Independență, numele tău e BNR!

Există și oameni independenți în România, dar nu sunt distribuiți uniform. Printr-un noroc colosal, o mână invizibilă i-a presărat mai ales în justiție și la BNR. Această suprareprezentare este, însă, doar simpla expresie a unei proprietăți fizice și, drept urmare, poate fi explicată. Fără să intrăm în detalii tehnice, putem observa cu usurință că independenții sunt supuși magnetismului, fapt care afectează distribuția acestora. Dacă vi se va da un sac de magneți ca să-i presărați uniform pe o suprafață, veți constata rapid că, în cel mai bun caz, veți putea separa sacul în cel mult câteva grămăjoare - sau ciorchini. Așa se explică de ce unele instituții gem de independenți, iar altele abia dacă au unul împăiat. Că aceste grămăjoare s-au nimerit să pice pe cele mai bine remunerate sau influente funcții, asta nu poate fi decât o coincidență. Sau dovada clară - pentru cei cu apetit religios - că providența ține cu merito-tehno-pluto-crații.

Un astfel de ciorchine de merito-tehno-crați independenți s-a nimerit la Banca Națională, sub tutela monarhului BNR - pardon, guvernatorului - Mugur Isărescu. Independent încă de când lucra la Institutul de Economie Mondială și oferea "organelor statului" note informative sub numele de cod de Manole (Manole Mondialul ar fi sunat mai bine), Mugur Isărescu și-a continuat parcursul independent și după 1990, când, în noua sa calitate de guvernator, a fost un spectator discret ai soporificilor ani '90. Nici măcar inflația de 300% din 1992 sau prăbușirea Bancorex nu l-au făcut pe Meșterul Manole să-și exprime vreo opinie - și cu atât mai puțin vreo ironie la adresa guvernanților de atunci. Ei bine, pe măsura ce independența sa a crescut în volum mai ceva decât leul vechi și recomandat de succesele sale din timpul mandatului de guvernator - în fond, ne-a făcut pe toți milionari -, domnul Isărescu ajunge chiar prim-ministru. Independent, cum altfel, doar cunoașteți rețeta. Și, coincidență sau nu, chiar în timpul scurtului său mandat de premier (decembrie 1999 - decembrie 2000), mai are loc un faliment răsunător, cel al Băncii Internaționale a Religiilor. Iar BNR - rămas sub interimatul lui Emil Iota Ghizari? Aproape fără pată, din moment ce, câțiva ani mai târziu, în 2008, DNA (da, chiar dânsa!) a decis scoaterea de sub acuzare a lotului de 14 angajați ai BNR implicați în prăbușirea BIR (frumos acronim!) pe motivul că nu există probe. Alte întrebări? Firește că nu.

Anii au trecut, corporațiile au venit, vremurile s-au schimbat.  După ce ani buni a stat tolănit precum leul, miscând ușor din coadă, a venit timpul ca domnul Isărescu să mai și vâneze. Pe cine? Pe guvernanții care au indrăznit să pună o taxă absolut infimă pe profiturile băncilor. Erezia supremă! ¡No pasarán! Mai întâi, au ieșit la atac subalternii independenți. Adrian Vasilescu, de pildă, Cum poezioara cu sfințenia ROBOR-ului - ca o întrupare a spiritului capitalist și ca indicator al sănătății economiei - n-a ținut, la lupta cea mare a ieșit domnul Florin Georgescu, fost deputat PDSR (în două legislaturi!), fost vice-prim-ministru, fost ministru al finanțelor etc., care a încercat să strecoare ideea că băncile vor înregistra pierderi incomensurabile în urma infimei taxe pe lăcomie. Nu s-a găsit nimeni să-i amintească domnului Florin Georgescu un principiu simplu, anume că nerealizarea unui anumit profit nu este același lucru cu o pierdere. De dragul exemplului, cei care nu câștigă la loto nu pierd milioanele puse la bătaie, ci doar contravaloarea biletelor. După eșecul celor doi independenți și cum PSD-ul, în mod neașteptat, chiar nu s-a lăsat înduplecat, a venit vremea să iasă la atac chiar șeful haitei. Părând influențat de aceleași buze invizibile care acum ceva vreme i-au suflat președintelui termenul de "țopăială fiscală", domnul Mugur 'Manole' Isărescu a venit - cică - cu propriul lui termen haios: "trăsnaie". Guvernatorul (un altfel de "governator") perfect: indepedent ȘI nostim. Când tiparnițele BNR se încingeau de la câtă monedă fără acoperire arunca BNR pe piață în anii '90 la ordinele guvernanților sau când Bancorex era devalizat, domnul Isărescu își căuta cuvintele. Un sfert de secol mai târziu, pare să și le fi găsit. Avem, deci, un caz de "mai bine mai târziu decât niciodată". Trebuie să recunosc că, măcar în această situație, aș fi preferat reversul: mai bine niciodată decât prea târziu.

Iar cu ROBOR-ul cum rămâne? Pare-se că e bun. Nu pentru bănci, care sunt forțate să-l aplice (sărmanele!), ci pentru consumatorul final. Să exemplificăm. Pentru că suntem capitaliști, vom trata banii ca pe orice altă marfă. Să spunem că dumneavoastră doriți să cumpărați un produs (în loc să obțineți un credit). Cum procedați? Mergeți la cel mai apropiat magazin pentru a-l achiziționa. Magazinul, însă, nu-l are pe stoc, dar nici nu vrea să vă piardă drept client. Așa că vânzătorul vă ține de vorbă, în timp ce un alt angajat iese pe ușa din spate și dă fuga la competiție, de unde cumpără produsul dorit de dumnevoastră. Și, ca prin magie, produsul care nu se afla în stoc devine brusc disponibil. Dar nu la același preț. Vânzătorul, deloc intimidat, vă informează că aducerea pe stoc a produsului a costat (angajatul cu pricina are un salariu, transportul nu e nici el gratuit etc.) - iar dumneavoastră sunteți bun de plată. Și de ce ar fi intimidat vânzătorul cu pricina? În fond, statul îi dă dreptate. Ba mai mult, trebuie să plătiți această suprataxă și dacă produsul s-a aflat de la bun început în stoc, deși angajatul respectiv nu a făcut niciun drum. Pentru că statul îi dă dreptate. Acesta e ROBOR-ul. Practic, toate persoanele care au contractat un credit plătesc această suprataxă, ca și cum NICIUN credit oferit de o bancă nu ar fi provenit din propriile ei lichidități. E bun ROBOR-ul? Trebuie să fie... Altfel n-ar ieși în stradă oameni care nu sunt bancheri să-l apere.

Autostrada sapienței

Sfidând evidența, ne-am conferit singuri titlul de sapiens. Apoi, încântați peste măsură de noi înșine, am mai adăugat un sapiens la primul sapiens. Homo sapiens sapiens, așa ne-am autointitulat în infinita noastră modestie (proporțională, pesemne, cu a noastră sapiență), asta în timp ce eram ocupați să-i facem mii de bucățele pe alți sapiens sapiens - sau să-i decapităm, spânzurăm, înrobim, exploatăm, ardem pe rug, biciuim, tragem pe roată, bombardăm etc. În dubla noastră sapiență, am ales oameni precum Donald Trump, Theresa May, Emmanuel Macron, Justin Trudeau etc., unul mai sapient decât celălalt. Am descoperit că nu suntem ființe biologice, ci avatarurile unor ființe biologice de care devenim tot mai înstrăinați. Am descoperit că sexul nu e un dat biologic, ci un "construct" social - un soi de skin pe care îl schimbăm în funcție de mood-ul zilnic, iar cei care contestă această "realitate" sunt niște neanderthalieni condamnați la extincție. Am descoperit că este incorect să spunem "mankind" (ci "peoplekind"), dar că vânzările de arme către Arabia Saudită trebuie să continue.

Luptăm cu inegalități mărunte în timp ce cea mai strigătoare inegalitate - cea economică - este de nechestionat. La urma urmelor, cine este oare mai discriminat? Un homosexual bogat sau un heterosexual sărac? O femeie CEO sau un bărbat cu salariul minim? Un copil dintr-o familie bogată sau unul dintr-o familie săracă? Tot discursul capitalisto-egalitarist este un spectacol de iluzionism. Smoke and mirrors. Ce poate fi mai convenabil pentru capitalism decât înlocuirea claselor sociale (cu toate simplificările acestui tip de discurs) cu clase sexuale sau de altă natură? În fond, teza principală  că majoritățile doar discriminează și nu pot fi discriminate. Ceea ce înseamnă, logic, că săracii (majoritari, din nefericire pentru ei) nu pot fi discriminați. Prin urmare, să le plângem de milă bogaților. Să nu uităm că și bogații sunt oameni și că nu au nicio vină că s-au născut așa sau că au devenit așa. Mulți europeni s-au supărat pe imigranții din Siria - și mai ales bunii europeni de la noi, care n-au văzut picior de imigrant. Motivul supărării? Vin peste noi ca să trăiască mai bine, nu ca să se adape de la valorile noastre europene/occidentale. Imigranți economici, așa au fost numiți. Dar investitorii străini (despre care am scris aici) nu sunt imigranți economici? Firește că sunt, dar sunt îndrăgiți de toată lumea.

Cert este că, în loc să avem o majoritate discriminată economic, avem o majoritate fracturată într-o multitudine de minorități, toate discriminate în fel și chip, mai puțin economic. Iar distinșii cercetători și descoperitori de noi discriminări non-economice se numesc - în stil orwellian - societate civilă. Noi străpungeri au loc zi de zi. Aproape că se aplică legea lui Moore: la fiecare doi ani se dublează numărul de discriminări, dar și de sexe. Inventarierea acestora este o muncă titanică, mai ales că în ritmul actual de creștere numărul sexelor ar putea depăși numărul locuitorilor planetei.

De ce să ne batem capul, însă? Viața merge înainte. Saudiții vor face dreptate în cazul Khashoggi, Iohannis cel cu nouă dosare penale clasate se luptă cu penalii cocoțați în fruntea statului, salariații cu 4000+ lei pe lună sunt discriminați de cei cu sub 2000, Cristian Ghinea e probabil jignit peste măsură de gestul obscen făcut de Florin Iordache pe motiv de copyright etc. Aici ne-a adus dubla noastră sapiență. La dublăgândire, mai precis. În lumea de azi, cine nu dublugândește nu supraviețuiește.

Zboară cocorii

Investitorul, această rara avis a societății capitaliste libere. Deși similar din punct de vedere morfologic cu omul comun, investitorul reprezintă o specie separată - și, din păcate, grav amenințată. Cu o populație redusă (investitorul are o rată de reproducere sensibil mai mică decât cea a omului comun, așa cum populația de lei este mai mică decât cea a antilopelor) și vulnerabilă la orice mărire de taxe - precum coralii la schimbarea pH-ului oceanelor -, viitorul acestei specii pare sumbru. Totuși, există și speranță. Ca să evite extincția, guvernele fostelor țări comuniste derulează o multitudine de programe cu scopul de a reintroduce această specie în arealul propriu. O astfel de măsură a fost crearea de rezervații naturale pentru investitori, mai precis a așa-numitelor Zone Defavorizate (ca să nu fie loc de confuzie, defavorizate pentru omul comun, nu pentru investitor). Rezervațiile au demonstrat fără tăgadă că investitorii pot fi reintroduși în orice areal, atât timp cât sunt întrunite condițiile necesare, adică infrastructură și "stat de drept", cel din urmă acționând ca un magnet pentru stolurile de investitori (dovadă fiind "statele de drept" din Africa sau Asia). Totuși, să nu ne lăsăm îmbătați de micul succes autohton. Pentru că investitorul, specie nevricoasă, este tot timpul în pragul ușii, gata să părăsească țara gazdă. Orice modificare a mediului, oricât de mică, îl face să amenințe fie cu plecarea, în cazul în care a fost aclimatizat, fie cu nemaivenirea, în cazul în care plănuia să ajungă și pe teritoriul țării noastre, lucru care, pe bună dreptate, îi neliniștește pe conservaționiștii noștri, speriați că investitorii ar putea avea soarta dropiilor și a bourului - și asta înainte de a apuca să apară pe timbre. Avem, deci, responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putință pentru protejarea acestei specii delicate, dar în același timp magnifice. Inclusiv prin săparea de tuneluri sau ridicarea de poduri peste autostrăzi, dacă este cazul. Sau măcar prin introducerea unui paragraf în constituție care să garanteze profitul investitorului. Doar așa copiii copiilor noștri vor putea să vadă un investitor nu doar în fotografii sau împăiat la Antipa, ci și în carne și oase. Avem nevoie, deci, de o viziune pe termen lung, iar știința ne poate fi un bun aliat. Așa că propun guvernului României să recolteze mostre de ADN de la cele mai bune exemplare de investitor. Grație străpungerilor tehnologice din domeniul clonării, România, în doar câțiva ani, s-ar putea mândri cu o populație viabilă de investitori. Asta chiar ar fi o investiție strategică. Până atunci, însă, omul comun trebuie să înțeleagă că investitorul nu poate fi salvat fără un pic de sacrificiu. Așa că donați acum pentru un investitor! Sau adoptați unul! Poate așa nu se vor mai simți descurajați.

Despre păsări, pisici și capitalism

Nu e fascinant cum animale din specii diferite (și mă refer în special la cele prădător/pradă), atunci când sunt ținute în casă, ajung să se accepte reciproc, ba chiar să se "împrietenească"? Chiar dacă nu le-am văzut cu ochii noștri, sigur am văzut măcar "dovezi video" în acest sens: pisica "prietenă" cu un papagal sau cu un șoarece etc. Oare cum se explică această anomalie? Poate unii vor da vina pe "ignoranța animală", dar cazul ilustrat nu face decât să confirme existența unui anumit tip de inteligență (dacă o pisică poate fi prietenă cu un șoarece, un șarpe nu). Ceea ce se întâmplă este o înfrângere a unor instincte primordiale. Și nu numai din partea prădătorului (în cazul de față pisica), ci și din partea prăzii. Dacă prima își înfrânge instinctul de vânătoare, prada își înfrânge frica. Cum se explică, însă, această situație? În primul rând, prin abundența hranei, abundență care se transformă într-un inhibitor al instinctului de vânătoare. Dar această explicație nu acoperă tot, din moment ce aceeași pisică poate vâna - strict ca expresie a instinctului și nu din nevoie imediată - alte păsări sau alți șoareci. Asistăm, deci, la o condiționare. Artificialitatea mediului își pune amprenta asupra comportamentului animalelor, iar amprenta este direct proporțională cu inteligența animalelor în cauză (ca să mai dau un exemplu, un cameleon nu va fi niciodată prieten cu o insectă și nici viceversa).

Acestea fiind spuse, se pune întrebarea: omul, ca animal inteligent (cel mai inteligent, cum ne place să ne alintăm), nu este supus aceleiași condiționări (proporționale)? Nu cumva asistăm la o auto-domesticire? Nu cumva suntem prieteni cu proprii noștri prădători? În fond, dacă aplicăm aceeași "schemă" societății în care trăim, nu observăm o anomalie? O minoritate avută domină fără rest o majoritate ne-avută. Cu brutalitate sau fără, cu forme legale sau fără, faptul nu poate fi negat. Și chiar dacă majoritatea mai cârâie și mai mârâie din când în când, gestul are tot atâta valoare pe cât pasărea care ciugulește pisica.

Există o confuzie bine-întreținută între capitalism și libertate. Practic, capitalismul este prezentat ca latura economică a libertății. Oare așa stau lucrurile, însă? Susținătorii capitalismului nu contestă inegalitățile economice generate de acesta, dar le prezintă fie ca pe un rău necesar, fie ca pe un stimulent. În plus, conform acelorași susținători, orice om are șansa de a ajunge în vârful piramidei, ceea ce face totul scuzabil. Dar dacă aplicăm acest lucru altor imperative? Toți acceptăm că oamenii au dreptul să fie liberi. Dacă am aplica "regulile economice" acestui drept, ar însemna să trăim într-o societate în care cei mai mulți oameni sunt robi, dar au șansa, printr-un fel de loterie a vieții, de a deveni liberi. Și, cu siguranță, câțiva dintre ei ar reuși. Totuși, ne-am dori să trăim într-o astfel de societate, am accepta riscurile? Între o lume în care toți suntem liberi și o lume în care toți avem șansa de a fi liberi, oare ce alegem? Acceptăm că libertatea este un imperativ și că nu trebuie să depindă de șansă, dar, cumva, nu vrem să aplicăm acest lucru economiei. Ducând această analogie până la capăt, capitaliștii sunt oamenii liberi ai economiei. Dacă acceptăm acest fapt, cei fără capital ce sunt? Tot oameni liberi? Nu cumva capitalismul are tot atâtea în comun cu libertatea pe cât robia? În fond, s-au mai văzut cazuri de țări care practicau sclavia deși constituția proclama sus și tare că toți oamenii sunt liberi. Iar unii chiar erau... Alții, mai puțin.

Există libertate economică în afara capitalismului? Firește. Omenirea a stat mii de ani fără capitalism, așa că măcar știm că nu este o condiție intrinsecă a libertății economice. Nu spun că modelele pre-capitaliste erau mai bune decât cel de acum sau că pot fi o sursă de inspirație. În niciun caz. Este ca și cum am înlocui becul cu opaițul. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să acceptăm că ordinea capitalistă este un fel de "stare naturală". Și, chiar dacă ar fi, argumentul este insuficient, din moment ce omul și-a abandonat de mult "starea naturală". De ce n-ar face asta și în economie?

Oricât de absurd ar suna, capitalismul a devenit, treptat, inamicul libertății economice. Capitalismul actual, cu toate bursele, fondurile suverane si speculațiile lui, nu ar trebui să se teamă de Karl Marx, ci de Adam Smith. Marele - cu adevărat marele - capital nu mai operează pe "piața liberă", ci, de cele mai multe ori, pe banii contribuabililor. Exemplele sunt nenumărate. De la măsurile luate în Statele Unite în timpul ultimei crize până la pilonul II de pensii din România. Marele capital a devenit, printre altele, nefalimentar. Și, din păcate, nu este inamicul doar al libertății economice. Că vorbim de servicii medicale, presă, proces electoral, capitalismul este omniprezent. A accepta că CNN ne informează corect (și chiar gratuit!) înseamnă a accepta că McDonald's există ca să ne hrănească (și chiar sănătos!). Capitalismul a devenit inamicul libertății, inamicul nostru. Doar că noi suntem prea domesticiți. Chiar și în fața evidenței, spunem că este răul cel mai mic. Preferăm să ne imaginăm că lumea non-capitalistă e populată de tot felul de baubau, dar nu observăm că stăm cu baubaul cel mare în casă. Și ne mai și ciugulim și giugiulim cu el.

PS Dacă tot suntem într-o cheie semi-umoristică, am o propunere. Toate produsele de la supermarket au așa-numitul tabel nutrițional. Ca să știm câte calorii mâncăm și alte cele. Dacă vrem să vedem fața capitalismului, propun un alt tabel. Tabelul economic. Pe fiecare produs să scrie cât la sută din prețul final îl reprezintă conținutul, cât la sută ambalajul, cât la sută cheltuieli de marketing, cât la sută profit brut pentru producător, cât la sută adaosul comerciantului. Ne-am lămuri repede. Până atunci, însă, să ținem la siluetă. Aspectul contează mult în capitalism.

H.-R. Patapievici: între Antonescu și Putin

Oare există enormități și enormități? Unele mai mari decât altele? Horia-Roman Patapievici ține neapărat să demonstreze că da, până și enormitățile au elitele lor.

Deși n-a fost capitalist niciodată în viață - ci mai degrabă fondatorul unui "welfare state" la ICR, redistribuind banul public pe la amici - Horia-Roman Patapievici s-a rebrănduit. Acum domnul Patapievici a devenit expert în "leadership" - sau Führung, în caz că sună mai bine așa. Pe scurt, domnul Patapievici este plătit de capitaliști pentru a aduce ode - cui altcuiva? - capitalismului. Înțelegând care este condiția zilierului, fostul director al ICR prestează. Dar nu oricum, ci cu commitment. Cum însă vorba multă e sărăcia omului (echivalentul fanariot al lui time is money), să trecem la câteva din panseurile distinsului nostru intelectual bugetar pro-capitalist (sursa: aici).

"Ce are de făcut România? Să înţeleagă că într-o lume care evoluează pe logica statelor-continent - America este un stat-continent, China este un stat-continent, India este un stat-continent, Rusia este un stat-continent, Brazilia, deşi ea nu epuizează America de Sud, este un stat continent, deci, într-o lume în care geopolitica este făcută de un stat-continent, noi trebuie să ne afiliem continentului căruia îi aparţinem, potrivit generaţiei paşoptiste care a occidentalizat România. Şi asta este acum Uniunea Europeană".

Deși nu avem imagini, ne putem închipui privirile admirative ale audienței formate din viitoarea generație de arendași și vechili la corporație - pardon, de experți în business administration. Cum mai jonglează domnul Patapievici cu geografia... Până și George Orwell, cu ale sale Oceania, Eastasia și Eurasia, pare depășit (cu atât mai mult cu cât era și... anti-capitalist). Dar domnul Papapievici de abia își făcea încălzirea. După această introducere promițătoare, din care aflăm că biata Asie, așa cum o știu plebeii, este împărțită de fapt în trei continente (China, India, Rusia), domnul Patapievici își umflă penele de atlanticist și (u)eurofil:

"Pentru noi este vitală prezenţa în Uniunea Europeană şi în NATO. Şi acum voi spune erezia cu care o să vă şochez. Părerea mea este că România trebuie să se înarmeze puternic. Şi anume - să se înarmeze inteligent, aşa cum Statul Israel se înarmează inteligent. Trebuie să avem servicii secrete puternice, naţionale şi animate de paşoptism. Le-aş numi aşa: Divizia C.A Rosetti, Divizia Titu Maiorescu, ca să-şi amintească de unde vin, că nu sunt comunişti. Trebuie să avem o armată flexibilă, aşa cum are Israelul o armată flexibilă. Să nu ne bazăm că va lupta cineva în locul nostru, când va veni momentul să se întâmple acest lucru şi să nu ne văicărim sub forma 'Vai de mine! Nu se poate! Există înarmare nucleară! Nu se poate face nimic!' şi să ne punem palma în fund. E formula cea mai greşită, amintind de anul 1940, care este anul dezonoarei noastre"

Să ne înarmăm inteligent împotriva cui? E simplu de dedus că doar nu împotriva continentului UE, ci continentului Rusia. Că doar continentul Rusia ne-a produs dezonoarea, deși continentul Germania - cu care eram aliați exact din motivele pentru care domnul Patapievici este azi atât de eurofil - ne-a produs o dezonoare similară. Și dacă domnului Papapievici tot îi plac leadershipul și referințele istorice, nu cumva Ion Antonescu se încadrează perfect idealului? De leader, a fost leader (conducător), nimeni nu contestă asta. Palma-n fund nu și-a pus-o, înarmându-se până-n dinți (dacă tot ne jucăm cu părțile anatomice), ba, mai mult, a și încercat să repare dezonoarea din 1940. Anticomunist? Cât cuprinde! Așa că să-i lăsăm pe pașoptiști (mai ales că Titu Maiorescu era tot atât de pașoptist pe cât domnul Patapievici de socialist). În realitate, idealul domnului Patapievici e mult mai recent și are o rădăcină comună cu Führung. Iar serviciile secrete? Sunt perfecte, mai ales când fac jocurile politice pe gustul distinsului nostru intelectual și vorbitor la conferințele "UMANager". Un NU hotărât Securității comuniste, un DA la fel de hotărât Siguranței! Iar dacă tot îi imităm pe israelieni, n-ar fi bine să avem și noi palestinienii noștri (pesedimea, de exemplu)? Lucrurile, însă, nu se opresc aici:

"Capitalismul este un cuvânt de ocară astăzi, pentru că opinia publică e făcută de progresişti, care sunt anti-capitalişti. (...) Opinia comună generală este foarte reticentă faţă de capitalism. Nu mai e un cuvânt descriptiv, este un cuvânt negativ. Din punctul nostru de vedere, ca statalitate românească, noi trebuie să înţelegem că capitalismul (...) este o politică naţională. Ce este capitalismul? Este ordinea socială a proprietăţii private şi a garanţiilor juridice care garantează libertatea schimburilor şi, încă o dată, proprietatea privată sub toate formele ei, profit ş.a.m.d. E foarte simplu. E o ordine socială. Iar această ordine socială este a proprietăţii individuale, care există prin şi pentru că există garanţii juridice, deci o structură de drept care garantează proprietatea individuală şi libertatea schimburilor. Toată filosofia modernităţii, dar toată, este aici. (...) Pentru România nu există alternativă la angajarea societăţii româneşti pe calea unui capitalism extraordinar de profitabil. Şi la asta suntem buni, dacă nu avem acele concepţii morale greşite care să ne smintească".

Politică națională, statalitate românească? Credeam că trebuie să facem un merger cu UE. De unde atâta suveranitate? Iar în ceea ce privește "capitalismul extraordinar de profitabil", el este aici. Este exact capitalismul care îl plătește pe Horia-Roman Patapievici să țină astfel de cuvântări, așa cum Bruce Willis e plătit să facă reclamă la Hell Energy Drink. Și este al naibii de profitabil, dar doar pentru cei care au... capital. Și, ocazional, pentru zilieri (unde-or fi "conferințele Microsoft" de altă dată?). Și o încheiere pe măsură:

"Deci: caractere, capitalism şi armată flexibilă. Asta îţi doresc eu ţie, dulce Românie"

Și servicii secrete puternice. Iar democrația nici nu merită menționată. Îmi sună tot mai mult a Rusia lui Putin, dacă luăm de-a gata portretul făcut de presa occidentală. Sau de Chile sub Pinochet. Dar nu, nu-l putem acuza pe domnul Patapievici de putinism. Doar de antonescianism combinat cu un polonic de băsescianism. Mare caracter.

Stenahorii #rezistente

"România e o țară frumoasă, păcat că e locuită". Sunt convins că ați auzit această expresie. Nu o dată, nu de sute, ci de mii de ori. Ba chiar și mai mult de atât. Pentru că a fost la mare modă până nu de mult. Nu știu cine a brevetat-o, dar a devenit imediat un loc comun. An instant hit. Și, din nefericire pentru cei care nu se dau în vânt după hit-uri, a stat în top ani la rând. Nu trecea o zi fără să aud sau fără să văd în scris aceste cuvinte înțelepte și, de fiecare dată, nu puteam să nu mă întreb: oare persoana care reproducea această idee a milioana oara chiar nu se simțea jenată de repetiție? Ce anume o motiva să-i mai dea o dată glas? Cele 999999 de menționări anterioare îi păreau insuficiente? Simțea oare că "adevărul" nu e repetat pe cât de des ar trebui? Sau cumva era ceva compulsiv, persoana în cauză comportându-se, de fapt, precum curcile care "răspund" în cor la cel mai mic fluierat (curci care, dacă ar fi înzestrate cu darul vorbirii, ne-ar explica cu lux de amănunte că "răspunsul" a venit în urma unui proces de deliberare interioară)?

Ce-o fi, însă, în capul persoanei care reproduce aceeași idee a zecea milioana oară? Nu trebuie să ne hazardăm în speculații, pentru că persoana respectivă ne oferă toate explicațiile. Este vorba de Adina Popescu, ale cărei fine scriituri sunt găzduite de prestigioasa revistă Dilema Veche. În ultimul text semnat de domnia sa, intitulat "Adaptarea înseamnă, de fapt, resemnare?", Adina Popescu reușește performanța să utilizeze toate clișeele #rezist. Nu multe, nu majoritatea, ci chiar pe toate. No cliché left behind, asta da performanță! Una care merită un pic de analiză și, de ce nu, de recunoaștere...

Din primele rânduri, aflăm că Adina Popescu, ca mulți alți compatrioți ai dumneaei, este o persoană profund nefericită. Ce anume întunecă gândirea distinsei autoare, ce stenahorie nu-i dă pace? Un lucru pe cât de simplu, pe atât de imposibil de înfruntat: nerozia norodului. Fire tare simțitoare, Adina Popescu își anunță cititorii că este pe punctul să ia decizii radicale:

Și mă apucă amocul atît de tare, încît îmi vine să urc în primul avion și să-mi găsesc un loc de muncă fără pretenții, vînzătoare sau guvernantă, într-o țară mai normală, să o iau de la capăt, uitîndu-mi definitiv tot trecutul.

Pare-se, însă, că autoarea și-a reconsiderat poziția și, în loc să devină guvernantă la propriu, s-a hotărât să rămână guvernantă la figurat, învățându-i pe cititorii Dilemei Vechi că nu există virtute mai înaltă decât disprețul:

Mă urmăresc cadrele cu babele care coboară din microbuzul „Transport copii“, enoriașe venite direct de la slujbă, cu tot cu preot, și cadrul cu bătrîna singură și foarte expresivă, cu un pahar de bere în mînă, de la pomană, la capătul unui drum prăfos care pare să nu ducă nicăieri. 

Ce ne facem cu babele? Mai ales cu cele care mai beau și bere? Pentru că - știm cu toții - băutul berii e o activitate nobilă doar atunci când se desfășoară la club Control sau prin Centrul Vechi. Asta pentru că, din nefericire, nu mai există cafeneaua Brofft - singura rimă posibilă la moft.

Îmi dau seama că șansa noastră, a celorlalți, este nulă, că nu ne putem lupta și #rezista împotriva satului românesc, din lumea de dincolo de blocurile noastre citadine, care e un soi de monstru: ne înghite și ne aruncă de fiecare dată în obscurantism, într-un soi de Ev Mediu perpetuu, chiar dacă noi, ăștia mai deștepți și mai culți, „producem“ mult mai mult decît ei, care nu produc de fapt mai nimic, contribuim însutit la taxele și impozitele statului român, inclusiv artiștii și sciitorii ăștia amărîți care își cîștigă traiul din drepturi de autori și care, de vreun an încoace, sîntem atît de frecați la icre, încît ne-am dori să devenim tîmplari și instalatori, doar ca să avem o viață mai liniștită.

Noi, "ăștia mai deștepți și mai culți". Noi ducem țara în spate. Noi creștem vacile din care se fac iaurturile Zuzu, noi cultivăm pământul și, mai ales, noi consumăm berea aia premium, aducând sume importante la buget. E clar, suntem blestemați, iar #rezistența noastră este în van. Ne e teamă de Evul Mediu, dar suntem cât se poate de medievali când e vorba de prostime, nu?

N-avem cum – depindem de baba care bea bere și oftează în lungul drumului, depindem de moșul care a mîncat cinci mici pentru că i-a făcut cinste primarul și a rîgîit satisfăcut. Și probabil că acesta este cel mai mare neajuns al democrației.

O altă teză originală: suntem prea proști ca să avem democrație. Adică Adina Popescu să fie egală cu moșul care "a râgâit satisfăcut" după cinci mici? That's preposterous!

Să luăm de pildă ce au făcut locuitorii cartierului Cotroceni săptămîna trecută, la Bazaar Cotroceni: au recreat identitatea unui cartier din București. Au organizat un eveniment viu, deschis tuturor, cu înghețată, cu bere, cu arhitectură, cu povești. Oare se mai pot numi ei bucureșteni? Nu. Sînt deja cotroceniști, se separă de un oraș sufocant, își creează un refugiu și luptă, în același timp, pentru un obiectiv comun.

Cât de speciali sunt "cotroceniștii"... Trebuie să se fi răsturnat carul cu oameni speciali în acest cartier al Bucureștiului. Altă explicație nu există. Că doar nu suntem socialiști, să ne închipuim altceva... Nu, avem de-a face cu un miracol într-o țară blestemată. Și vestea bună este că ei luptă. Luptă cu înghețată, bere, povești. E bună berea, nu? Grozavă, atât timp cât este interzisă babelor.

Mai o tumoare aparent benignă care se retrage treptat, mai un antinevragic, care potolește durerea de cap, mai o bere cu prietenii, mai o vacanță în Italia.

E clar, avem o problemă cu berea. Babele și moșii de ce nu pleacă în Italia? De ce îmbuibații cu mici refuză să fie ca noi, amărâții de scriitori? Mai o vacanță în Italia, mai un schi în Austria, mai un Street Delivery, mai un aparat foto Leica, mai o colecție de viniluri, mai un Summer Well, mai o defulare (sau defilare?) în Piața Victoriei, mai un Skirt Bike. Mici picături de bucurie într-un ocean de nefericire. Dar vacanțele, vacanțele sunt cele mai îndemână. Se face totul on-line. Iar până la aeroport iei un uber. N-ar strica și un pic de dezvoltare personală în perioadele de răgaz. Și de abia atunci îmbuibații de la sat să îndrăznească să aibă o opinie politică sau să "râgâie satisfăcuți" precum distinsa noastră autoare în momentul terminării textului.

Investitorii asistați

Dacă un investitor ar deschide o uzină de produse x și ar produce 10 bucăți x, ar fi normal să-și amortizeze întreaga investiție și să scoată și (un mic) profit? Dacă ne luăm după Airbus, răspunsul ar fi un răsunător da.

Pe 13 septembrie 2016, premierul de atunci, Dacian Cioloș, împreună cu președintele francez François Hollande, inaugurau la Ghimbav o uzină de asamblare a elicopterelor Airbus H215. Conform cifrelor vehiculate în presă, investiția grupului Airbus se ridicase la "51,7 milioane de euro, din care 15,5 milioane de euro în infrastructură", beneficiind și de un ajutor de stat din partea guvernului României în valoare de peste 5 milioane de euro (vezi aici). Așadar, chiar și pentru o economie de nivelul României, o investiție medie, în condițiile în care nici locurile de muncă create (aproximativ 300 până la 2020) nu par foarte numeroase. Citez din presa vremii:

Pe lângă liniile de fabricație, uzina inaugurată astăzi va avea un birou de cercetare, departament pentru vânzări și un centru de formare profesională. În plus, în strategia prezentată de către investitorul francez, este prevăzută asocierea cu societățile aeronautice din România, iar elicopterele fabricate la Ghimbav în următorii ani vor deservi piața globală [subl.m.]. Se estimează că primele elicoptere Airbus H215 produse în România vor fi gata la sfârșitul anului 2017- începutul anului 2018.

Aceasta într-o versiune. În altă versiune, mai largă, aflăm că, de fapt, Airbus nu dorea să deservească piața globală, ci... statul român:

Primul aparat de zbor H215 ar urma să fie produs acolo în 2018, în funcţie de cât de repede vor veni comenzile. Airbus vrea ca România să fie unul dintre primii cumpărători ai noului elicopter. Compania vrea să îi vândă ţării noastre 10 aparate H215 pentru 150 de milioane de euro [subl.m.]. Însă există şi alternativa unui contract de modernizare 10-12 elicoptere Puma pentru doar 68 de milioane de euro.

Cu alte cuvinte, compania vrea să-și amortizeze investitiția (și să scoată și puțin profit) printr-o singură comandă (de 10 bucăți). De la statul român, pentru că așa e mai simplu. Investiție de 51,7 milioane, comandă de 150 milioane. Din nefericire pentru Airbus, lucrurile n-au mers, însă, în direcția așteptată. Statul român, amețit de tot felul de oferte de armament american (Raytheon, Bell etc.), n-a mai avut bani și pentru Airbus. Ceea ce a creat o mare nemulțumire la vârful Airbus, compania anunțând că "răbdarea noastră are limite" și oferind și un ultimatum:

fie Bucureștiul cumpără elicoptere de la constructorul franco-german, pentru a porni linia de asamblare de elicoptere de transport H215 de la Ghimbav, inaugurată în august 2016 în prezența lui François Hollande, fie aceasta este închisă și transferată în altă țară.

Cu alte cuvinte, în optica Airbus, statul român are obligația să cumpere elicoptere H215. Au uitat de piața globală, de cerere/ofertă, de economie de piață etc. Au uitat și de ajutorul de stat în valoare de 5 milioane de euro. Statul român devine astfel un garant al profitabilității investițiilor mari.

În ceea ce privește ultimatumul, putem fi încrezători că bravii guvernanți vor remedia, într-un fel sau altul, situația. Deși n-ar fi stricat un politicos bon voyage.

Așa grăit-a Coaliția

Ați auzit de Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR)? Dacă citiți presa bună (însemnând pro-big business), cu siguranță (și tot mai des). Este "o inițiativă privată, apolitică, care adună laolaltă cele mai importante organizații pentru mediul de afaceri din România". Așa se descriu dânșii pe pagina lor. Dacă ne uităm pe "guiding principles", aflăm că nu este o entitate juridică, ci o platformă formală. În esență, o coaliție de coaliții de big business. Printre membri, găsim:

• Camera de comerț româno-americană (AmCham Romania);
• Asociația Oamenilor de Afaceri din România (AOAR);
• Consiliul Investitorilor Străini (Foreign Investors Council - FIC);
• Fundația Romanian Business Leaders (RBL);

Dacă ne aruncăm o privire doar la Consiliul Investitorilor Străini (FIC), aflăm că este o organizație non-profit. Selectez câteva din numele importante, unite în non-profit:

• Președinte: Franz Weiler, CEO Uniqa Asigurări
• Vicepreședinte: Eric Stab, CEO Engie România
• Daneil Anghel, Tax Partner PricewaterhouseCoopers România
• Liudmila Climoc, CEO Orange România
• Georgios Stassis, CEO Enel România
• Vasileios Stavrou, CEO Mega Image
• Michal Szczurek, Country Manager ING Bank România

Așadar, nume sonore. Ținând cont de job-ul lor, cred că oricine înțelege din start că nu vorbim de cei mai năpăstuiți oameni din Romania. Mai mult, îndrăznesc să spun că nu ne-am hazarda prea tare dacă am afirma că persoanele enumerate mai sus au o situație financiară - ce termen să folosesc? - aproape decentă. Și că nu au motive foarte serioase să fie prea îngrijorați pentru viitorul copiilor lor. Ei bine, they beg to differ. Ei sunt îngrijorați. Atât de îngrijorați încât au scos un document - preluat imediat de Hotnews, Adevărul, Mediafax etc. - intitulat (cum altfel?) "Nu spargeți pușculița copiilor". Scris la persoana întâi, ca să fie mai ușor viralizabil. Pentru cei care se întreabă ce este această pușculiță, răspunsul e simplu: pilonul II de pensii (despre care am scris ieri).

Documentul formulează șase întrebări și oferă cinci răspunsuri. Pentru că ultima întrebare este retorică (vom ajunge și acolo). Redau câteva fragmente:

Ce înseamnă toate acestea pentru pensia mea?
[...]
AL TREILEA MINUS: Stoparea completă contribuțiilor [sic!] la Pilonul II, fie și pentru o perioadă de 6 luni, înseamnă că, în loc să adunăm banii cu care contribuim lunar în buzunarul nostru proprietate personală, îi virăm - fără să ne fi dat în vreun fel consimțământul - către bugetul de stat, în a cărui gestionare nu avem niciun cuvânt de spus.

Nu mi-e clar în ce calitate vorbesc experții Coaliției pentru Dezvoltarea României. În calitate de beneficiari sau de administratori ai fondului de pensii? Cum și eu sunt "viitor beneficiar" al pilonului II, nu-mi amintesc să-mi fi dat consimțământul pentru pilonul II. Pentru că este obligatoriu. Și nici nu am avut vreun cuvânt de spus în gestionarea fondului. Așadar, experții CDR vorbesc în altă calitate, aceea de părți interesate. Buzunarul nostru proprietate personală nu este contul privat al cotizantului la pilonul II, ci felul în care se raportează experții CDR la fondul în sine. Mergem mai departe:

Pilonul II înseamnă, pentru noi toți, un venit suplimentar - care nu ar trebui să fie afectat de deciziile politice - adăugat la pensia de stat. Și, la fel de important, înseamnă “pușculița copiilor”: spre deosebire de pensia de stat, cea privată poate fi lăsată - prin lege - drept moștenire de familie.

Nu am niciun dubiu că pentru ei toți, experții CDR, pilonul II înseamnă un venit suplimentar. Pentru simplii cotizanți, însă, venitul suplimentar e o chestiune ipotetică și cu scadență peste mulți, mulți ani. Iar dacă domnii în cauză sunt atât de îngrijorați pentru viitorul copiilor lor, care stă în pușculița II, pot oricând să opteze pentru pilonul III. Sau nu le permite remunerația?

Mediul de business vorbește, mereu, despre importanța pe care o au în economie fondurile de pensii private. La ce se referă?
[...]
Finanțează deficitul bugetar, cumpărând titluri de stat, și contribuie astfel la un bun echilibru - alături de alți investitori autohtoni majori (fondurile mutuale) - al mixului de finanțatori interni/locali ai datoriei publice.

Am scris și ieri despre acest "detaliu". Dați-ne banii voștri și noi vi-i dăm înapoi... cu dobândă. Și merităm și aprecieri pentru rolul pozitiv jucat în economie.

Ca și în cazul transferului contribuțiilor de la angajat la angajator de la 1 ianuarie 2018, nici membrii Executivului, nici legiuitorii, nu au explicat până acum publicului prin ce anume măsurile planificate ar fi în beneficiul celor 7 milioane de contributori la sistemul de pensii private; și cum anume au ajuns la concluzia că aceste măsuri sunt cea mai bună dintre soluțiile posibile pentru bunăstarea noastră viitoare.

Așa este, guvernanții nu au explicat. În același timp, explicația este la îndemână: pilonul II trebuie să fie opțional. Atât timp cât este obligatoriu, nu este altceva decât un fond de rulment pentru marii jucători din sistemul bancar. Intangibil (pentru potențialii beneficiari) pe zeci de ani. Iar cei care bat monedă - deghizați în experți - pe tema obligativității pilonului II nu se gândesc - cum le place să spună - la "bunăstarea noastră viitoare", ci la "bunăstarea lor viitoare". Acesta este și motivul pentru care au folosit persoana întâi.

Iar acum întrebarea retorică:

În condițiile în care actualul sistem de pensii este singura reformă structurală care a rezistat tuturor alternanțelor la putere în ultimii 10 ani, a produs efecte benefice pentru 7 milioane de români și a contribuit la creșterea nivelului de educație financiară a românilor, de ce trebuie schimbat ceva?

Efecte benefice pentru 7 milioane de români? Mai ales la trecut? Mă îndoiesc. Dacă tot folosim perfectul compus, cu siguranță a produs efecte benefice pentru administratorii fondului de pensii, nu pentru cotizanți. Acesta fiind și motivul pentru care toată crema business-ului a făcut front comun în apărarea pilonului II. De ce trebuie schimbat ceva? Pentru că marii capitaliști trebuie să invețe să fie capitaliști. Să opereze pe piața liberă (dacă tot o ridică în slăvi) pe cont propriu, nu cu fonduri oferite și înmulțite de stat.

Coaliția pentru Dezvoltarea României? Mai degrabă Cartelul pentru Sporirea Profitului.

#vavedemprinvizorulleica

Nu suntem capitaliști, dar ne place teribil capitalismul. Mai ceva decât celor cu tradiție în materie. Ce știu francezii sau germanii, care nu au un pilon 2 obligatoriu (în Franța, echivalentul pilonului 2 de la noi este pilonul 3)? Niște marxiști... Noi, însă, avem experiența "ciumei roșii" și știm mai bine. Așa că îi obligăm pe anagajații tineri să cotizeze la marile bănci. Știți care, băncile acelea care oferă cel mult 1% dobândă anuală la depozitele la termen.

Ideea e simplă. Creăm un fond de multe miliarde de euro (aproape 10 miliarde de euro în 2018), de care niciun angajat nu se va atinge în următorii 20 de ani, și lăsăm băncile să jongleze cu acești bani. Repet, acele bănci care oferă în cel mai fericit caz 1% la depozite. Iar băncile își pun magia la lucru și înmulțesc ca-n basme acești bani... Cum? Cumpărând titluri de stat. De foarte mulți bani. De fapt, cam două treimi din activele fondului privat de pensii sunt "investite" în astfel de titluri, ceea ce înseamnă că statul român (în realitate, contribuabilul) plătește dobânda fondului privat de pensii. Așadar, statul renunță la miliarde de euro în favoarea băncilor, după care se împrumută de sumele lipsă (aceleași miliarde) contra unei dobânzi serioase. Capitalism curat!

Dar noi #rezistăm prin pilonul II. Alături de Steven van Groningen, CEO al Raiffeisen Bank România. Cu cel puțin două aparate Leica la gât, ca să imortalizăm momentul (pentru cititorii care nu știu cât costă un aparat Leica, acest link spune tot; cu mențiunea că și obiectivele, pe care nu le-am identificat, costă fiecare cam tot atât). De ce protesta Steven van Groningen în Piața Victoriei? Pentru că îi păsa de viitorul copiilor săi (întotdeauna de dragul copiilor, nu?).

Leica nr. 1 (posibil Leica M262)

Leica nr. 2 (model Leica M9)

Înfruntând frigul din Piața Victoriei cu Leica nr. 1

Pe când hashtagurile #vavedemdinmercedes sau #vavedemdinavionulprivat?

Capitalismul și medicina

Este vindecarea un model sustenabil de business? Salveen Jaswal Richter, vicepreședinte la Goldman Sachs Group, spune că nu.

"Potențialul de a furniza "vindecări complete" este unul din aspectele cele mai atractive ale terapiei genice, terapiei celulare prin genetică și editării genetice. Spre deosebire de terapiile bolilor cronice, asemenea tratamente oferă o perspectivă foarte diferită din punctul de vedere al veniturilor recurente... În timp ce descoperirile în genetică ar putea aduce un beneficiu extraorinar societății, aceleași descoperiri pot reprezenta o provocare pentru dezvoltatorii de medicamente genomice care caută fluxuri susținute de numerar."

 Contrariați? Mergem mai departe. Cu exemple.

"[Compania] Gilead Sciences reprezintă un astfel de caz, în care succesul afacerii în vindecarea hepatitei C a dus treptat la epuizarea fondului de pacienți tratabili. În cazul bolilor infecțioase precum hepatita C, vindecarea pacienților existenți a dus, de asemenea, la micșorarea numărului de purtători capabili să transmită virusul altor pacienți, așadar incidența e, de asemenea, în scădere... Acolo unde incidența este stabilă (cancerul, de exemplu), o potențială vindecare reprezintă un risc mai mic pentru sustenabilitatea unei afaceri."

Articolul din Ars Technica (care nu amendează cinismul doamnei vicepreședinte) oferă și câteva cifre. Astfel, veniturile Gilead Sciences obținute din vânzarea tratamentului împotriva hepatitei C au înregistrat un vârf în anul 2015, când au însumat 12,5 miliarde de dolari doar pe piața americană, în timp ce pentru anul în curs se estimează că se vor situa în jurul sumei de 4 miliarde, ceea ce reprezintă o scădere de 68 de procente.

Așadar, odată vindecat, omul încetează să mai fie un consumator. Soluții? Îl vindecăm temporar, transformându-l în abonat pe viață, sau nu-l mai vindecăm deloc și ne concentrăm asupra acelor boli a căror vindecare nu reprezintă un pericol pentru business. Sau îl convingem să dea bani grei pe tot felul de placebo-uri, vândute sub numele de "suplimente alimentare". Din punct de vedere capitalist, vindecarea devine ineficientă.

Să sperăm că executivii din industria farma au tras învățăturile și că nu vor da cu stângul în dreptul precum cei de la Gilead Sciences. Încet-încet, "mâna invizibilă" a capitalismului le va aranja pe toate. În avantajul consumatorului, desigur.

Există whistleblowers și whistleblowers

În momentul în care scriu aceste rânduri, Londra găzduiește, la câțiva pași unul de celălalt, doi whistleblowers celebri. Unul este Christopher Wylie (fost angajat al Cambridge Analytica), celălalt este Julian Assange (fondator Wikileaks). Asemănările, însă, se opresc abrupt aici. Pentru că, deși apropiați geografic, azi probabil mai mult decât oricând (între ambasada Ecuadorului și Palatul Westminster sunt 40 de minute de mers pe jos), destinele celor doi nici că puteau fi mai diferite! Dacă primul este primit azi ca un erou de parlamentarii britanici, celălalt, de șase lungi ani, este refugiat în ambasada Ecuadorului. Care este explicația? Nu poate fi decât una. Primul whistleblowed the right tune, celălalt the wrong tune. Pentru cine right sau wrong? Pentru guvernul britanic și, prin extensie, pentru centriștii din toate zările (mai ales cei de peste ocean sau, cum spun britanicii, from across the pond). În niciun caz pentru Her Majesty's subjects.

Ce am aflat azi de la Christopher Wylie? Concret? Mai nimic. Din povestioarele înșirate de Wylie, reiese că fostul angajator, Cambridge Analytica, deține puterea absolută asupra globului. Mai ceva decât Vladimir Putin, dacă vă vine să credeți... Da, Trump, Brexit, moartea lui Dan Mureșan, toate sunt opera Cambridge Analytica! Iar "revelațiile" sunt preluate de presa de pretudindeni fără nicio rezervă. În fond, cine are nevoie de probe? Când Julian Assange a prezentat probe zdrobitoare cu privire la ilegalitățile comise de guvernul Statelor Unite împotriva propriilor cetățeni și nu numai, răsplata a venit sub forma unui mandat de arestare emis de... centriștii suedezi, în timp ce bravii parlamentari britanici erau mult prea captivați, pe semne, de Britain's Got Talent.

Totuși, episodul Cambridge Analytica are o utilitate publică. Mai precis, scoate la lumină câteva trăsături importante ale celor care bat (atâta!) monedă pe acest subiect. Voi încerca să le punctez:

• Disprețul maxim la adresa electoratului, prezentat, fără nicio reținere, drept o turmă lipsită de orice urmă de discernământ. Să-ți imaginezi că o entitate poate influența decisiv intenția de vot doar pentru că are acces la datele personale ale unor votanți (nu că faptul în sine nu ar fi de o gravitate extremă!) este ceva absolut jignitor și denotă disprețul celor care îmbrățișează această teorie la adresa instituției alegerilor.
• Percepția disproporționată asupra importanței marketingului politic. Peste tot în lume, iar de ceva vreme inclusiv în România, partidele și candidații apelează la "experți în marketing politic", convinși fiind că aceștia dețin secretul succesului în alegeri. Pe cât de fals pe atât de periculos. Pentru că, în ciuda savantlîcului lor sociologic (it's the demographics, stupid!) lipsit de finalitate directă, acești "experți" reușesc indirect să pervertească chiar procesul electoral, reducându-i pe candidați la niște caricaturi de la care nu poți să scoți - sau să auzi - un cuvânt cu substanță. Sau, dacă nu cu substanță, măcar ca expresie a unui gând personal, oricât de banal. Trista realitate este că electoratul a ajuns să nu mai aleagă între doi oameni, ci între două produse. Asta, însă, nu-i deranjează pe beneficiari.
• Prezumția că există un vot corect (sau bun) și unul incorect. Dacă știm care este votul corect ("stabilit științific" de către "elite"), de ce să mai ținem alegeri? Este ca și cum am pune pe picior de egalitate astronomia cu astrologia și am lăsa turma să aleagă între cele două. Îmi pare rău pentru centriștii de pretutindeni, dar Hillary Clinton nu era echivalentul astronomiei. Și nici tabăra pro-UE de la referendumul din Regatul Unit. Ce s-a întâmplat în Statele Unite și în Regatul Unit nu a fost un vot pro-Trump și, respectiv, antieuropean, ci un vot anti-Clinton și anti-Bruxelles. Cu alte cuvinte, un vot anti-establishment. Iar establishment-ul ce face? Dă vina pe Cambridge Analytica sau pe Vladimir Putin.
• Indiferența față de pericolul reprezentat de așa-numitele rețele de socializare. Scuzele jenante oferite de Mark Zuckerberg par să fi fost suficiente, deși, chiar la o privire superficială, Facebook poartă întreaga responsabilitate pentru "scurgerea" (cu siguranță fără precedent, putem sta liniștiți) de date personale către Cambridge Analytica. Cum spune vorba capitalistă: there is no such thing as a free lunch. Eu aș adăuga: there's no such thing as a free facebook account.

Cam așa se prezintă lucrurile. Cambridge Analytica nu a apărut din neant, acesta e tristul adevăr. Este produsul democrației burgheze care își imaginează că orice proces (inclusiv cel electoral) poate fi redus la regulile pieței. Votantul nu este votant, ci cumpărător. În aceste condiții, Cambridge Analytica, cu practicile ei detestabile, nu este nimic altceva decât rezultatul "mâinii invizibile" a lui Adam Smith. Între timp, Facebook merge mai departe, campaniile electorale vor arăta la fel, iar Julian Assange va mai petrece ani buni în ambasada Ecuadorului.

Cine sunt centriștii

Oare cum ar arăta un meci de box în care jucătorii sunt legați la ochi? Bănuiesc că destul de amuzant, dar pentru nu mai mult de câteva minute. La nivelul la care se prezintă televiziunea azi, n-ar fi de mirare ca niște producători să pună la cale un astfel de "show". Putem să-i spunem, de pildă, BlindBoxing. Cu toate acestea, nu ar fi o premieră. Pentru că, nebăgat în seamă, un astfel de meci are loc de niște bune zeci de ani, protagoniștii fiind stânga și dreapta. De ce spun asta? Pentru că stânga are prostul obicei să se lupte cu o imagine caricaturală (și, cu rare excepții, de mult dispărută) a dreptei, iar dreapta, ținând să demonstreze că este cel puțin la fel de bine ancorată în irealitate, nu se lasă mai prejos. Ambele împart cu dărnicie pumni în dușmanul imaginar, iar publicul fidel, tot mai împuținat, dar convins că fiecare lovitură în aer doboară câte un fascist - respectiv comunist -, aplaudă frenetic. De atâta bâjbâială, cei doi luptători nici măcar nu mai evoluează în același ring, dar nimeni dintre pasionați nu pare să bage de seamă. Cum la fel nu bagă de seamă că, între timp, publicul larg, justificat plictisit, și-a întors privirea către un altfel de spectacol. Cum s-ar putea spune, când doi se ceartă, centristul câștigă. Să-l primim cu aplauze.

Spre deosebire de stânga și dreapta, centristul nu se luptă cu nimeni. Și nici nu este provocat la luptă de către adversarii mai sus menționați. Chiar dacă ar avea conștiința înfrângerii în fața centristului (dar nu o au), atât stânga cât și dreapta ar fi foarte împăcate cu gândul că, măcar, n-a câștigat vechiul inamic. Așa că reprezentanții centrismului își văd de treabă netulburați, împrumutând adesea din repertoriul stângii și dreptei și dovedind un gust desăvârșit în a lua tot ce e mai gol de substanță de la ambele.

Centristul este copilul drăguț (Macron, Trudeau) al neoliberalismului fluent în limba stângii ONG-iste. Este expert în egalități și responsabilități de tot soiul, mai ales în cele ușor încorporabile în limbajul de corporație. Este cel care, mai întâi, ne împarte în bărbați și femei, în L, G, B, T, Q sau cisgender, în slabi și obezi și în câte și mai câte, după care tot el (sau ea) salvează omenirea de la aceste teribile inegalități. CNN la blender. Putem vorbi despre aceste (in)egalitățuri la nesfârșit, fiecare din ele cu propriul limbaj de lemn (mai corect ar fi de gipscarton), dar nu despre EGALITATE. Nici un centrist care se respectă nu va spune suntem toți oameni și, în ciuda poftelor infinite, avem nevoi egale. Nu. Avem egalități fără egalitate. Care nu sunt altceva decât un fond de ten aplicat pe fața capitalismului pentru a-i ascunde craterele. Orice corporație va putea exploata la nesfârșit forța de muncă ieftină din Asia atât timp cât, în sediile centrale, vom avea gender equality. Pentru cei care fac munca de jos, bărbați și femei, singurul element egalizator rămâne, însă, salariul minim. Ne-am făcut datoria față de ei, nu?

Cum, de obicei, nu există partide ale centriștilor, aceștia au invadat partidele existente. De aceea François Hollande a fost la fel de creștin-democrat pe cât Angela Merkel de socialistă. Sau invers? Nu contează. Socialist, conservator, creștin democrat, social democrat, toate aceste adjective au astăzi tot atât conținut cât (cum ar spune Omul cu Sobolani) o bere goală. Sunt, pur și simplu, organe vestigiale și au un rol la fel de important în viața politică pe cât apendicele în corpul uman. It's business as usual.

Putem deplânge toate tragediile din istorie, dar provocăm fără să clipim altele. Putem dezbate dacă  spunem mankind sau peoplekind, dar nu ne deranjează dacă bombardăm alte țări. Vrem să-i ajutăm pe sirieni, dar să nu ne calce pragul pentru ca, de!, sunt teroriști. Putem să fim sensibili (pe bună dreptate, de altfel) la condiția autiștilor, dar putem - și suntem încurajați - să râdem de teleormăneni. Putem să tunăm și să fulgerăm împotriva "asistaților", dar ieșim în stradă când indemnizația pentru creșterea copilului e în pericol să scadă. Vrem anticorupție cu o plagiatoare în frunte.

Pur și simplu, uităm ce suntem, mai precis oameni. Homo sapiens, genul Homo, familia Hominidae, clasa Mammalia. Ca un descentrat în era centrismului, câteodată simt nevoia de efuziuni, simt nevoia să mi se spună "frate". Și să răspund la fel. Nu pot să nu mă gândesc că suntem mai puțin decât ne imaginăm și mai mult decât ni se lasă de înțeles.

Elogiu ineficienței

Efficiency is the (often measurable) ability to avoid wasting materials, energy, efforts, money, and time in doing something or in producing a desired result. (Wikipedia)

Nu trebuie să fim ingineri ca să avem o reprezentare a motorului cu ardere internă. Deși, cei mai mulți dintre noi, nu suntem capabili să ne reparăm mașina, intuim, în mare, cam ce se petrece sub capotă. Combustibilul ajunge în cilindri, este amestecat cu aer (acesta din urmă încă gratis!), iar amestecul rezultat este aprins de bujii pentru o obține o explozie controlată, a cărei energie este preluată de către pistoane. După care ciclul se reia. Prin acest proces, energia chimică a combustibilului este transformată în lucru mecanic, iar raportul dintre cele două se cheamă eficiență. Un motor eficient va obține mai mult lucru mecanic din aceeași cantitate de combustibil. Și invers în cazul celui ineficient. Firește, în lumea reală nu se poate obține eficiență de 100%. Nici măcar una cât de cât apropiată. De fapt, cele mai multe mașini au motoare cu o eficiență cam de 20-25%. Ceea ce înseamnă că doar o cincime sau o pătrime din energia chimică a combustibilului devine lucru mecanic la roți. Celelalte procente (75-80%) reprezintă pierderi - căldură emanată de motor și prin gazele de eșapament, forțele de frecare etc. Putem spune, deci, că mașinile cu motor cu ardere internă sunt destul de ineficiente din punct de vedere al lucrului mecanic obținut. Asta pentru că alegem să ne raportăm la lucrul mecanic. Dacă ne raportăm, însă, la căldura generată (ceea ce și facem iarna, dacă petrecem niște ore bune înzăpeziți), vom constata că, surprinzător, motorul cu ardere internă este cam la fel de (in)eficient ca în cazul lucrului mecanic. Dacă schimbăm și mai mult perspectiva și privim motorul cu ardere internă ca pe un aparat complicat cu unica menire de a transforma combustibilul lichid în dioxid de carbon și într-o puzderie de particule toxice, putem spune că este aproape 100% eficient. Și tot aproape 100% dacă privim mașina ca pe o oglindă a nivelului de venit al posesorului (efect obținut și fără combustibil). La fel cum, pentru un nevăzător, un bec electric poate fi eficient doar ca generator de căldură, nu și de lumină. Așadar, putem să măsurăm eficiența strict în funcție de rezultatul așteptat, pe care trebuie să-l alegem dintr-o multitudine de efecte. Cu mașina putem să obținem lucru mecanic, căldură și poluare. Odată ce am ales unul din rezultate, celelalte intră la pierderi. Ciudat, nu? Cumpărăm mașini pentru a ne deplasa (ineficient), deși obiectul în sine este mult mai eficient la alte aplicații/scopuri (chiar dacă absurde).

Și, pentru că vorbim de scopul la care ne raportăm, care este, însă, scopul ultim al unei companii sau al unui agent economic? Dacă ne luăm după reclame, categoric să ne facă viața mai bună. Dar, după aproape 29 de ani de "economie de piață", până și copiii de grădiniță vor răspunde în cor: profitul. Dacă acceptăm acest răspuns, orice întreprindere privată se comportă precum motorul cu ardere internă, doar că profitul ia locul lucrului mecanic. Compania este un mecanism generator de profit și de o multitudine de efecte economice secundare. Și, la fel ca în cazul motorului cu ardere internă, eficiența nu poate să fie decât subunitară (mai mică de 100%). Deoarece există pierderi: salarii, materii prime, diverse cheltuieli etc. De fapt, din perspectivă capitalistă, chiar produsul/serviciul oferit este, scuzat să fie jocul de cuvinte, un produs secundar. Așa cum nu poți să obții mișcare fără căldură emanată și fără poluare, așa nu poți să obții profit fără să oferi un produs/serviciu. Este un compromis pe care trebuie să-l faci în căutarea profitului. De fapt, dacă mai pot să fac o analogie (voit umoristică) din lumea fizicii, un agent economic ideal (eficient 100%) ar vinde nimic la preț infinit. Cum introduci ceva în locul nimicului, intervin imediat primele pierderi, iar eficiența ar scădea. Deci, în lumea reală, eficiența agenților economici va fi întotdeauna subunitară. Dar, la fel ca în cazul motorului, există ineficiență și ineficiență. Precum goana după motoarele cu consum mic, agenții economici sunt într-o continuă căutare de a îmbunăți - pe cât este fizic posibil - eficiența. Din nefericire pentru consumatori și salariați, agenții economici nu au prea multe variante. Pot să taie din cheltuielile cu salariile (prin reducerea forței de muncă) sau pot să taie din produs. Sau din ambele. Fără milă. Ceea ce înseamnă că eficiența sporită va fi întotdeauna în dezavantajul consumatorului și al salariatului. Când veți gusta din ciocolata Toblerone cu 28% cacao, să știți că acela este gustul eficienței. Asta ca nu ne mai întrebăm cum un produs cu 28% din ingredientul x se poate vinde cu numele de x. Un lichid cu 28% apă poate fi îmbuteliat sub numele de apă? Bănuiesc că nu. Dar asta doar pentru că nu există un lichid potabil mai ieftin decât apa... Altfel, tot la lichid hidratant cu 28% apă am fi ajuns. Deci, pentru consumator sau angajat, o doză de ineficiență este dezirabilă, din moment ce aceste două categorii se hrănesc, la propriu și la figurat, din produsele secundare (reziduurile) rămase în urma procesului economic prin care este generat profitul.

*

Recent, am avut ocazia să mă ciocnesc cu o companie foarte eficientă (lider mondial în transporturi). Nu vreau să stărui asupra detaliilor, dar îndraznesc să fac un rezumat. Pe scurt, am cumpărat un obiect de 43 de euro din China. Obiectul respectiv a fost livrat prin compania de care vorbeam mai sus, iar taxele vamale au fost calculate ca fiind de 50 lei. Până aici, nicio problemă. Asta până nu m-am ciocnit cu eficiența companiei respective, care m-a informat că, pentru serviciul de a-mi plăti cei 50 de lei către stat, voi fi tarifat cu 100 de lei (suplimentar față de cei 50). Mărturisesc că, în momentul acela, nu am putut să nu cad în admirație. 100 de lei pentru nimic, mai ales că tot eu (clientul) am completat toate formularele. Mai aproape de eficiența ideală nici că se poate! Ca și cum un obiect cu masă ar fi atins 99% din viteza luminii! Să lăsăm, totuși, ironiile deoparte. Poate povestioara de mai sus va părea meschină prin suma (relativ mică) invocată. Dar este într-adevăr mică? În primul rând, în procesul economic descris mai sus, transportatorul a făcut cel mai mare profit din întregul lanț. Ținând cont că produsul respectiv a costat 43 euro (în care intră și adaosul vânzătorului), cred că nu este nicio exagerare dacă afirm că nici producătorul, nici vânzătorul nu au avut fiecare un profit brut similar (100 de lei fără TVA însemnând aproximativ 18 euro). Apoi, întorcându-ne la România, 100 de lei înseamnă a douăsprezecea parte din salariul minim net (recent majorat). Cu alte cuvinte, un angajat cu salariul minim pe economie (uniprod-sm) trebuie să muncească aproximativ două zile pentru a plăti pentru un "serviciu" care, probabil, nu a necesitat mai mult de trei minute de muncă ale altui angajat. Un fermier trebuie să vândă între 70 și 100 de litri de lapte pentru a acoperi același cost. Adică producția a trei-patru vaci pe zi. Sau 170 kg de cartofi. Oare munca doamnei de la compania de transport a fost atât de dificilă încât un astfel de tarif să fie justificat? O fi suferit insolații pe câmpul muncii? A îngrijit, luni la rând, prin ploaie și vânt, formularele respective în așteptarea recoltei? Răspunsul este evident. Cu toate acestea, acceptăm cu toții că unele domenii sunt mai "eficiente" decât altele. Ne-am învățat ca mâncarea să fie ieftină (chiar și cu adaosurile comerciale uriașe ale supermarketurilor) și proastă, să plătim la operatorii de cablu mai mult decât pentru gaz sau curent electric, iar pentru un telefon mobil de ultimă generație cât pe o - că tot am vorbit de motoare - mașină second hand.

Așa arată eficiența, iar evangheliștii economiei de piață nu sunt puțini. De câte ori nu ați auzit că statul este ineficient (prost manager etc.) pentru că percepe taxe mari și nu oferă nimic? Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe neoliberali și pe centriști, dar, dacă așa ar sta lucrurile, atunci statul, din punct vedere capitalist, ar fi foarte eficient.