca să apară pe timbre. Avem, deci, responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putință pentru protejarea acestei specii delicate, dar în același timp magnifice. Inclusiv prin săparea de tuneluri sau ridicarea de poduri peste autostrăzi, dacă este cazul. Sau măcar prin introducerea unui paragraf în constituție care să garanteze profitul investitorului. Doar așa copiii copiilor noștri vor putea să vadă un investitor nu doar în fotografii sau împăiat la Antipa, ci și în carne și oase. Avem nevoie, deci, de o viziune pe termen lung, iar știința ne poate fi un bun aliat. Așa că propun guvernului României să recolteze mostre de ADN de la cele mai bune exemplare de investitor. Grație străpungerilor tehnologice din domeniul clonării, România, în doar câțiva ani, s-ar putea mândri cu o populație viabilă de investitori. Asta chiar ar fi o investiție strategică. Până atunci, însă, omul comun trebuie să înțeleagă că investitorul nu poate fi salvat fără un pic de sacrificiu. Așa că donați acum pentru un investitor! Sau adoptați unul! Poate așa nu se vor mai simți descurajați.

Vrem o corupție ca afară

We have helped liberate more people from tyranny
and poverty than ever before in history.
We have acquired great wealth and power in the process. 

John McCain, Ultimul mesaj către americani

Rudy Giuliani a reușit să-și pună în cap "România bună". După ani în care a plouat cu scrisorele și depeșe scrise pe același calapod (și de aceleași minți dibace, de obicei autohtone), nu e de mirare că misiva semnată (dar nu și scrisă) de Rudy Giulani a creat stupoare în cercurile #rezist - și tot atâta bucurie în tabăra cealaltă. Răzbunarea lui Pavlov. Odată dresați că orice răvaș trimis din afară (dar scris în interior) trebuie să exprime o teribilă îngrijorare față de derapajele de la "lupta anticorupție", este ușor de înțeles de ce susținătorii "anticorupției de Dâmbovița" au reacționat ca și cum au primit pansament gastric în loc de desert. Năuceala, însă, n-a ținut mult. Repliindu-se imediat, Dan Barna, președintele partidului celor care contează, l-a pus imediat la punct pe Giuliani, descriindu-l ca pe "avocatul lui Trump", poziție pare-se similară cu a "bucătarului" și a "frizerului". Nici textul scrisorii nu a scăpat simțului critic al domnului Dan Barna, care n-a ezitat să-l catalogheze drept o "dictare pe care domnul Giuliani a decis să o semneze". Că domnul Dan Barna n-ar fi reacționat așa dacă scrisoarea cu pricina ar fi susținut contrariul, asta e ceva de domeniul bunului simț. Mai mult, Rudy Giuliani n-ar mai fi fost "avocatul lui Trump", adică un fitecine, ci omul care a înfrânt mafia new-yorkeză, jurist cu experiență, prieten al României, susținător al statului de drept, fost primar al metropolei New York etc.

Luați, deci, pe nepregătite,  leaderii #rezist au fost nevoiți să improvizeze o defensivă, iar efectivele mobilizate - pe post de "țestoase" - au fost impresionante. Chiar disproporționate, dacă am folosi un cuvânt la modă... În fond, dacă Rudy Giuliani este doar "avocatul lui Trump" și nimic mai mult, un fel de overrated chef/hairdresser, de ce a atras atâta atenție chiar din partea celor care o denunță? De ce nu s-a bucurat de liniștea generală cu care a fost întâmpinat mesajul lui Serj Tankian, de exemplu? Până și George Maior, singurul psd-ist nepenal, s-a oprit din importantele sale activități, pe cât de antiteroriste pe atât de transatlantice, pentru a-i căra câteva bastoane lui Rudy Giuliani, descriind scrisoarea acestuia ca "expresia unui lobby, iniţiat de anumite forţe care sunt interesate de apărarea unor personaje de la noi care au avut probleme cu justiţia". Mai pe șleau, curatul George Maior îi acuză pe Rudy Giuliani că este în cârdășie cu mafioții de la noi. Cine sunt "mafioții" de la noi, știm. Ceea ce nu știm, însă, este cum "mafioții" s-au lăsat păcăliți să propulseze un om atât de integru.

Cert este că, după multe tatonări individuale, încetul cu încetul s-a conturat și o strategie în rândurile #rezist. Care ar putea fi rezumată în felul următor: ce contează scrisoarea lui Giuliani când avem scrisoarea mult-regretatului (mai ales prin Irak, Libia, Siria, dar și prin alte părți) John McCain? Una peste alta, fiecare tabără are scrisorica ei de suflet. De ce ar conta una mai mult decât cealaltă, nimeni nu obosește să explice. Niciunei tabere nu-i trece prin cap, însă, să renunțe la veneratele scrisori. Pentru că sunt doar atât, niște scrisori. Redactate - cum spunea Dan Barna - după dictare. Toate, inclusiv cea a lui John McCain. Să ne închipuim că John McCain, cu doar 23 de zile înainte de a muri de cancer la creier, nu avea griji mai presante decât cele legate de "statul de drept" din România ar fi - ca să folosesc un eufemism - o naivitate. John McCain nu a scris acea scrisoare - și cel mai probabil nici măcar nu a semnat-o.

Ce concluzii putem trage? În primul rând, dacă este permisă o glumă, că România e în întregime republicană (tabăra Giuliani vs. tabăra McCain). În al doilea rând, cele două scrisori denotă superficialitatea interesată a oficialilor americani în tratarea unor probleme delicate. Doi oameni care nu știu absolut nimic despre România (nu că ar avea vreo obligație în acest sens) acceptă să susțină necondiționat o tabără sau alta. Doar pentru că așa au fost rugați de niște "prieteni" influenți (unde influența e direct proporțională cu averea). Cum România e modestă la capitolul influență, cele două tabere au reușit să obțină doar niște autografe pe niște texte pregătite în interiorul României. Alte țări (mai ales unele din Orientul Mijlociu) reușesc să obțină și câte un război. Corupție? Firește. Dar ca afară.

Înjurătura care îi unește

E un lucru bine știut că Stalin detesta Ohrana (poliția secretă țaristă). Acest fapt nu l-a împiedicat, însă, să creeze cea mai temută poliție politică, NKVD-ul. De fapt, regimul de teroare instituit de Stalin a fost clădit pe fundațiile țarismului. Până și Gulagul, simbolul represiunii staliniste, n-a făcut altceva decât să continue Katorga țaristă. Și nu este singura asemănare. În fond, una din primele griji ale bolșevicilor a fost refacerea imperiului, cel puțin din punct de vedere teritorial. Ceea ce înseamnă că, simplificând, anti-țaristul Stalin a devenit, ca o ironie a istoriei dar și a soartei, țarist. Cu alte cuvinte, a fi anti-x nu reprezintă câtuși de puțin o garanție că nu ai nimic în comun cu x.

Acestea fiind spuse, întreb: poți să fii anti-PRM cu metode PRM-iste? Intelectualii noștri "de marcă" - alături de participanții la protestele ultimilor ani - țin să demonstreze că da. Deși întotdeauna critici cu PRM și cu Corneliu Vadim Tudor, limbajul și tehnicile utilizate de aceștia seamănă izbitor cu cele brevetate de CVT. Trec în revistă câteva din asemănările de discurs:

1. Justițiarismul. Cu ce a rămas Vadim Tudor în memoria colectivă? Fără îndoială, cu obsesia pentru "justiție". Vâzând peste tot "mafia" (ca marcă înregistrată cu accentul nu pe primul a, ci pe i), Vadim Tudor promitea că va conduce țara cu mitraliera. Dar nu doar Vadim Tudor vedea "mafia" peste tot, ci și distinsul filosof și patron al Humanitas, Gabriel Liiceanu, cel care, într-un moment de mare inspirație - dar și ca un omagiu involuntar adus tribunului -, și-a intitulat un articol în felul următor: "Răul României de azi: o mafie camuflată în partid". Să trecem, însă, de la "mafie" la "pușcărie", un alt cuvânt preferat al lui CVT. La alegerile europarlamentare din 2009, sloganul personal al lui Vadim Tudor (diferit de cel al partidului) suna așa: "Hoților, bandiților, ce-ați făcut cu țara noastră? Pușcăria vă manâncă!". O asemănare izbitoare cu sloganurile din Piața Victoriei. Pasiunea pentru "pușcărie" e atât de mare, încât același Gabriel Liiceanu se oferea să facă el pușcărie în locul lui Liviu Dragnea.

2. Mania pentru porecle și invective. Poreclele la români au o veche tradiție. Cu toate acestea, cel care a transformat porecla în armă politică a fost, fără îndoială, CVT. Câteva exemple: Țapul (Emil Constantinescu), Frankenstein (Theodor Stolojan), Mihai Bâl-Bâl (Regele Mihai), Bătrâna Șandrama Stalinistă (Ion Iliescu), Bombonel (Adrian Năstase), Purcica (Alina Mungiu), Chiorul (Traian Băsescu), Ardei Umplut (Ion Cristoiu) etc., etc. (pentru o recapitulare a invectivelor, vezi aici). Aceeași manie a poreclelor poate fi găsită azi în cercurile #rezist, astfel: Livache, Daddy, Pablito, Volguța (fostă membră PRM despre care anti-PRM-istul Andrei Pleșu, dorind parcă să demonstreze că umorul PRM-ist îi este aproape de suflet, scria recent că este - citez - "o filoloagă dezvirginată politic de Vadim Tudor"), Abramburica, Duamna, Teleor-man, Teleor-woman, Veorica, Pavianul cu Mantie etc. etc. Nici la capitolul invective cercurile #rezist nu stau mai slab. Redau câteva marca Vladimir Tismăneanu: "puroiul pesedist", "scroafa" (Dăncilă), "infama analfabetă" (Dăncilă), "ciuma, holera si lepra" (Dragnea, Dăncilă și Tăriceanu) etc.

3. Atacul la persoană. CVT excela la atacuri murdare în care argumentele erau întotdeauna înlocuite cu umor pornografic. Același lucru îl găsim inclusiv în ultimul număr al Dilemei Vechi, care găzduiește un articol intitulat "Lui Dragnea îi este frică de dentist", insoțit de dovada fotografică concludentă. Conform neînfricatei autoare, care nu se teme de dentiști, dar nici de penibil, Liviu Dragnea nu suferă doar de algofobie, ci și de... muiefobie. Și așa ajungem la sloganul verii (așa cum a fost numit cu multă afecțiune de către jurnaliștii de la Hotnews.ro), care este întruchiparea limbajului revistei România Mare. Slogan îmbrățișat - sau măcar aprobat discret - de toată lumea bună, inclusiv de Gabriel Liiceanu cu al său text "Înjurătura care ne unește". Care îi unește cu Vadim Tudor, aș adăuga eu.

4. Versificație. Ne aducem aminte de poezioarele lui Vadim și nu are rost să revenim asupra lor. Cu Vadim ieșit de pe scenă, pare-se că alți versificatori vor să-i ia locul. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu, autorul acestor stihuri alese: "Caligula Imperator/Și-a făcut calul senator/Petru Groza, mai sinistru/Și-a făcut boul ministru/Iară Nicu, mai galant/Și-a făcut iapa savant/Daddy Dragnea pișicher/Și-a facut oaia premier...". Alt exemplu, din aceeași peniță: "Gunoaiele: Dăncilă și Nicolai/Au dat azi cu mucii-n ceai/Nicolai și cu Dăncilă/Ne provoacă numai silă...".

Așa cum ne invață teoria lui Darwin, odată ce o specie a dispărut, altele se grăbesc să-i ia locul în ecosistem. Dispariția fizică a lui Vadim Tudor a lăsat un loc liber, loc preluat imediat de intelectualii noștri care se autointitulează democrați. A fi anti-Dragnea de pe pozițiile și cu limbajul lui Vadim Tudor nu anunță nimic bun. Și nu, nici gluma cu Teleormanul nu mai merge. Pentru că cei care o folosesc (de la Andrei Pleșu, în nenumărate texte,  până la Vintilă Mihăilescu) nu fac decât să-l plagieze pe Vadim, care afirma următoarele: "Flăcăul ăsta din Teleorman, cu frâna de muci sub nas, a ajuns să conducă România". Dacă Vadim Tudor ar fi înregistrat "gluma" la OSIM, moștenitorii lui ar fi fost milionari.

Proclamația de la București

10 august 2018, o zi care va rămâne în istoria infamiei. Toate ororile secolului XX s-au repetat în această noapte a tenebrelor. Crime împotriva umanității, baie de sânge, masacru, Tiananmen, mineriadă, copii gazați, Bucureștiul le-a bifat pe toate în doar câteva ore. În lumina acestor fapte, noi, poporul, propunem:

1. Ridicarea unui monument al victimelor genocidului din noaptea de 10 august 2018.
2. Constituirea unei asociații a victimelor jandarmeriei. AsoViJa 100 plus hashtag ro (nu neapărat în această ordine).
3. Introducerea unui curs obligatoriu în învățământul primar și gimnazial pentru ca tânăra generație să înțeleagă proporțiile tragediei.
4. Constituirea unui tribunal penal internațional care să-i judece pe cei vinovați.
5. Decorarea cu ordinul "Muie PSD" în grad de Ofițer a puținilor supraviețuitori din noaptea de 10 august și a căpeteniilor Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Mihai Șora etc.
6. Crearea imediată a unor lagăre de depesedizare.
7. Dezvelirea în una din piețele importante ale Bucureștiului a unei statui dedicate lui Mălin Bot și usturimilor sale din duba jandarmeriei.
8. Ridicarea unui mausoleu și osuar al eroilor necunocuți din noaptea de 10 august.

Bucureștiul lovit! Bucureștiul înfrânt! Bucureștiul martirizat! Dar şi Bucureștiul eliberat! Ora victoriei mișcării este aproape!

Apărătorul independenței procurorilor

Domnul Klaus Iohannis, brav apărător al "independenței" procurorilor, le spune acestora, literă cu literă, ce au de făcut:

I-am cerut astăzi Procurorului general Augustin Lazăr demararea de urgență a cercetărilor pentru clarificarea modului în care s-a produs intervenția Jandarmeriei la protestele de aseară din Piața Victoriei. De asemenea, i-am solicitat Procurorului general să stabilească legalitatea intervenției și să identifice rapid persoanele și gradul de vinovăție a tuturor celor care au luat parte la incidentele violente petrecute în Capitală.

O jumătate de oră mai târziu:

Procurorii militari s-au sesizat din oficiu şi au deschis dosar penal cu privire la modul de intervenție al jandarmilor şi incidentele petrecute la manifestația de vineri seara din Piața Victoriei.

Din câte îmi amintesc, poezia anticorupție spunea că factorul politic nu trebuie să se amestece în activitatea procurorilor sau să-i direcționeze în vreun fel. În cuvintele aceluiași Klaus Iohannis:

Eu, personal, sunt convins şi voi acționa în consecință, evident că procurorii trebuie să fie independenți. Procurorii în niciun caz nu trebuie să fie controlați politic. Procurorii nu pot fi în subordinea unui politician, fie el şi ministru [subl.m.]. În consecință, orice am face noi, în România, ca stat, trebuie să asigure independența procurorilor pentru a garanta o justiție independentă.

Cine cere public procurorului general să cerceteze un anumit caz poate la fel de bine să ceară și întreruperea cercetărilor în alt caz.

Unde sunt, însă, sutele de procurori independenți? Cei care, în urmă cu două luni, acuzau "implicarea factorului politic"? Pare-se nu mai au timp de semnat scrisori de protest, din moment ce fac ore suplimentare zilele acestea. Chiar și în weekend.

Un CEO îngrijorat

Despre Steven van Groningen, CEO al Raiffeisen România, am mai scris aici. Pentru cei care au uitat, Steven van Groningen este unul din nemulțumiții României. Sufocat de taxe și cu rate mari la bancă, omul are toate motivele de îngrijorare. Nu atât pentru viitorul său (doar nu este egoist), ci mai ales pentru cel al copiilor săi. Așa își justifica dumnealui prezența la protestele din iarna lui 2017:

Prezenta mea acolo este o decizie personala. Inainte de a fi presedinte de banca sunt tata si imi pasa de viitorul copiilor mei si al tarii in care locuiesc [subl.m.]. Nu cred ca din acest punct de vedere exista vreo diferenta fata de cei cu care m-am intalnit acolo - clienti, prieteni, parteneri de afaceri, antreprenori, sportivi, inca o campioana olimpica, angajati. La fel ca in cazul lor, dorinta mea pentru un viitor mai bun pentru copii mei, intr-o Romania mai prospera, este total legitima [subl.m.].

S-au scurs 18 luni din acel moment - și tot atâtea de guvernare PSD. Și, surpriză, aflăm că băncii Raifeisen îi merge foarte bine:

Raiffeisen Bank a încheiat primul semestru al acestui an cu un profit net de 423 milioane de lei, cu 74% mai mult față de primele 6 luni din 2017 [subl.m.], au transmis joi reprezentanții băncii .

Probabil că tot cu 74% a crescut și îngrijorarea respectabilului CEO față de actuala guvernare. Pentru că în România îngrijorarea de acest tip este întotdeauna direct proporțională cu venitul.

Răzvan Ştefănescu și oul lui Columb (II)

În postarea precedentă, am stabilit că "muie PSD", în cuvintele distinsului politolog Vladimir Tismăneanu, este "deopotrivă rezultatul și catalizatorul acestei deșteptări civice". Și, pentru că toată România dă semne de deșteptare civică, inițiativele de acest tip nu lipsesc. Cum ar fi, de pildă, vandalizarea casei memoriale Elie Wiesel, eveniment prompt semnalat de presa internațională (aici și aici) și mai puțin de cea autohtonă.

Să ne aruncăm o privire.

Ce observăm în partea dreapta a imaginii? "Muie Merkel + Trump + Putin". Interesant. Un amestec de muie greșită cu muie corectă. Ordonate după nivelul de "acceptabilitate". Să sperăm că autorul va fi prins și trimis rapid la un centru de reeducare, ca să înțeleagă odată pentru totdeauna că nu e de joacă cu sufixul. Totuși, apare o încurcătură. Așa cum a declarat recent președintele României, "persoane care îndrăznesc să își expună opinia anti-PSD sunt luate în plină zi de poliție. Așa ceva nu s-a întâmplat din anii întunecați ai comunismului". În acest caz, ce ne facem? Luăm în plină zi persoanele care își exprimă opinia anti-Putin? Ar fi ceva de o gravitate extremă.

Răzvan Ştefănescu și oul lui Columb

Nu folosi niciodată un cuvânt lung acolo unde unul scurt este suficient.

George Orwell

Circulă vorba-n târg că domnul Mircea Cărtărescu nu vrea să fie asociat cu "muie PSD". O ingratitudine care nu poate fi explicată decât prin orgoliul literar al marelui poet de la curțile Humanitas și ICR. Pe scurt, într-o postare pe care a șters-o la scurt timp (oare de ce?), episod din care domnul Cărtărescu recunoaște că "a învățat foarte multe", fără însă a detalia care sunt aceste "foarte multe", domnul Cărtărescu postula:

Dacă veniți cu «muie PSD», pe mine să nu contați. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmaşul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat.

Așadar, vina pentru "muie PSD" aparține tot PSD-ului. Nimic nou sub soare. Așa cum "țigancă împuțită" a fost - évidemment - din vina "țigăncii împuțite". Că doar știm prea bine că "sexismul, rasismul, şovinismul", lucruri care, declarativ, îl îngrijorează peste măsură pe foarte-simțitorul nostru poet liberal și degrabă urâcios de iliberali, nu ar fi existat dacă nu am fi avut o cauză reală. Cum se spune popular, nu iese fum fără foc...

Dar să lăsăm logica acolo unde-i locul. La arhaisme, printre pseudo-științe și șamanisme. Azi nu mai merge cu logica, ci cu ego-ul. Domnul Cărtărescu, mare meșter al cuvintelor, este, de fapt, gelos. Pentru că, de ani buni, dumnealui și mulți alți fini intelectuali s-au tot rotit în jurul cozii în căutarea acestui cuvânt magic. Au agonizat ca niște insecte căzute în vasul cu apă, debitând vulgarități livrești lipsite de forța unei "mui" cinstite. Precum domnul Vladimir Tismăneanu, bun amic al domnului Cărtărescu:

Insalubrul infractor, birtașul bicisnic Liviu Dragnea, încarnează paradigmatic ceea ce Andrei Pleșu a numit obscenitatea publică. Totul, dar absolut totul, în cazul acestui ipochimen este obscen...

După cum se poate vedea, domnul Tismăneanu încearcă, dar nu reușește. Și nu doar domnul Tismăneanu se află în această situație, ci mai toată intelectualitatea. Și vine Răzvan Ștefănescu, procedând precum Columb cu al său ou, și spune: "muie PSD"! Rezumatul perfect. Patru rânduri reduse la două cuvinte și cu mai mult "punch". Și nu doar patru rânduri, ci mulți ani de "opoziție". Felicitări, domnule Ștefănescu! Ați reușit acolo unde toate mințile strălucite ale României au eșuat. În doar patru litere, ați exprimat inefabilul. Iar singurul dumneavoastră critic? Un invidios lipsit de talent literar. Bine, însă, că a învățat foarte multe. Să sperăm că inclusiv ceva de la domnul Tismăneanu, care, măcar în acest caz, nu pare să sufere de gelozii literare:

Sintagma “M..e PSD”, devenita slogan national, este deopotriva rezultatul si catalizatorul acestei desteptari civice.

La capitolul "onestitate", Tismăneanu 1, Cărtărescu 0.

Dacă veniţi cu «muie PSD», pe mine să nu contaţi. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmaşul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat

Citeste mai mult: adev.ro/pcq5w8

Ciudatul destin al lui Donald Trump

Că Donald Trump, ca personificare a tot ce este mai sordid din capitalismul erei Ronald Reagan, este un conglomerat de defecte, asta este deja o axiomă. Cu greu i-am găsi o calitate. Cu toate acestea, Donald Trump are un destin ciudat: acțiunile sale benigne sunt prezentate drept maligne și viceversa. Că Donald Trump a bombardat Siria în baza unei făcături, nu a fost nicio problemă pentru establishmentul american. Criticii la vremea respectivă l-au acuzat de... moderație: că a făcut "prea puțin", "prea târziu" etc. Establishmentul - nu doar cel american, ci și cel planetar - nu a avut nicio problemă cu actul în sine, anume de a bombarda de dragul teroriștilor un fost aliat în miez de noapte, fără declarație de război. Nu, atacul asupra Siriei era manifestarea unei tradiții sănătoase, dar executată prost de Donald Trump. Altfel ar fi stat lucrurile dacă o aveam pe Hillary Clinton. În infinita dumneaei competență și know-how, ar fi bombardat mai bine. Doar avea experiența Libiei: we came, we saw, he died. Donald Trump a bombardat ca un amator, dar măcar are scuza că a încercat. Așa că-l iertăm pentru acest episod.

Pentru ce episod nu putem să-l iertăm, însă? Evident, pentru întâlnirea cu Vladimir Putin, care a devenit în ochii "patrioților" americani un fel de Belzebut. John Brennan, fostul director al CIA din vremea lui Barack Obama, nu s-a sfiit să-l acuze pe Donald Trump de trădare, lucru repetat la nesfârșit de o bună parte a presei americane. Dar de ce tocmai trădare? Nu cumva a fost un fel de "scăpare freudiană" (freudian slip) din partea onorabilului domn Brennan? Ca director al CIA în perioada 2013-2017, John Brennan trebuie să știe un lucru sau două despre cum Statele Unite au înarmat și au finanțat grupări teroriste în Siria. De multe ori cu armament din țări precum România, Bulgaria, Croația etc. Ținând cont că în războiul din Irak (un război construit pe minciună, dar asta este altă poveste) au murit nu mai puțin de 4424 de soldați americani, cei mai mulți victime ale terorismului sunit de inspirație saudită, foarte similar cu ceea ce se întâmplă acum în Siria, se naște întrebarea: oare cine este vinovat de trădare? Nu cumva chiar cel care folosește cuvântul, mai ales că a petrecut ani buni, ca analist CIA, la Riyadh, în Arabia Saudită? Ca un fin cunoscător al realităților saudite, de ce John Brennan nu a calificat drept trădare vizita lui Donald Trump la Riyadh, de exemplu? În fond, oricâte defecte ar avea președintele rus, Rusia lui Putin este fără îndoială preferabilă Arabiei Saudite. Din orice punct de vedere imaginabil. Să vezi în Putin un Belzebut și în Mohammad bin Salman un arhanghel, asta chiar e o performanță.

Una peste alta, singurul gest normal făcut de Donald Trump s-a transformat în ceva impardonabil. Cum spunea recent Nikki Haley, apărătoarea insulei Binomo, "în primul rând, nu avem încredere în Rusia, nu avem încredere în Putin și nici nu vom avea vreodată". Dar în Arabia Saudită? Întotdeauna. Și, între timp, putem să le ținem lecții de stat de drept românilor, obligându-i în același timp pe corupții de la guvernare să cumpere armament american de miliarde de dolari. Ca să se apere de Belzebut, nu pentru altceva.

Romanul distopic a murit, trăiască distopia!

Ne place sau nu, scriitorii de ficțiune au obiceiul să nu scrie despre realitatea imediată. Aceasta poate fi decor, dar niciodată subiect. Motivele din spatele acestei stări de fapt sunt multiple, dar, simplificând, se întâmplă așa pentru că realitatea imediată este comună. Nu vom citi romane despre oameni care doar merg la serviciu și se întorc acasă. Și nici despre micile lor frustrări, corvoadele casnice și comenzile lor online. De ce? Pentru că toți avem experiența acestor lucruri. Sunt prea imediate, prea comune. Drept urmare, scriitorul are nevoie să facă un salt. Spre - ca sa folosesc cuvintele lui Max Blecher, chiar dacă modificându-le un pic sensul - irealitatea imediată. Acest salt poate îmbrăca o infinitate de forme, de la nostalgie până la science fiction, dar cu siguranță reprezintă o precondiție a actului de creație. În același timp, saltul nu poate fi nici prea mare, în sensul că irealitatea zugrăvită trebuie să aibă forme recognoscibile. Așadar, există un orizont limitat, un fel de rază maximă a cercului imaginației noastre. Putem plonja în orice direcție, dar numai pe o anumită distanță. La urma urmelor, oamenii din Star Trek sunt doar niște cópii ale noastre. Și nu numai oamenii, ci chiar și klingonienii și romulanii, care, pe deasupra, mai vorbesc și engleza. Rezumând, romanul de ficțiune este produsul a două forțe care se bat cap în cap: pe de o parte, trebuie să se îndepărteze de realitatea imediată, dar, pe de altă parte, irealitatea zugrăvită trebuie să fie verosimilă.

Acestea fiind spuse, ce s-a întâmplat cu romanul distopic? Ultimul roman mare a fost scris de George Orwell. Mă refer la O mie nouă sute optzeci și patru, firește. Apoi, în anii '50 și '60, au urmat câteva încercări cu valoare literară mai mică, dar măcar memorabile (Fahrenheit 451, Portocala mecanică, Logan's Run și altele). Eforturile ulterioare, însă, au fost și mai slabe. Ca și cum omenirea a încetat brusc să-și mai imagineze societăți terifiante, dar verosimile. Situația, însă, este explicabilă. În fond, ce distopii ne mai putem imagina, mai ales dacă ținem cont de cele două limite expuse mai sus? Mai nimic, pentru că toate sunt aici. Pentru că distopia a devenit parte din realitatea imediată. Supravegherea totală din O mie nouă sute optzeci și patru? Este aici. Războiul perpetuu? Este aici - și se cheamă (până la inventarea altuia) războiul împotriva terorismului. Hedonismul din Minunata lume nouă? Și el este aici. Eloii și morlocii din Mașina timpului? Și ei sunt aici, chiar dacă la figurat. Ca și cum realitatea imediată este un amestec respingător al tuturor distopiilor imaginate în trecut. Un frankenstein al distopiilor. Moartea romanului distopic nu a fost cauzată de o criză a imaginației, ci de realitatea imediată. Practic, asistăm la un fenomen nou: nu putem concepe o lume mai terifiantă decât cea în care trăim. O lume verosimilă, cel puțin. Dacă vrem să ne imaginăm o lume în care oamenii sunt obligați să meargă în mâini și să scrie cu picioarele, n-avem decât, dar nu putem să-i spunem distopie... Ar fi doar un exercițiu al absurdului.

Azi nu ne mai supără nimic. Nici că ni se cere să ne dăm cureaua jos (ba câteodată și nădragii) când mergem cu avionul, nici că suntem filmați aproape tot timpul cât suntem în afara casei, nici că datele de pe telefon și calculator ne sunt interceptate și depozitate, nici că suntem amprentați când ne scoatem pașaportul, nici că termenul de libertate a devenit aproape un arhaism. Nu ne sperie nici ce ne pregătește viitorul apropiat: recunoașterea facială și vocală și interconectarea tuturor mijloacelor de supraveghere. Dreptul la intimitate? O aiureală învechită. Dreptul la moarte, așa suntem progresiști.

În doar câțiva ani, va exista tehnologia cu care guvernele, ca să dau un exemplu, îi vor putea identifica instantaneu pe (aproape) toți participanții la un protest. Prin GPS și recunoaștere facială. Și la fel de instantaneu, grație datelor stocate, aceleași guverne vor putea afla și cine sunt prietenii celor care protestează. Asistăm la începuturile erei agregării datelor. Aceleași guverne vor putea ști dacă doi oameni au fost vreodată în apropiere. Sau dacă o persoană a vizitat vreodată un anumit muzeu. Tot traficul de voce va putea fi transformat automat în text, ceea ce înseamnă că va putea fi interogat după cuvinte-cheie. Dacă un guvern va dori să întocmească o listă cu persoanele care beau ceai de rozmarin și care alimentează mașina de la o anumită benzinărie, totul se va rezuma la câteva click-uri. Iar acestea sunt doar câteva exemple banale de interogare a acestor date. De fapt, se va ajunge mult mai departe. Vor exista algoritmi care vor stabili tipare de comportament, încât orice anomalie de la rutina zilnică va putea fi identificată prompt. Dacă un guvern va dori să afle câți oameni întârzie la serviciu într-o anumită zi, în câteva momente ar putea avea lista suspecților. Și nu va avea nevoie de o armată de birocrați, ci doar de câțiva operatori. Odată cu dispariția presei scrise, trecutul va deveni infinit mai maleabil decât ce și-a imaginat Orwell cu al său Minister al Adevărului. Nu vor fi arse cărți și reviste. Pentru că, pur și simplu, nu va fi nevoie. Un scurt "delete" sau "find and replace" vor asigura neantul perfect.

Vom deveni un stup digitalizat. Și poate vom avea și "cabine de suicid", ca în Futurama. De avut, vom avea multe, dar nu și romane distopice. Măcar acest lucru să ne îngrijoreze.

Despre păsări, pisici și capitalism

Nu e fascinant cum animale din specii diferite (și mă refer în special la cele prădător/pradă), atunci când sunt ținute în casă, ajung să se accepte reciproc, ba chiar să se "împrietenească"? Chiar dacă nu le-am văzut cu ochii noștri, sigur am văzut măcar "dovezi video" în acest sens: pisica "prietenă" cu un papagal sau cu un șoarece etc. Oare cum se explică această anomalie? Poate unii vor da vina pe "ignoranța animală", dar cazul ilustrat nu face decât să confirme existența unui anumit tip de inteligență (dacă o pisică poate fi prietenă cu un șoarece, un șarpe nu). Ceea ce se întâmplă este o înfrângere a unor instincte primordiale. Și nu numai din partea prădătorului (în cazul de față pisica), ci și din partea prăzii. Dacă prima își înfrânge instinctul de vânătoare, prada își înfrânge frica. Cum se explică, însă, această situație? În primul rând, prin abundența hranei, abundență care se transformă într-un inhibitor al instinctului de vânătoare. Dar această explicație nu acoperă tot, din moment ce aceeași pisică poate vâna - strict ca expresie a instinctului și nu din nevoie imediată - alte păsări sau alți șoareci. Asistăm, deci, la o condiționare. Artificialitatea mediului își pune amprenta asupra comportamentului animalelor, iar amprenta este direct proporțională cu inteligența animalelor în cauză (ca să mai dau un exemplu, un cameleon nu va fi niciodată prieten cu o insectă și nici viceversa).

Acestea fiind spuse, se pune întrebarea: omul, ca animal inteligent (cel mai inteligent, cum ne place să ne alintăm), nu este supus aceleiași condiționări (proporționale)? Nu cumva asistăm la o auto-domesticire? Nu cumva suntem prieteni cu proprii noștri prădători? În fond, dacă aplicăm aceeași "schemă" societății în care trăim, nu observăm o anomalie? O minoritate avută domină fără rest o majoritate ne-avută. Cu brutalitate sau fără, cu forme legale sau fără, faptul nu poate fi negat. Și chiar dacă majoritatea mai cârâie și mai mârâie din când în când, gestul are tot atâta valoare pe cât pasărea care ciugulește pisica.

Există o confuzie bine-întreținută între capitalism și libertate. Practic, capitalismul este prezentat ca latura economică a libertății. Oare așa stau lucrurile, însă? Susținătorii capitalismului nu contestă inegalitățile economice generate de acesta, dar le prezintă fie ca pe un rău necesar, fie ca pe un stimulent. În plus, conform acelorași susținători, orice om are șansa de a ajunge în vârful piramidei, ceea ce face totul scuzabil. Dar dacă aplicăm acest lucru altor imperative? Toți acceptăm că oamenii au dreptul să fie liberi. Dacă am aplica "regulile economice" acestui drept, ar însemna să trăim într-o societate în care cei mai mulți oameni sunt robi, dar au șansa, printr-un fel de loterie a vieții, de a deveni liberi. Și, cu siguranță, câțiva dintre ei ar reuși. Totuși, ne-am dori să trăim într-o astfel de societate, am accepta riscurile? Între o lume în care toți suntem liberi și o lume în care toți avem șansa de a fi liberi, oare ce alegem? Acceptăm că libertatea este un imperativ și că nu trebuie să depindă de șansă, dar, cumva, nu vrem să aplicăm acest lucru economiei. Ducând această analogie până la capăt, capitaliștii sunt oamenii liberi ai economiei. Dacă acceptăm acest fapt, cei fără capital ce sunt? Tot oameni liberi? Nu cumva capitalismul are tot atâtea în comun cu libertatea pe cât robia? În fond, s-au mai văzut cazuri de țări care practicau sclavia deși constituția proclama sus și tare că toți oamenii sunt liberi. Iar unii chiar erau... Alții, mai puțin.

Există libertate economică în afara capitalismului? Firește. Omenirea a stat mii de ani fără capitalism, așa că măcar știm că nu este o condiție intrinsecă a libertății economice. Nu spun că modelele pre-capitaliste erau mai bune decât cel de acum sau că pot fi o sursă de inspirație. În niciun caz. Este ca și cum am înlocui becul cu opaițul. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să acceptăm că ordinea capitalistă este un fel de "stare naturală". Și, chiar dacă ar fi, argumentul este insuficient, din moment ce omul și-a abandonat de mult "starea naturală". De ce n-ar face asta și în economie?

Oricât de absurd ar suna, capitalismul a devenit, treptat, inamicul libertății economice. Capitalismul actual, cu toate bursele, fondurile suverane si speculațiile lui, nu ar trebui să se teamă de Karl Marx, ci de Adam Smith. Marele - cu adevărat marele - capital nu mai operează pe "piața liberă", ci, de cele mai multe ori, pe banii contribuabililor. Exemplele sunt nenumărate. De la măsurile luate în Statele Unite în timpul ultimei crize până la pilonul II de pensii din România. Marele capital a devenit, printre altele, nefalimentar. Și, din păcate, nu este inamicul doar al libertății economice. Că vorbim de servicii medicale, presă, proces electoral, capitalismul este omniprezent. A accepta că CNN ne informează corect (și chiar gratuit!) înseamnă a accepta că McDonald's există ca să ne hrănească (și chiar sănătos!). Capitalismul a devenit inamicul libertății, inamicul nostru. Doar că noi suntem prea domesticiți. Chiar și în fața evidenței, spunem că este răul cel mai mic. Preferăm să ne imaginăm că lumea non-capitalistă e populată de tot felul de baubau, dar nu observăm că stăm cu baubaul cel mare în casă. Și ne mai și ciugulim și giugiulim cu el.

PS Dacă tot suntem într-o cheie semi-umoristică, am o propunere. Toate produsele de la supermarket au așa-numitul tabel nutrițional. Ca să știm câte calorii mâncăm și alte cele. Dacă vrem să vedem fața capitalismului, propun un alt tabel. Tabelul economic. Pe fiecare produs să scrie cât la sută din prețul final îl reprezintă conținutul, cât la sută ambalajul, cât la sută cheltuieli de marketing, cât la sută profit brut pentru producător, cât la sută adaosul comerciantului. Ne-am lămuri repede. Până atunci, însă, să ținem la siluetă. Aspectul contează mult în capitalism.

H.-R. Patapievici: între Antonescu și Putin

Oare există enormități și enormități? Unele mai mari decât altele? Horia-Roman Patapievici ține neapărat să demonstreze că da, până și enormitățile au elitele lor.

Deși n-a fost capitalist niciodată în viață - ci mai degrabă fondatorul unui "welfare state" la ICR, redistribuind banul public pe la amici - Horia-Roman Patapievici s-a rebrănduit. Acum domnul Patapievici a devenit expert în "leadership" - sau Führung, în caz că sună mai bine așa. Pe scurt, domnul Patapievici este plătit de capitaliști pentru a aduce ode - cui altcuiva? - capitalismului. Înțelegând care este condiția zilierului, fostul director al ICR prestează. Dar nu oricum, ci cu commitment. Cum însă vorba multă e sărăcia omului (echivalentul fanariot al lui time is money), să trecem la câteva din panseurile distinsului nostru intelectual bugetar pro-capitalist (sursa: aici).

"Ce are de făcut România? Să înţeleagă că într-o lume care evoluează pe logica statelor-continent - America este un stat-continent, China este un stat-continent, India este un stat-continent, Rusia este un stat-continent, Brazilia, deşi ea nu epuizează America de Sud, este un stat continent, deci, într-o lume în care geopolitica este făcută de un stat-continent, noi trebuie să ne afiliem continentului căruia îi aparţinem, potrivit generaţiei paşoptiste care a occidentalizat România. Şi asta este acum Uniunea Europeană".

Deși nu avem imagini, ne putem închipui privirile admirative ale audienței formate din viitoarea generație de arendași și vechili la corporație - pardon, de experți în business administration. Cum mai jonglează domnul Patapievici cu geografia... Până și George Orwell, cu ale sale Oceania, Eastasia și Eurasia, pare depășit (cu atât mai mult cu cât era și... anti-capitalist). Dar domnul Papapievici de abia își făcea încălzirea. După această introducere promițătoare, din care aflăm că biata Asie, așa cum o știu plebeii, este împărțită de fapt în trei continente (China, India, Rusia), domnul Patapievici își umflă penele de atlanticist și (u)eurofil:

"Pentru noi este vitală prezenţa în Uniunea Europeană şi în NATO. Şi acum voi spune erezia cu care o să vă şochez. Părerea mea este că România trebuie să se înarmeze puternic. Şi anume - să se înarmeze inteligent, aşa cum Statul Israel se înarmează inteligent. Trebuie să avem servicii secrete puternice, naţionale şi animate de paşoptism. Le-aş numi aşa: Divizia C.A Rosetti, Divizia Titu Maiorescu, ca să-şi amintească de unde vin, că nu sunt comunişti. Trebuie să avem o armată flexibilă, aşa cum are Israelul o armată flexibilă. Să nu ne bazăm că va lupta cineva în locul nostru, când va veni momentul să se întâmple acest lucru şi să nu ne văicărim sub forma 'Vai de mine! Nu se poate! Există înarmare nucleară! Nu se poate face nimic!' şi să ne punem palma în fund. E formula cea mai greşită, amintind de anul 1940, care este anul dezonoarei noastre"

Să ne înarmăm inteligent împotriva cui? E simplu de dedus că doar nu împotriva continentului UE, ci continentului Rusia. Că doar continentul Rusia ne-a produs dezonoarea, deși continentul Germania - cu care eram aliați exact din motivele pentru care domnul Patapievici este azi atât de eurofil - ne-a produs o dezonoare similară. Și dacă domnului Papapievici tot îi plac leadershipul și referințele istorice, nu cumva Ion Antonescu se încadrează perfect idealului? De leader, a fost leader (conducător), nimeni nu contestă asta. Palma-n fund nu și-a pus-o, înarmându-se până-n dinți (dacă tot ne jucăm cu părțile anatomice), ba, mai mult, a și încercat să repare dezonoarea din 1940. Anticomunist? Cât cuprinde! Așa că să-i lăsăm pe pașoptiști (mai ales că Titu Maiorescu era tot atât de pașoptist pe cât domnul Patapievici de socialist). În realitate, idealul domnului Patapievici e mult mai recent și are o rădăcină comună cu Führung. Iar serviciile secrete? Sunt perfecte, mai ales când fac jocurile politice pe gustul distinsului nostru intelectual și vorbitor la conferințele "UMANager". Un NU hotărât Securității comuniste, un DA la fel de hotărât Siguranței! Iar dacă tot îi imităm pe israelieni, n-ar fi bine să avem și noi palestinienii noștri (pesedimea, de exemplu)? Lucrurile, însă, nu se opresc aici:

"Capitalismul este un cuvânt de ocară astăzi, pentru că opinia publică e făcută de progresişti, care sunt anti-capitalişti. (...) Opinia comună generală este foarte reticentă faţă de capitalism. Nu mai e un cuvânt descriptiv, este un cuvânt negativ. Din punctul nostru de vedere, ca statalitate românească, noi trebuie să înţelegem că capitalismul (...) este o politică naţională. Ce este capitalismul? Este ordinea socială a proprietăţii private şi a garanţiilor juridice care garantează libertatea schimburilor şi, încă o dată, proprietatea privată sub toate formele ei, profit ş.a.m.d. E foarte simplu. E o ordine socială. Iar această ordine socială este a proprietăţii individuale, care există prin şi pentru că există garanţii juridice, deci o structură de drept care garantează proprietatea individuală şi libertatea schimburilor. Toată filosofia modernităţii, dar toată, este aici. (...) Pentru România nu există alternativă la angajarea societăţii româneşti pe calea unui capitalism extraordinar de profitabil. Şi la asta suntem buni, dacă nu avem acele concepţii morale greşite care să ne smintească".

Politică națională, statalitate românească? Credeam că trebuie să facem un merger cu UE. De unde atâta suveranitate? Iar în ceea ce privește "capitalismul extraordinar de profitabil", el este aici. Este exact capitalismul care îl plătește pe Horia-Roman Patapievici să țină astfel de cuvântări, așa cum Bruce Willis e plătit să facă reclamă la Hell Energy Drink. Și este al naibii de profitabil, dar doar pentru cei care au... capital. Și, ocazional, pentru zilieri (unde-or fi "conferințele Microsoft" de altă dată?). Și o încheiere pe măsură:

"Deci: caractere, capitalism şi armată flexibilă. Asta îţi doresc eu ţie, dulce Românie"

Și servicii secrete puternice. Iar democrația nici nu merită menționată. Îmi sună tot mai mult a Rusia lui Putin, dacă luăm de-a gata portretul făcut de presa occidentală. Sau de Chile sub Pinochet. Dar nu, nu-l putem acuza pe domnul Patapievici de putinism. Doar de antonescianism combinat cu un polonic de băsescianism. Mare caracter.

Javertismul politizat

Într-o lume ideală (ideală insemnând, în cazul de față, cu resurse umane și materiale nelimitate), fiecare infracțiune ar (putea) fi cercetată cu aceeași scrupulozitate indiferent de gravitatea acesteia. Cum trăim departe de această lume ideală, știm prea bine că resursele alocate actului de justiție sunt inevitabil proporționale cu gravitatea faptei. Din acest motiv, un furt mărunt nu va avea niciodată parte de tot atâta atenție din partea organelor de anchetă cât - să zicem - o crimă. Așadar, chit că ne place sau nu, justiția funcționează după principiul eficienței, care se bazează pe raportul dintre cheltuielile alocate urmăririi penale și prejudiciu. Ca să ducem la extrem, înțelegem foarte bine că este imposibil (sau dacă nu imposibil, măcar fundamental perdant) ca urmărirea penală a unui infractor care a sustras 1 leu să coste de o mie de ori sau de un milion de ori mai mult decât prejudiciul. Dacă am proceda așa, bugetul alocat justiției s-ar evapora instantaneu. Această situație ne forțează, deci, să alocăm resursele în mod proporțional cu gravitatea faptei comise. Repet, indiferent că ne place sau nu.

Acestea fiind spuse, putem să facem o comparație între dosarul lui Dragnea și dosarul Microsoft. În cazul lui Liviu Dragnea, valoarea prejudiciului - conform procurorilor care s-au ocupat de caz - a fost de 108.000 de lei, adică aproximativ 23.000 euro. În cazul Microsoft, prejudiciul - anunțat cu surle și trâmbițe de Laura Codruța Kövesi - a fost de "62,5 milioane Euro și 22 milioane USD", adică de aproximativ 3.500 de ori mai mare decât cel din dosarul lui Liviu Dragnea. Cu toate acestea, un dosar s-a finalizat printr-o condamnare, celălalt a fost clasat (adică dat uitării). Ceea ce înseamnă un singur lucru: prejudiciul cauzat de Liviu Dragnea a avut prioritate. Cu părere de rău, justiția cu priorități (altele decât cele legate de proporționalitate) nu este justiție.

Ar fi interesant de văzut cât a cheltuit statul român cu dosarul lui Liviu Dragnea, ținând cont că au fost interceptate numeroase persoane, iar zvonurile spun că o zi de filaj costă statul român 3.000 de euro. Nu avem cum să spunem cu exactitate care au fost costurile în cazul lui Liviu Dragnea, dar o estimare grosieră ne spune că sumele cheltuite cu actul de justiție trebuie să fi fost de sute sau de mii de ori mai mari decât prejudiciul. Foarte bine, ne permitem. Dar când ne permitem nu pentru toată lumea, ci doar pentru Liviu Dragnea (pentru că nu ne place mustața lui), e mai puțin bine. Este ca și cum, pentru furtul unei biciclete în valoare de 600 de euro (vorbesc din experiența personală), statul român ar cheltui măcar 60.000 de euro pentru a-l aduce pe infractor în fața justiției. Tot din experiență personală, spun că nu s-a întâmplat așa ceva (probabil statul român a făcut ceva "economii" pentru Liviu Dragnea).

Deși, în esență, nu era un supervillain, Javert a rămas în istoria literaturii ca un personaj detestabil sau, în cel mai bun caz, tragic. Javert este ticălosul animat de intenții aparent bune. Javert, însă, nu-și plagiase teza de doctorat și nici nu mersese în vie la Jean Valjean înainte de a se întoarce împotriva celui din urmă. Ceea ce avem în România este o formă și mai urâtă a javertismului: javertismul politizat. Ne transformăm, încet-încet, într-o națiune de javerți. Poate că e timpul să aducem și o ghilotină în Piața Victoriei, ca să putem aclama rostogolitul căpățânilor. Și o vom numi cu afecțiune ghilotina-centenar.