Nu

Nu, la Caracal nu s-a răsturnat carul cu proști (trebuia să ne imaginăm că această simpatică figură de stil se va bucura de o nouă tinerețe), ci cel cu anomalii statistice. Ca să folosim o figură de stil la fel de simpatică, Caracal este un triunghi la Bermudelor în materie de probabilistică. La Caracal legile fizicii și matematicii se îndoaie mai dihai decât spațiul și timpul în "Interstellar". La Caracal un om care câștigă de trei ori premiul cel mare la loterie și care supraviețuiește mai multor catastrofe aviatice este un biet muritor de rând față de, să zicem, Gheorghe Dincă. La Caracal cenușa crește peste iarbă, camerele cu ferestre zidite au fante în zid, telefoanele nefuncționale sunt păstrate cu bateria încărcată, focul arde fără fum. Ați înțeles ideea, Caracal îl bate pe Lewis Carroll. Sau pe Andrei Tarkovski. Lăsând ironiile ieftine deoparte, care sunt anomaliile statistice? Le voi enumera sub formă de întrebări:

1. Care sunt șansele ca singurii doi "criminali în serie" ai României să se tragă dintr-un biet târg care nu reprezintă nici 0,15% din populația României?
2. Care sunt șansele ca al doilea "criminal în serie" al României să apară exact când Curtea Constituțională dezbătea modificările aduse de PSD-ALDE codurilor penale?
3. Când una dintre aceste modificări ar fi făcut imposibilă condamnarea pe viață a infractorilor cu vârsta de peste 65 de ani la data pronunțării sentinței, care sunt șansele ca autorul crimelor să aibă tocmai 66 de ani?
4. Care sunt șansele ca un criminal în serie să-și înceapă "cariera" la o vârstă atât de înaintată, când ceilalți "criminali în serie" și-au început-o mult mai timpuriu?
5. Care sunt șansele ca tocmai "măcelarul codurilor penale", mai precis Florin Iordache, să fi fost coleg de serviciu cu "măcelarul" Gheorghe Dincă, ambii fiind angajați, înainte de 1989, la fabrica de mobilă din Caracal?
6. Care sunt șansele ca Direcția Operațiuni Speciale să se fi aflat întâmplător în apropierea casei lui Gheorghe Dincă?
7. Care sunt șansele ca un "criminal în serie" să lase nu unu, nu două, ci trei telefoane mobile la îndemâna victimei?
8. Care sunt șansele ca, din 20 de milioane de locuitori cât are România, tocmai un vajnic apărător al SRI și membru al anturajului lui George Maior să fie unchiul victimei?
9. Care sunt șansele ca telefonul mobil al Alexandrei Măceșanu să fie recuperat după 8 zile din parcul din Caracal?
10. Care sunt șansele ca un eveniment care generează atât de multă emoție să se întâmple exact în ajunul alegerilor prezidențiale?

Greu de spus care sunt șansele, dar cu siguranță că sensibil mai mici decât la 6/49. În fond, avem zeci sau sute de câștigători la 6/49 și doar un singur Gheorghe Dincă. Dacă Gheorghe Dincă ar fi câștigat de 10 ori la 6/49, am mai fi zis "coincidență"? Bănuiesc că nu.

Așa că nu.

Europenii

Cu Liviu Dragnea condamnat, ne întoarcem în Europa, susține Dan Barna. Așa o fi. În fond, ce poate fi mai european decât o gloată pusă pe linșaj? Știm că europenii își omoară președinții de Crăciun, își condamnă prim-miniștrii, miniștrii și președinții camerelor. Ce sete europeană - și metafizică! - de justiție se ascunde în spatele strigătului melodios "la pușcărie!". Cât de europeni suntem când Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor îi urează lui Liviu Dragnea să fie violat în închisoare!

În pușcărie, nu e ca la Parlament, iar ziariștii nu ți-ar face nimic din ce s-ar putea gândi noii tăi colegi. Sper! Mai ales că, apropo, în pofida recursului compensatoriu care-a eliberat mii de infractori, au mai rămas vreo 2500 de violatori în pușcării.

Reeducare prin viol, curat europenism! Pentru că violul, atunci când nu e rău, e bun. Și înjurătura care ne unește, să nu uităm de dânsa! Liviu Dragnea este Emmanuel Goldstein al României și, în ceea ce-l privește, este permis absolut tot. Suntem aproape la fel de europeni precum rebelii libieni.

Diptic despre justiție

Departamentul Virale și Share-uibile (DVSh) al USRplusPLUS

Domnul Dacian Cioloș face muncă de voluntariat pentru propriul său partid. Aflându-se absolut întâmplător la lipit afișe electorale în Alexandria, județul Teleorman, și purtând absolut întâmplător un microfon fără fir, la rându-i ascuns absolut întâmplător sub hăinuța de voluntar USRplusPLUS, Dacian Cioloș este hărțuit de un reprezentant al poliției locale (știrea integrală aici). Între polițist și domnul fost prim-ministru are loc un schimb de replici demne de un banc ("Dacian și milițianul teleormănean"), dialog rezumat de către unul din cititorii HotNews în felul următor:

Polițistul: "Salut, eu sunt prost."
Cioloș: ".....și?"
Polițistul: "Aaa, nu, atâta, voiam sa stiți ca sunt prost."

Ceea ce cititorii HotNews nu realizează, însă, este că domnul Dacian Cioloș are o predispoziție pentru asemenea întâmplări deloc întâmplătoare (am mai scris aici despre această calitate a domniei sale). Să analizăm, însă, înregistrarea video (disponibilă aici).

La petiții, înainte!

Unii spun că nu e bine să mergi la supermarket când îți este foame. Posibil să aibă dreptate. Altceva e sigur, însă. Nu e bine să scrii atunci când te sufoci de indignare. Iar ceea ce s-a întâmplat azi la Londra ar trebui să indigne pe oricine. Cum, n-avem indignați? Ba avem. Indignații semnatari de petiții online și dătători de like-uri. Ba avem câțiva indignați care strecoară și câte un comentariu curajos care dă de furcă cenzorilor de la Facebook. Cât de bine o ducem noi astăzi, în comparație cu predecesorii, pentru că avem atâtea platforme online în care să ne exersăm indignările! Dacă mergem pe jos, o facem ca să ne numere telefonul pașii. Dacă ne indignăm pe facebook, o facem pentru câteva like-uri. Învățământul public, presa scrisa, televiziunea și revistele glossy nu au reușit să uniformizeze pe cât a reușit Facebook în doar câțiva ani. Julian Assange e arestat în ambasada Ecuadorului, iar stângiștii de pretutindeni - dar și cei câțiva de la noi - semnează petiții online. Petiții care nu cer eliberarea imediată și necondiționată a lui Julian Assange, ci care se opun doar extrădării (curajos, nu?). Suntem curajoși - atât cât să nu ne luăm "zucc". Suntem experți în LGBTQ+, dar nu ne pasă de Chelsea Manning (care din nou gustă din independenta justiție americană). Cum nu ne-a păsat, de altfel, nici de partenerul lui Glenn Greenwald, David Miranda. Merităm vreo critică? Nu. Am fost asediați de subiecte importante (cum ar fi negii lui Tudorel Toader) - normal că nu mai avem energie pentru lucruri minore precum soarta celor de la Wikileaks. În plus, tocmai am supraviețuit Holocaustului. La propriu și la figurat. Doar am fost gazați la girafă, nu?

Oare de ce Julian Assange n-a ales lumina, precum Christopher Wylie (despre care am scris acum un an aici)? N-o să știm niciodată. E bine, însă, că avem subiecte pentru pagina de Facebook. Încă o ocazie să le arătăm prietenilor ce oameni speciali suntem. Și cum am putea să facem asta, dacă nu semnând petiții? Atunci când Julian Assange va fi condamnat la moarte, vom semna petiții să fie executat prin injecție letală și nu prin electrocutare. Sau invers. Important este că suntem activi pe platformele de socializare. Ne indignăm azi, dar de mâine nu vom conteni cu laudele la adresa civilizației britanice. Doar au festivaluri muzicale faine și spitale curate... Și, pentru că le au, guvernului britanic îi este permisă câte o barbarie ocazională. Sau chiar mai multe și nu tocmai ocazionale.

Istoria ilustrată a unui selfie

Pare-se că domnul Dacian Cioloș este un subiect inepuizabil. Ieșit fără nici cea mai mică zgârietură din ambuscada pregătită de abilul "vânător de securiști" Marius Oprea (pe când un muzeu cinegetic?), Dacian Cioloș este tot mai încrezător că stofa din care este alcătuit este absolutamente neșifonabilă. Și nu se înșală. Pentru că, dacă altfel ar fi stat lucrurile, ultima ieșire publică a domnului Cioloș l-ar fi șifonat și decolorat atât de tare încât nici cea mai performantă stație de călcat și nici cel mai grozav detergent nu i-ar fi redat lustrul de altă dată.

Acum câteva zile, fostul comisar european pentru agricultură Dacian Cioloș a ieșit la cules de semnături în Roșiorii de Vede, județul Telorman ("fieful" știm-noi-cui). Nu știm cât de bogată a fost recolta - și nici măcar nu este important. De ce? Pentru că actorul Dacian Cioloș nu s-a deplasat pentru cele câteva semnături de teleormăneni (atât de îndrăgiți de spiritele treze ale nației), ci pentru o mică punere în scenă. Pe scurt, domnul Cioloș avea urgentă nevoie de niște "simpatizanți PSD" care să posede un număr de "calități", pe cât de rare, pe atât de contradictorii: (1) să fie suficient de neinformați/dezinformați pentru ca oricărui simpatizant USR plus PLUS să i se confirme prejudecățile cu privire la votanții PSD, (2) să nu bruieze procesiunea (decât atunci când trebuie), (3) să pună într-o manieră suspect de civilizată exact acele întrebări pe care Dacian Cioloș și-ar fi dorit să le primească, (4) să fie suficient de maleabili pentru punctul culminant al mult-plănuitei virale (vom vedea care) și (5) să fie ușor de convertit la userismplusplusism. Cum timpul a fost scurt, iar calitățile enumerate greu de întrunit, producătorii de meme și virale din staff-ul domnului Cioloș s-au văzut nevoiți să improvizeze. Soluția găsită? Mai mulți oameni din USR plus Plus vor juca rolul PSD-iștilor ignoranți. Să vedem desfășurarea.

Broken news

"Breaking news-ul" zilei: "România îl recunoaște pe Juan Guaidó președinte interimar al Venezuelei, a anunțat vineri Administrația prezidențială". Era și timpul! Se pare că intervențiile militare și încercările de lovitură de stat de pe alte meleaguri duc întotdeauna la un armistițiu în spațiul carpato-danubiano-pontic. În fond, guvernul și președintele României n-au mai colaborat atât de fructuos din aprilie 2018, de când Donald Trump a bombardat Siria doar pentru că așa promisese pe Twitter. A fost nevoie de Venezuela pentru ca lucrurile să se repete. Fermul nostru președinte a avut o bună ocazie să dea dovadă de fermo-celeritate, iar micii Maduro din guvernul României au avut o bună ocazie să demonstreze lumii civilizate că nu sunt niște suveraniști enervanți precum cei din Ungaria și Italia. It's a win-win situation! Cei mai câștigați sunt, însă, venezuelenii. Pentru că - nu-i întotdeauna așa? - binele va învinge răul. Arhanghelii Donald Trump și John Bolton, cu susținerea legiunii de socialiști experți în stat de drept din Parlamentul European, vor curăța planeta de încă un stat socialist și vor reda bogățiile naturale ale țării posesorilor de drept, adică poporului venezuelean (și nu exploatatorilor cubanezi!). Așadar, la cât mai multe Venezuele, Sirii, Libii, Irakuri și alte cele, iar în pauze să vorbim despre egalitățuri, diversitățuri, minoritățuri sexuale, dreptățuri și bullying-ul din școli până la europenizare absolută. Pe scena internațională, însă, nu au ce căuta nici minoritarii, nici egalitatea.

Dicționarul ideilor garantat nepreconcepute (DIGN 2019) (Partea I)

2019 = Anul în care toate lucrurile care erau tolerabile brusc nu mai sunt (ex. “Suntem în 2019 și încă…”).
AMENINȚARE = Acea chestie care ne pândește la tot pasul și care este însoțită de provocări de tot felul.
ANALFABETISM FUNCȚIONAL = Principala piedică de care se lovesc candidații sprijiniți de lumea bună.
BONĂ FILIPINEZĂ = Mai bună decât cea nepaleză.
BONĂ NEPALEZĂ = Mai bună decât cea filipineză.
CALAMAR = Varianta comestibilă a calmarului.
DACIAN = Variantă arhaică a prenumelui European.
ELENA UDREA = Un fel de Yoko Ono pentru Traian Băsescu și al său stat de drept.
GEORGE ORWELL = Scriitor englez anti-comunist, premergător al #rezist.
ILIBERALISM = Etichetă aplicată de anti-suveraniștii suverani suveraniștilor ne-suverani.
INTEGRARE EUROPEANĂ = Fenomen pe cât de dezirabil, pe atât de inepuizabil (supra-integrarea devenind, astfel, o imposibilitate).
IT-IST = Categorie scutită parțial de taxe ca reparație pentru lipsa spitalelor la nivel occidental și a pistelor de bicicletă.
LEGALITATE = Chestia aceea inefabilă care merge mână-n mână cu oportunitatea.
MERCEDES = Singurul producător de autobuze acceptat de oamenii care nu merg cu autobuzul.
MULTINAȚIONALĂ = Organizație aproape non-profit care urmărește dezvoltarea României.
NARCOS = Documentar produs de Netflix despre Liviu Dragnea.
OPORTUNITATE = Chestia aceea inefabilă care merge mână-n mână cu legalitatea.
OPȚIUNE = Acea chestie care stă întotdeauna pe masă și care are proprietatea de a fi inseparabilă de suratele ei.
OSCAR WILDE = Scriitor irlandez foarte invocabil în chestiunile LGBTQ+.
PROPAGANDĂ = Tehnică inventată și utilizată exclusiv de Putin pentru a submina democrațiile occidentatale.
RĂZBOI HIBRID = Amenințarea ce vine fără încetare dinspre Rusia.
STAT DE DREPT = Chestie de nerealizat până la eradicarea pesedismului.
SUVERANISM = Fenomen bun pentru statele mari, indezirabil pentru statele mici.
VALORI EUROPENE = Sintagmă obligatorie pentru orice discurs în Parlamentul European și nu numai.
VENEZUELA = Singura țară unde se (mai) moare de foame.

99 la sută inspirație și 1 la sută transpirație

Suntem experți în a avea câte un exemplar mic din orice. Avem un mic Arc de Triumf, un mic Turn Eiffel, un mic Paris, ba chiar și un foarte mic... Titulescu. De ce n-am avea și un mic Simon Wiesenthal, dar nu în varianta de vânător de naziști, ci de securiști? Istoricul Marius Oprea tânjește de mult după acest titlu, iar ultima sa ambuscadă, în care au căzut secerați Dacian Cioloș și fondatorii PLUS, pare să-i confirme colosalul talent la luat scalpuri de securiști. Lucrurile sunt, însă, un pic mai complicate. Pentru că, în cazul ultimei victorii a "vânătorului de securiști" Marius Oprea, nu avem de-a face cu 99 la sută transpirație și 1 la sută inspirație, ci mai degrabă cu reversul. Iar inspirația nu a venit de la sine, ci dintr-o postare obscură de pe acest blog. Așa că, dacă tot trăim într-o epocă în care ni se spune că putem deveni orice atât timp cât ne dorim cu adevărat, vă prezint cum puteți deveni "vânători de securiști" în trei pași simpli.

Pasul nr. 1
Hoinărit pe bloguri mai mult sau mai puțin obscure în căutarea "inspirației". În cazul de față, domnul Marius Oprea a identificat o cantitate mare de "inspirație" în postarea intitulată "Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)" din 18 decembrie 2018.

Pasul nr. 2
Preluarea "inspirației" cu copy/paste și, în paralel cu garnisirea cu câteva informații noi, mutilarea ei pentru a fi mai greu de recunoscut. Concomitent, inserarea sinelui în poveste pentru un plus de dramă. Rezultatul? Fix la o lună de la postarea de pe acest blog, mai precis pe 18 ianuarie 2019, Marius Oprea "detonează bomba": "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate". Din nefericire pentru Marius Oprea, nu avem nevoie de lămpi cu ultra-violete și nici de analize prin spectrometrie pentru a detecta sursa "inspirației". Îmi permit, așadar, să dau câteva exemple:

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Deși între ghilimele, metafora "mame surogat" îmi aparține.

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Greu de imaginat că doi autori găsesc aceeași metaforă.

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Pasul nr.3
Culesul de scalpuri și de lauri (putem să le zicem "scalauri", dacă tot se poartă portmanteau-urile).

Aceștia sunt pașii. Este o rețetă simplă, trebuie să recunoașteți. Două linguri mari de "inspirație", o linguriță de ficțiune și mult, mult... aplomb (ca să nu-l numesc altfel). De ce și ficțiune? Pentru că domnul Marius Oprea recunoaște că, de fapt, nu Alexandru Iordache l-a anchetat personal:

Prietenii dvs. anchetați cu violență de acest securist securistă [sic!], Caius Dobrescu şi Sorin Matei, ce v-au spus când au aflat dezvăluirea dvs.?

Ei au văzut fotografia lui Iordache și mi-au spus că nu-și aduc aminte că ar fi arătat așa. Într-adevăr, și eu îmi amintesc bine că "maiorul Alexandru" avea ochi albaștri. Este posibil ca acela care ni se recomanda nouă drept "maiorul Alexandru" (și care se purta "părintește" cu noi, spre deosebire de subordonați) să fi fost altă persoană, dar eu am aflat de la un fost ofițer de Securitate că numele celui care a coordonat ancheta la "nivelul superior" a fost Alexandru Iordache.

Să ne aducem aminte cum suna titlul articolului semnat de Marius Oprea? "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate", iar majusculele aparțin autorului. Așadar, lingurița de ficțiune este vizibilă încă din titlu. Cum era replica pe cât de celebră pe atât de iritantă din Filantropica? Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană? Ei bine, domnul Marius Oprea a spus o poveste pentru "impact maxim". Chiar dacă bazată pe fapte reale și "inspirată" dintr-o postare de pe acest blog, tot poveste rămâne. Să curgă scalaurii!

PS Pentru cei amatori de picanterii, pe 19 ianuarie 2019, adică la nici 24 de ore de la "marea demascare", l-am contactat pe domnul Marius Oprea pentru a-i semnala, în cel mai politicos mod cu putință, că s-ar fi impus citarea postării mele, din moment ce, fără urmă de îndoială, aceasta a servit drept fundație pentru articolul semnat de domnia sa. Răspunsul, însă, nu a sosit nici până astăzi. Micul nostru Simon Wiesenthal s-a dovedit mai degrabă un mic Buffy, vânătorul de vampiri securiști.

Îndrăzneala de a spera

Unii au #rezistenți, alții au rezilienți. Unii și-ar dori rărirea "asistaților", alții au trecut de mult la fapte. Unii strigă "ciuma roșie" (die rote pest), alții au sloganul "Israel înainte de toate" (un fel de Israel über alles). Unii sunt conduși de fii sau nepoți de generali, alții chiar de generali. Unii stau prost cu drumurile, alții își permit să facă drumuri separate pentru coloniști și indigeni. Unii sunt o insulă de pro-europenism într-un ocean de corupți și de "iliberali" , alții sunt o oază de democrație într-un deșert populat de barbari. Unii se laudă cu câți "penali" au băgat la închisoare, alții nu-și mai încap în piele și își fac campanie electorală cu câți teroriști (reali sau nu) au anihilat și cu câte clădiri au distrus. Unii demonstrează cu cătușe-centenar, alții savurează înmormântările inamicilor.

Poate, cândva, omenirea va scăpa de asistați și de palestinieni. Dacă vom avea norocul să prindem acel moment, nu știm. E important, însă, să nu ne pierdem speranța...

Straniul caz al domnului Dacian Cioloș

Ascensiunea lui Dacian Cioloș îl contrazice pe Arhimede cu a sa lege.  Pentru că forța cu care Dacian Cioloș a fost propulsat, de jos în sus, în fluidul politicii autohtone a depășit cu mult greutatea volumului de fluid dislocat de către plăpândul nostru fost prim-ministru. Abilitățile sale tehnocratice îi fac să se încline respectuos până și pe cei mai inveterați corupți ai nației. Printre aceștia din urmă numărându-se, de exemplu, domnul Călin Popescu Tăriceanu, cel care - dacă vrem să fim corecți - ar merita ceva mai mult respect din partea cercurilor #rezist. Pentru că, indiferent de părerea pe care o avem despre Călin Popescu Tăriceanu, nu putem să nu observăm că n-a avut un extraordinar fler. Cu un ochi de impresar (mai ceva decât al lui Brian Epstein), "penalul" domn Tăriceanu a lansat carierele multor politicieni corupțofobi și corupțofagi, printre care Monica Macovei, Mihai Răzvan Ungureanu, Cătălin Predoiu și, cu voia dumneavoastră, Dacian Cioloș. Politicieni care, în perioada 2004-2008, nu aveau nicio problemă să stea la aceeași masă cu oameni precum Adriean Videanu, George Copos, Gheorghe Pogea sau Radu Berceanu, dar care azi nu mai pot locui nici măcar pe aceeași planetă cu foștii lor colegi și cu atât mai puțin cu fostul lor șef, pe care l-ar oferi urgent drept ofrandă zeilor anticorupției.

În aceste condiții, se pune întrebarea firească: cum un "corupt" de talia lui Călin Popescu Tăriceanu a putut să-i aducă în prim-planul politicii autohtone pe niște oameni atât de curați, printre care necunoscutul, dar promițătorul "independent" Dacian Cioloș? Și cum se face că nu doar "penalul" Călin Popescu Tăriceanu s-a lăsat îmblânzit de cântecul de sirenă al tehnocrației independente, dar și liberalul Dan Radu Rușanu, care a anunțat că nu este câtuși de puțin interesat de postul vacant de la agricultură?

Ce să mai, domnul Cioloș are ceva. Cum ar spune americanii, a certain je ne sais quoi. Le-a căzut cu tronc până și ursitoarelor, care ursit-au cu generozitate. Oriunde își face domnul Cioloș apariția, oamenii se înclină cu respect, clientela de partid nu mai dorește posturi de ministru, anonimii cu SUV-uri călcători de polițiști fondează partide pe care i le fac cadou (cu fundă), ambasadele îi laudă alegerile vestimentare. Cu toate acestea, zilele acestea se împlinesc doi ani de când Dacian Cioloș este șomer. Oare cât o să mai țină această nefirească stare de fapt?

PS Spuneam că domnul Tăriceanu merită mai multă apreciere din partea cercurilor #rezist. Dacă nu pentru numiririle sale, măcar pentru măsurile sale economice devenite sacrosancte pentru nemulțumiții României: cota unică de impozitare, pilonul II de pensii etc.

Eurodestine frânte și alte eurochestiuni

Cei 73 de europarlamentari britanici sunt pe picior de plecare. Având termenul limită de 29 martie pentru a-și elibera birourile, ne putem imagina melancolia cu care au început să-și facă bagajele, copleșiți de sentimentul că lucrurile bune nu țin niciodată mult... Pentru cei 73, viitorul este sumbru. Rămași fără un sfanț prin Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg, mai ceva decât Orwell prin Paris și Londra, simpla întoarcere în Perfectul Albion pare un obiectiv de neatins.

Noroc cu eurovalorile, însă. Întotdeauna preocupată de soarta claselor celor mai vulnerabile (și a altor minorități), Uniunea Europeană nu se dezminte și anunță că-i va (re)compensa pe cei 73. Nu cu mult - pentru că în Uniune, așa cum vom vedea, banul contribuabilului este gospodărit cu maxim de disciplină -, dar suficient pentru a alunga pericolul iminent de inaniție care plana asupra celor 73 și familiilor lor. Cum pentru britanici petrecerea s-a încheiat, a sosit timpul să plece cu niște euro-mărturii. Cum spuneam, sumele sunt modeste, oscilând între 50 900 de euro brut pentru MPE-ii cu un singur mandat și 169 680 de euro brut pentru pentru cei cu mai multe, printre care se numără nimeni altul decât Nigel Farage. Rușinată de meschinăria sumelor acordate, Uniunea mai face un efort pentru amărăștenii britanici: va achita contravaloarea transportului pentru "15 cutii" pe cap de MPE, astfel că distinșii noștri parlamentari vor putea să-și transporte gratuit mementourile în țara lor de baștină. Într-adevăr, Uniunea nu a achitat contravaloarea celor 73 de batiste albe pe care britanicii noștri le vor flutura la îmbarcare, dar mai e timp.

Până atunci, însă, Uniunea are subiecte importante de tranșat. Cum ar fi statul de drept pe la minoritarii estici (o minoritate tot mai enervantă, spre deosebire de toate celelalte). Așa că, zilele acestea, Parlamentul European a adoptat o inițiativă care permite Uniunii să taie fondurile pentru acele state membre care au probleme cu statul de drept. Unul din co-autorii propunerii (votată cu 397 de voturi și 158 împotrivă), este popularul finlandez Petri Sarvamaa, care, pătruns de eurospirit până în măduva euro-oaselor sale, decreta următoarele: "Banii contribuabilului trebuie respectați și cheltuiți după aceleași reguli și principii în toate statele membre. Nu avem de unde să știm în ce stat urmează să fie pusă la îndoială domnia legii". Așa să fie, oare? Chiar nu avem de unde să știm? Niște cinici ar putea spune că avem, din moment ce fondurile Franței sau Germaniei nu vor fi niciodată periclitate. Și așa facem cunoștință cu prima lege a eurodinamicii, care spune că statul de drept este direct proporțional cu PIB-ul...

Iar europarlamentarii noștri britanici? Britanici până la capăt, adică un pic... altfel. Laburiștii au votat inițiativa popularilor, în timp ce conservatorii s-au abținut. Una peste alta, avem în fața ochilor un gest altruist venit din partea unor oameni care trec prin grele încercări. În ciuda teribilei situațiuni personale, au reușit să se gândească și la primitivii din est, care încă n-au descoperit statul drept și ale sale binefaceri.

Pentru mai multe detalii, aici și aici.

Independență, numele tău e BNR!

Există și oameni independenți în România, dar nu sunt distribuiți uniform. Printr-un noroc colosal, o mână invizibilă i-a presărat mai ales în justiție și la BNR. Această suprareprezentare este, însă, doar simpla expresie a unei proprietăți fizice și, drept urmare, poate fi explicată. Fără să intrăm în detalii tehnice, putem observa cu usurință că independenții sunt supuși magnetismului, fapt care afectează distribuția acestora. Dacă vi se va da un sac de magneți ca să-i presărați uniform pe o suprafață, veți constata rapid că, în cel mai bun caz, veți putea separa sacul în cel mult câteva grămăjoare - sau ciorchini. Așa se explică de ce unele instituții gem de independenți, iar altele abia dacă au unul împăiat. Că aceste grămăjoare s-au nimerit să pice pe cele mai bine remunerate sau influente funcții, asta nu poate fi decât o coincidență. Sau dovada clară - pentru cei cu apetit religios - că providența ține cu merito-tehno-pluto-crații.

Un astfel de ciorchine de merito-tehno-crați independenți s-a nimerit la Banca Națională, sub tutela monarhului BNR - pardon, guvernatorului - Mugur Isărescu. Independent încă de când lucra la Institutul de Economie Mondială și oferea "organelor statului" note informative sub numele de cod de Manole (Manole Mondialul ar fi sunat mai bine), Mugur Isărescu și-a continuat parcursul independent și după 1990, când, în noua sa calitate de guvernator, a fost un spectator discret ai soporificilor ani '90. Nici măcar inflația de 300% din 1992 sau prăbușirea Bancorex nu l-au făcut pe Meșterul Manole să-și exprime vreo opinie - și cu atât mai puțin vreo ironie la adresa guvernanților de atunci. Ei bine, pe măsura ce independența sa a crescut în volum mai ceva decât leul vechi și recomandat de succesele sale din timpul mandatului de guvernator - în fond, ne-a făcut pe toți milionari -, domnul Isărescu ajunge chiar prim-ministru. Independent, cum altfel, doar cunoașteți rețeta. Și, coincidență sau nu, chiar în timpul scurtului său mandat de premier (decembrie 1999 - decembrie 2000), mai are loc un faliment răsunător, cel al Băncii Internaționale a Religiilor. Iar BNR - rămas sub interimatul lui Emil Iota Ghizari? Aproape fără pată, din moment ce, câțiva ani mai târziu, în 2008, DNA (da, chiar dânsa!) a decis scoaterea de sub acuzare a lotului de 14 angajați ai BNR implicați în prăbușirea BIR (frumos acronim!) pe motivul că nu există probe. Alte întrebări? Firește că nu.

Anii au trecut, corporațiile au venit, vremurile s-au schimbat.  După ce ani buni a stat tolănit precum leul, miscând ușor din coadă, a venit timpul ca domnul Isărescu să mai și vâneze. Pe cine? Pe guvernanții care au indrăznit să pună o taxă absolut infimă pe profiturile băncilor. Erezia supremă! ¡No pasarán! Mai întâi, au ieșit la atac subalternii independenți. Adrian Vasilescu, de pildă, Cum poezioara cu sfințenia ROBOR-ului - ca o întrupare a spiritului capitalist și ca indicator al sănătății economiei - n-a ținut, la lupta cea mare a ieșit domnul Florin Georgescu, fost deputat PDSR (în două legislaturi!), fost vice-prim-ministru, fost ministru al finanțelor etc., care a încercat să strecoare ideea că băncile vor înregistra pierderi incomensurabile în urma infimei taxe pe lăcomie. Nu s-a găsit nimeni să-i amintească domnului Florin Georgescu un principiu simplu, anume că nerealizarea unui anumit profit nu este același lucru cu o pierdere. De dragul exemplului, cei care nu câștigă la loto nu pierd milioanele puse la bătaie, ci doar contravaloarea biletelor. După eșecul celor doi independenți și cum PSD-ul, în mod neașteptat, chiar nu s-a lăsat înduplecat, a venit vremea să iasă la atac chiar șeful haitei. Părând influențat de aceleași buze invizibile care acum ceva vreme i-au suflat președintelui termenul de "țopăială fiscală", domnul Mugur 'Manole' Isărescu a venit - cică - cu propriul lui termen haios: "trăsnaie". Guvernatorul (un altfel de "governator") perfect: indepedent ȘI nostim. Când tiparnițele BNR se încingeau de la câtă monedă fără acoperire arunca BNR pe piață în anii '90 la ordinele guvernanților sau când Bancorex era devalizat, domnul Isărescu își căuta cuvintele. Un sfert de secol mai târziu, pare să și le fi găsit. Avem, deci, un caz de "mai bine mai târziu decât niciodată". Trebuie să recunosc că, măcar în această situație, aș fi preferat reversul: mai bine niciodată decât prea târziu.

Iar cu ROBOR-ul cum rămâne? Pare-se că e bun. Nu pentru bănci, care sunt forțate să-l aplice (sărmanele!), ci pentru consumatorul final. Să exemplificăm. Pentru că suntem capitaliști, vom trata banii ca pe orice altă marfă. Să spunem că dumneavoastră doriți să cumpărați un produs (în loc să obțineți un credit). Cum procedați? Mergeți la cel mai apropiat magazin pentru a-l achiziționa. Magazinul, însă, nu-l are pe stoc, dar nici nu vrea să vă piardă drept client. Așa că vânzătorul vă ține de vorbă, în timp ce un alt angajat iese pe ușa din spate și dă fuga la competiție, de unde cumpără produsul dorit de dumnevoastră. Și, ca prin magie, produsul care nu se afla în stoc devine brusc disponibil. Dar nu la același preț. Vânzătorul, deloc intimidat, vă informează că aducerea pe stoc a produsului a costat (angajatul cu pricina are un salariu, transportul nu e nici el gratuit etc.) - iar dumneavoastră sunteți bun de plată. Și de ce ar fi intimidat vânzătorul cu pricina? În fond, statul îi dă dreptate. Ba mai mult, trebuie să plătiți această suprataxă și dacă produsul s-a aflat de la bun început în stoc, deși angajatul respectiv nu a făcut niciun drum. Pentru că statul îi dă dreptate. Acesta e ROBOR-ul. Practic, toate persoanele care au contractat un credit plătesc această suprataxă, ca și cum NICIUN credit oferit de o bancă nu ar fi provenit din propriile ei lichidități. E bun ROBOR-ul? Trebuie să fie... Altfel n-ar ieși în stradă oameni care nu sunt bancheri să-l apere.