Ghicitoare

n-au mamă, n-au tată, n-au scrupule, oribila vară, ipochimeni penali, maleficul plutonier, nerușinatul caporal, toxic binom, slugarnic, infect, sadic, abuziv, nesățios, cupid, mojic, poltron, canalie, demagog, analfabet moral, chintesențial abject, îngrețoșător, beznă, subsoluri malodorante, inginerii răului, borfaș, dezgustătoare trucuri, pestilențiul, scabroasă infamie, măgării, impeninetentul agramat, slugi, jaf, minciună, fărădelege, ticăloșie, bezmetici fără minte, neagra disperare, paraziții tranziției, acțiuni criminale, marea batjocură, tupeul agresiv, abjecție nețărmurită.

Cuvinte alese. Recolta ultimelor 36 de ore de pe o singură pagină de fb.

Vladimir Tismăneanu și George Orwell

„Punctul meu de pornire este întotdeauna un sentiment de partizanat, o senzație de injustiție. Când mă așez să scriu o carte, nu-mi spun «voi produce o operă de artă». O scriu pentru că există o minciună pe care vreau s-o demasc sau un fapt asupra căruia vreau să atrag atenția, iar cea dintâi preocupare este să fiu auzit.”

George Orwell, „De ce scriu”, 1946

Dacă îmi este permis să-l parafrazez pe George Orwell, nu intenționez sa produc o operă de artă, iar textul care a servit drept punct de pornire pentru rândurile de mai jos – „Intelectualii, adevărul și politica”, al domnului Vladimir Tismăneanu, publicat pe platforma contributors.ro pe 8 ianuarie 2018 – nici nu merită una. Și, probabil, l-aș fi trecut cu vederea dacă autorul nu ar fi făcut o măruntă referire la George Orwell, una din multele făcute de-a lungul anilor. One too many, mi-am zis. Iată, pe larg, fragmentul cu pricina:

„[…] Rolul intelectualilor critici este esențial nu doar pentru definirea mizelor acestei lupte, dar și pentru formularea mai clară a acelor valori care trebuie apărate împotriva profeților neocomuniști și/sau neotribaliști. Intelectualii (mă gândesc acum la cei pe care îi numim intelectuali critici) sunt cei care trăiesc pentru și din cultivarea ideilor, fiind totodată implicați, de partea democrației, în conflictul care se desfășoară în sfera publică.

Acești intelectuali refuză pactul cu oportunismele bine remunerate și resping colectivismele gregare [sic]. Ei afirmă deschis valorile pluralismului și toleranței. Este vorba de o definiție normativă, nu de una descriptivă. De la Émile Zola, care a avut curajul să se opună militarismului antisemit în perioada «afacerii Dreyfus», și până la Camus, Orwell sau Havel, intelectualii au fost adversarii mișcărilor totalitare de dreapta ori de stânga..”

Până aici! Deși includerea lui George Orwell între criticii totalitarismului este stricto sensu corectă, n-am putut să nu observ mostra de dublăgândire pe care ne-o oferă autorul citatului de mai sus prin invocarea lui George Orwell (și nu numai) drept aliat în lupta sa cu neocomunismul/neotribalismul. Cine sunt profeții neocomunismului/neotribalismului, domnul Vladimir Tismăneanu nu ne spune. Ne lasă doar de înțeles că aceștia reprezintă un teribil pericol și face apel la vigilență perpetuă, deși ideile de sorginte comunistă sunt astăzi la fel de prezente în sfera publică precum variola, boala eradicată încă de la sfârșitului anilor ’70 ai secolului trecut. Dacă acceptăm, totuși, premisa domnului Vladimir Tismăneanu și ne aplecăm asupra scrierilor lui George Orwell, constatăm că lucrurile sunt un pic mai încâlcite. Voi încerca să explic.

Eric Arthur Blair (numele real al lui George Orwell) a fost coleg de front (în războiul civil din Spania) chiar cu Leonte Tismăneanu, tatăl distinsului politolog și apostol al anticomunismului. Nu numai că amândoi au fost de aceeași parte a baricadei (cine știe, poate s-au și cunoscut!), dar amândoi au purtat pentru tot restul vieții sechelele războiului. Bănuiesc că nu e o noutate pentru nimeni, dar trebuie spus că George Orwell a fost împușcat în gât (rană care, după toate indiciile, i-a și grăbit sfârșitul), iar Leonte Tismăneanu și-a pierdut mâna dreaptă. Destine comune (chiar și parțial), dar, cum vom vedea, nu și în ochii autorului, din moment ce Tismăneanu-fiul se dezice de Tismăneanu-tatăl, dar nu și de George Orwell, deși ambii au luptat – ca să folosesc expresia favorită a #rezistenților de astăzi – de partea „ciumei roșii”. În calitate de președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, domnul Vladimir Tismăneanu – în superba sa intransigență anticomunistă – nu a ezitat să-și pună propriul tată la index, făcând aluzie inclusiv la originea evreiască a acestuia, după modelul utilizat de România Mare. „Leonte Tismăneanu (Tisminețki)”, așa își prezintă tatăl domnul Vladimir Tismăneanu cititorilor avizi de adevăr anticomunist (mulți dintre ei deja convinși că evreii au adus comunismul în România), îndestulându-și mușteriii cu un adevărat ospăț. Citez din Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România: „La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncți, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu (Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco.” Paranteze grăitoare! Aveați vreun dubiu că evreii au adus și slujit comunismul în România? Vladimir Tismăneanu îl spulberă, iar domnul Gabriel Liiceanu aprobă discret din spate.

Ce ne mai spune în articolul menționat domnul Vladimir Tismăneanu, cel care nu ezită să-l pună pe domnul Gabriel Liiceanu – și, prin asociere, pe sine – alături de Émile Zola, Albert Camus, George Orwell și Václav Havel, acestora fiindu-le acordat onorantul rol de giranți ai ideilor sale? Aflăm că acești intelectuali „afirmă deschis valorile pluralismului și toleranței”, valori la care, firește, aderă necondiționat și autorul. Să vedem, însă, o mostră de pluralism și de toleranță marca Vladimir Tismăneanu, de această dată dintr-o postare pe blogul acestuia, intitulată „Socialismul lui Dragnea”:

„Socialismul lui Dragnea este infracțional, cleptocratic, rusofil, occidentofob, expresia unui modus operandi mafiot, veros și venal. Pesediștii nu au motive să se dezică de liderul lor: așa s-a născut partidul fesenist, prin intrigi, furt, minciună, cupiditate și o insațiabilă rapacitate. Dragnea nu este Hugo Chávez. Acela avea carismă și viziune (una aberantă, dar totuși viziune). Dragnea este un mic Putin din Balcani, un măscărici lamentabil, penibil, josnic. Dragnea nu este o persoană, ci numele unei patologii. Ori, mai exact spus, al unei mocirle…”.

Recunosc că aceste rânduri m-au dus imediat cu gândul la cele „două minute de ură” din O mie nouă sute optzeci și patru, cu Dragnea în locul lui Emmanuel Goldstein. Dezumanizarea adversarului prin ură distilată, purificatoare, aidoma discursurilor naziste împotriva evreilor. Catharsis prin ură. Dragnea este inamicul speciei umane și trebuie eradicat. În fond, nu stai la discuții cu „patologiile” și nici nu le faci proces. Nu există infecții nevinovate și nu are rost să-ți pierzi timpul cu drepturile bacteriilor. Treci direct (și urgent) la antibiotice și nu oprești tratamentul până nu le-ai eradicat. Și, dacă tot sunt în registrul Orwell, îmi permit să mai reproduc un citat, de această dată din O gură de aer (cartea care a precedat Ferma animalelor), în care personajul central (George Bowling) intră pentru o secundă în capul unui agitator antifascist și vede ce vedea acesta:

„Este o imagine cu el însuși zdrobind fețe de oameni cu o cheie franceză. Figuri de fasciști, firește. ȘTIU că asta vedea. Și asta am văzut și eu pentru o secundă sau două cât am fost înăuntrul lui. Trosc! Chiar în moalele capului! Oasele cedează precum o coajă de ou și ceea ce cu un minut în urmă era o față de om acum devine un terci cu aspectul gemului de căpșuni Trosc! Încă unul întins pe jos! Asta este în mintea lui, zi și noapte, și cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât îi place mai mult. Și nu e nicio problemă, din moment ce fețele zdrobite sunt fețe de fasciști. Poți să auzi toate aceste lucruri din tonul vocii lui.” 

Revenind la postarea domnului Tismăneanu, așa am intrat și eu pentru o clipă în capul dumnealui pe măsură ce își golea sacul cu invective. Să punem mâna pe cheile franceze și să zdrobim țeste de psd-iști. Și admiratorii supereroului Gabriel Liiceanu – cel care „a veștejit ticăloșia, mișelia și lichelismul”, după cum îl caracteriza profesorul de la Maryland  – vor fi încercat aceleași sentimente la citirea nu tocmai enigmaticului îndemn „No, hai!”. Sandy vizionarul are acum motive întemeiate să se simtă măgulit. No, hai! Nu mai e timp de vorbe multe!

Nici execuțiile extra-judiciare nu sunt excluse de domnul Vladimir Tismăneanu, ba chiar recomandate în situații excepționale. Iată ce afirma în 2011 distinsul politolog și apărător al statului de drept:

„Mi se pare suprarealist faptul că oameni ce se pretind analiști serioși pot ignora că în raport cu pirații, cu cei care amenință însăși existenta civilizației, legea încetează să mai fie universală. În situații de acest gen, umanitatea are dreptul să se apere, fără a mai recurge la tribunale, procurori si avocați. /.../ Osama bin Laden a fost inamicul speciei umane”.

În anumite situații, deci, tribunalele sunt un fel de lux inutil, chiar iritant, care nu pot decât să altereze puritatea actului de justiție, iar legea e universală… doar pentru unii (cei buni, firește). Cam ca în Ferma animalelor (cap. VIII), unde, după un lung șir de execuții din ordinul lui Napoleon, preceptul care spunea „Nici un animal nu va ucide alt animal” a devenit „Nici un animal nu va ucide alt animal fără motiv [sublinierea lui G.O.]”. Deci, dacă există motiv, bang!, un glonț (sau mai multe) în țeastă și inamicul speciei umane e transformat instantaneu într-o tocăniță cu resturi de barbă sau, după caz, cu resturi de mustață. Cum spune domnul Tismăneanu, parafrazându-l pe președintele de atunci al Statelor Unite, Barack Obama, „justice has been done”. Nu contează că în raid-ul de la Abbottabad au murit alte patru persoane, care poate nu erau „inamicii speciei umane”... Nu, justiția a fost înfăptuită, iar umanitatea este încurajată să celebreze în stradă victoria (împotriva Eurasiei, aș fi tentat să adaug): „De ce nu au dreptul americanii să fie fericiți în aceste clipe? De ce nu au dreptul să simtă o justificată satisfacție?” se întreabă – la rândul său justificat satisfăcut – domnul Vladimir Tismăneanu. Voi răspunde tot cu o întrebare: să înțelegem că procesele de la Nürnberg au fost o teribilă greșeală, o pierdere de timp? În cazul în care există dubii cum că domnul Vladimir Tismăneanu i-ar pune în aceeași barcă (a inamicilor speciei umane) pe cei din actuala coaliție de guvernare, redau la întâmplare o altă postare recentă a profesorului de la Universitatea din Maryland: 

„Este suficient să citești ultimele știri din România spre a realiza că PSD si ALDE, această la propriu insalubră, toxică, funestă coaliție, acționează deliberat, metodic și fără niciun fel de scrupule pentru anihilarea statului de drept. Este o «revoluție» crapuloasă. Altfel spus, un puci infam operat de pungași, tâlhari si escroci. Mai clar spus, se urmărește nimicirea, aneantizarea, lichidarea garanțiilor esențiale pentru independența justiției. Este o situație de coșmar existențial. Dacă nu sunt opriți acum, acești netrebnici nu vor mai putea fi opriți niciodată. Iar România se va scufunda in mlaștina unei corupții samavolnice cum nu cred că s-a mai pomenit in istoria Europei…”.

Nu avem de-a face, deci, cu infractori obișnuiți, iar situațiile excepționale necesită măsuri excepționale… Măsuri excepționale pentru care pleda un alt vajnic luptător împotriva corupției, cel care ar fi vrut să guverneze țara cu mitraliera. Să vedem ce avea acesta de zis despre Dragnea: „Chiar dacă, prin absurd, Liviu Dragnea va scăpa de pușcărie, el e un cadavru politic. E terminat. Lumea îl va ocoli ca pe un ciumat.” Asemănările de limbaj sunt izbitoare, iar mesajul, dacă ar fi nesemnat, ar strânge multe „like-uri” de la #rezistenți, mai ales că postarea pe facebook (din care tocmai am citat) începea cu următoarele cuvinte: „PSD VIOLEAZĂ JUSTIŢIA ÎN CAZUL MAFIOTULUI LIVIU DRAGNEA!”.

Ce mai aflăm de la domnul Tismăneanu despre „socialismul lui Dragnea”? Că „este infracțional, cleptocratic, rusofil, occidentofob, expresia unui modus operandi mafiot, veros și venal”. Dincolo de impresionanta dibăcie lingvistică, ce să înțelegem? Printre altele, că rusofilia (deloc dovedită în cazul lui Dragnea) este o gravă (ca să folosesc din nou cuvântul) patologie, în condițiile în care tolerantul domn Vladimir Tismăneanu pune eticheta de xenofob la tot pasul. Cititorii confuzi ar face bine să înțeleagă că doar prin rusofobie se poate evita xenofobia. Vreți să fiți de partea pluralismului și a toleranței? Da? Atunci trebuie să-i urâți din toată inima pe ruși și, dacă se poate, să vă cultivați acest „reflex” măcar două minute pe zi… „Pentru o viață sănătoasă, faceți mișcare cel puțin 30 de minute în fiecare zi”, spune un spot la tv. Corect, dar, pentru gusturile domnului Vladimir Tismăneanu, incomplet. Acum știți ce aveți de făcut, altfel riscați tratamentul cu cheia franceză sau cu boxul lui Sandy.

Ce alte calități mai au intelectualii de talia lui Vladimir Tismăneanu, cel care nu ratează nicio ocazie de a-și confecționa o poză de grup cu figurile de ceară ale greilor antitotalitarismului? Aflăm că (aceștia) refuză oportunismele bine remunerate. Iertată să-mi fie ironia previzibilă, dar cumva le acceptă pe cele prost remunerate? Cea de președinte al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România în ce categorie intră? Sau cea de președinte al consiliului științific al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)? Precum Winston Smith, sufăr de un defect de memorie și îmi amintesc că, doar pentru telefonul domnului Tismăneanu, statul român a cheltuit minuscula suma de 43.000 de lei, adică aproximativ 10 000 euro, în doar doi ani (martie 2010 – mai 2012), ceea ce însemna, ca medie lunară, sensibil mai mult decât un salariu minim pe economie în România la acea dată. Dar șederea de trei săptămâni la Vila Lac 2 o fi fost satisfăcătoare? Din moment ce Vladimir Tismăneanu respinge oportunismele bine remunerate, nu ne rămâne de înțeles decât că acest episod este un oportunism prost remunerat. Revenind la „cleptocrația” psd-istă și suferind de același defect de memorie, nu-mi amintesc ca domnul Tismăneanu să fi fost revoltat atunci când publicul din România a aflat ce avere agonisise (din contrabandă) viitorul președinte (și patron spiritual al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România) Traian Băsescu până în 1989, în condițiile în care Gheorghe Ursu fusese aruncat în închisoare pentru 17 dolari. Dar cartea Marele șoc – din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu la ce fel de oportunism intră?

Cum nu lucrez pentru IRS (și nici pentru ANAF), nu voi insista pe aspectele lucrative ale anticomunismului domnului Vladimir Tismăneanu, deși știu că mai sunt exemple la fel de (sau poate și mai) grăitoare. Legile economiei de piață își spun și aici cuvântul și, cum cererea de adevăr anticomunist crește de la an la an, este firesc să apară și titani care să acapareze piața. Îi cunoaștem pe „marii producători” (de multe ori bine subvenționați din bani publici) și, în România ultimilor ani, cineva poate ajunge rapid la obezitate anticomunistă. Ai criticat cândva comunismul? Ești bun pentru tocătorul de idei al marilor producători. Nu contează ce proveniență ai, nu contează că ai lăsat în testament că nu vrei să fii transformat în pastă, nu contează că ai fost de dreapta, de centru sau de stânga, tot în marele burger al anticomunismului vei ajunge. All you can eat buffet. Nu va zice nimeni „stați un pic, burger-ul ăsta are gust de Orwell”, deși Orwell ar fi precum peștele într-un burger de vită. Acest produs poate conține urme de Orwell, ar trebui să scrie pe etichetă mai degrabă ca o avertizare...

Pentru că, în realitate, George Orwell, dacă ar fi bine metabolizat, ar da serioase indigestii (sau ar declanșa serioase alergii) mânuitorilor de chei franceze. Din fericire, experiența de până acum demonstrează că un segment important al consumatorilor au o genă care blochează metabolizarea și bietul Orwell rămâne nedigerat. Chiar dacă până acum consumatorii nu au acuzat reacții adverse, ingredientul Orwell rămâne, totuși, periculos, mai ales că certificarea lui drept anticomunist este îndoielnică. Habar nu au consumatorii că, printre anticomuniștii sănătoși, cu pedigree, marii producători au strecurat și un anticomunist bolnav, o mârțoagă mai radicală în egalitarismul ei decât comuniștii! Pentru cititorii șocați de astfel de afirmații – precum europenii șocați că au mâncat carne de cal deși pe etichetă scria carne de vită –, iată ce afirma George Orwell în 1937, după întoarcerea sa din Spania, în articolul „Spilling the Spanish Beans”, cu privire la o eventuală victorie a alianței dintre comuniști și liberali:

„Rezultatul logic este un regim în care orice partid sau ziar de opoziție este suprimat și fiecare disident, indiferent de importanță, este închis. Bineînțeles, un astfel de regim tot fascism va fi. Nu va fi la fel ca fascismul pe care l-ar impune Franco, va fi chiar mai bun decât fascismul lui Franco într-o asemenea măsură încât merită să lupți de partea lui, dar va fi fascism. Doar că, la butoane aflându-se comuniștii și liberalii, se va chema altfel.” 

Așadar, anarhistul tory George Orwell îi acuză pe comuniști că sunt prea la dreapta, prea... fasciști. Dar chiar și așa, Orwell admite că un regim comunist ar fi preferabil fascismului lui Franco, lăsând chiar să se înțeleagă că lupta de partea taberei comuniste este încă justificată. Mai sunt îndoieli? Iată ce mai afirmă Orwell în același articol:

„Te poți opune fascismului prin «democrație» burgheză, adică prin capitalism. Dar între timp trebuie să scapi de cârcotașul care arată că fascismul și «democrația» burgheză sunt precum Tweedledum și Tweedledee.”

Adică frați gemeni sau, adaptat la limba română, un fel de Tândală și Păcală, de Stan și Bran sau, și mai pe șleau, aceeași Mărie cu altă pălărie. Câțiva ani mai târziu, în 1941, același George Orwell, în articolul „The Lion and the Unicorn: Socialism and the English Genius”, declară fără menajamente:

„Ceea ce a demonstrat acest război [Al Doilea Război Mondial – n.a.] este că sistemul capitalist privat, adică un sistem economic în care terenurile, fabricile, minele și mijloacele de transport sunt deținute privat și operate exclusiv pentru profit – nu funcționează [sublinierea lui G.O.]. Nu face față.” 

Iar câteva rânduri mai jos, Orwell scria negru pe alb:

„Odată pentru totdeauna, a fost dovedit că o economie planificată este mai puternică decât una neplanificată.”  

Subscrie domnul Vladimir Tismăneanu la aceste idei, care azi ar fi imediat calificate drept neocomuniste, iar autorul declarat o nepersoană? Dar ceilalți anticomuniști dornici să defileze cu Orwell sau să-i împartă opera prin parlamentul României? Bănuiesc că nu, iar echilibristica domnului Vladimir Tismăneanu nu face decât să confirme că cine controlează prezentul controlează trecutul, adică inclusiv pe cel care a imaginat aceste cuvinte.

Veți spune probabil că Orwell bătrânul și-a abandonat ideile din tinerețe, dar nu, George Orwell nu s-a căit niciodată pentru „ereziile” sale, nu a avut niciodată un moment à la Tudor Postelnicu în care să spună „onorată instanță, am fost un dobitoc!”. Ferma animalelor și O mie nouă sute optzeci și patru sunt o critică a totalitarismului, dar au fost scrise, în linii mari, de pe aceleași poziții care l-au împins pe Orwell să se alăture taberei republicane în Spania. Aceleași poziții radical egalitariste și profund antiburgheze care îi îngrozesc pe anticomuniștii fundamentaliști de azi. Așa că introducerea nemântuitului (de idei radical stângiste) Orwell în Big Mac-ul anticomunist este o fraudă grosolană la adresa consumatorilor „de bună credință” (aviz celor de la USR), care ar putea brusc să se simtă ca niște vegetarieni care tocmai au aflat că produsul lor preferat conținea nu doar carne, ci carne stricată. Utilizarea lui George Orwell în propaganda de tip #rezist este o situație cu adevărat... orwelliană.

Închei cu un apel: renunțați la ingredientul Orwell, domnule Vladimir Tismăneanu, până nu este prea târziu și până nu veți avea vreun consumator pe conștiință!

De ce temă-contratemă?

Nu am nimic împotriva muzicii corale, dar orice alt cor, mai ales în domeniul ideilor, îmi creează un teribil disconfort. Și nu este vorba de piesa interpretată. Această insatisfacție nu dispare nici măcar atunci când corul îmi cântă „melodia” favorită. Chiar nu simt nevoia să mă alătur. Din contră, când vocile intelectuale se unesc într-o monodie, simt nevoia de polifonie, ba chiar de disonanță.

Dacă lucrurile au fost spuse pregnant de o singură voce, nu văd rostul repetiției și nici – ca să rămânem în registrul muzical – al unei preluări (cover version). Și, pentru că tot vorbeam de insatisfacție, I can’t get no satisfaction e perfectă așa cum e. Poți să faci cover, poți s-o remasterizezi, poți s-o remixezi, dar nimeni nu va aduce ceva în plus față de ce este deja. Nici măcar autorii înșiși. Așa că, în locul repetiției, încerc să mă concentrez asupra lucrurilor neatinse, uitate, ignorate. Iar când acest lucru este imposibil, îmi propun să găsesc măcar un alt acordaj, o altă cheie muzicală. Sunt, pesemne, în căutarea propriului diapazon...