Misteriosul domn Jamal Khashoggi

Pentru cei care au urmărit presa internațională în ultimele zile, numele de Jamal Khashoggi nu mai este unul străin. Pe scurt, Turcia acuză Arabia Saudită că l-ar fi ademenit pe "disidentul" Khashoggi la consulatul acesteia din Istanbul, unde o echipă de 15 asasini l-a eliminat - și chiar tranșat - pe "incomodul" jurnalist. Este Arabia Saudită capabilă de un astfel de gest (de o gravitate extremă)? Categoric da, mai ales că a făcut lucruri și mai rele (sirienii și yemeniții știu mai bine). Dacă lucrurile stau așa, putem lua de-a gata varianta oferită de Turcia, care dă dovadă de o "celeritate" fără precedent în... tranșarea acestei chestiuni? Categoric nu. În acest caz, pe cine să credem?

Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan nu este străină de falsuri și înscenări. Începând cu sinucigașii care se hotărăsc să se arunce în Bosfor exact în momentul trecerii convoiului președintelui-salvator Erdogan până la ședințele în care înalți oficiali turci discută deschis punerea în scenă a unui atac cu rachete pentru a justifica o intervenție militară în Siria, Turcia lui Erdogan (de care suntem legați prin sacrul Articol 5) nu pare să se împiedice de probleme etice atunci când e vorba de anihilarea inamicilor sau a inamicilor inventați. Ba e capabilă chiar și de înscenarea unei lovituri de stat pentru a-i epura pe indezirabili.

Și așa ajungem la Jamal Khashoggi, prezentat de presa occidentală drept un "aprig critic" al familiei regale saudite, un "disident", "oponent" etc. Că Jamal Khashoggi nu este nimic din toate acestea se poate verifica rapid în scrierile sale găzduite de Washington Post - sau din scurta biografie care poate fi consultată pe Wikipedia. Acum mai puțin de o lună, într-un articol timid-critic cu "reformele" (a se citi epurările) ordonate de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Jamal Khashoggi încă găsea de cuviință să afirme că "nu ne opunem guvernului nostru". Ce mai scria Jamal Khashoggi tot recent (acum trei luni, mai precis)? Nici mai mult nici mai puțin că este timpul să partiționăm Siria ("It’s time to divide Syria"), obiectiv împărtășit - culmea! - de guvernul căruia, teoretic, i se opune. Iar Khashoggi propunea și un model de acțiune în mult-dorita partiționare: modelul - coincidență mare! - turcesc. Să mai spunem că același Khashoggi a lucrat ca "media adviser" pentru prințul Turki Faisal Al-Saud, cel care a condus, timp de 24 de ani, serviciul secret saudit? Sau că jurnalistul Khashoggi a reușit să-l intervieveze de mai multe ori pe mult-prea-eluzivul Osama Bin Laden (mai eluziv decât Yeti sau Big Foot), performanță neegalată de niciun alt coleg de breaslă (occidental sau nu)? Și atunci se pune întrebarea: nu cumva "jurnalistul"/"disidentul" Khashoggi a devenit omul Turciei? Și dacă da, cum se face că misterioasa sa dispariție a avut loc - dintre toate locurile de pe Terra - chiar în Turcia, deși Khashoggi se auto-exilase în Statele Unite?

Dacă Turcia a decis să-și hărțuiască rivalul regional (și ideologic) printr-o punere în scenă, nu putem ști cu siguranță. Indiferent dacă dispariția lui Khashoggi este reală sau nu, familia regală saudită nu are de ce să-și facă griji - sau nu griji serioase, cel puțin. Pentru că Arabia Saudită a fost un partener de încredere al Occidentului în tot felul de potlogării internaționale (despre care am mai scris), iar Occidentul va face absolut orice pentru a ține informațiile departe de ochii publicului. Saudiții nu sunt niște Sebastian Ghiță cu ale lui întâlniri din vila K-2 sau cu petrecerile din vie, ci sunt oameni serioși și puși pe treabă: lovituri de stat, asasinate, intervenții militare, sponsorizări ale politicienilor influenți din Statele Unite și nu numai, inclusiv ale candidaților la președinție sau ale foștilor președinți, trafic de arme etc. etc. Cu astfel de informații, Arabia Saudită nu are nevoie de bomba atomică pentru a-i descuraja pe potențialii rivali occidentali, iar aceștia din urmă înțeleg prea bine situația imposibilă în care se află. Câteva "sancțiuni prietenești" din partea Statelor Unite, de ochii lumii? Nicio problemă, va fi depășit și acest hop.

Să râdem cu Departamentul de Stat

An de an, România - și probabil nu este singura țară în această situație - freamătă la apariția raportului anual al Departamentului de Stat al Statelor Unite cu privire la situația drepturilor omului în lume. Este ocazia în care aflăm dacă Departamentului de Stat îi este pe plac sau nu clasa politică de la București - sau dacă românii au votat corect sau nu. An de an, aflăm de la americani cât de corupți suntem - deși cei care vor avea răbdare să parcurgă rapoartele anilor '80 și '90 despre România vor descoperi că termenul de "corupție" nu apare nici măcar o dată în vocabularul experților de la Washington. România a devenit brusc coruptă de prin anii 2000. Bizar, nu?

Să uităm, însă, de România pentru un moment și să vedem cam de ce tratament se bucură alte state. Arabia Saudită, de exemplu. De ce? Pentru că, printre alte fapte onorabile, Arabia Saudită a executat, doar în ultimii patru ani, aproape 600 de persoane, dintre care 47 într-o singură zi. Cele mai multe prin decapitare, că doar suntem civilizați și avem mall-uri. Pentru ce infracțiuni? Unele grave, iar altele și mai grave, precum "vrăjitoria". Așa spune Human Rights Watch.

Without further ado, să vedem ce zicea Departamentul de Stat de-a lungul timpului cu privire la partnerii saudiți. Nu înainte, însă, de a asigura și coloana sonoră potrivită.

Statul de drept în varianta americană

Pe 3 iulie 1988 avea loc unul dintre cele mai mari (aflat încă în "top 10") dezastre aviatice din istorie. Soldat cu 290 de morți, dintre care 66 copii, dezastrul nu a fost provocat de o defecțiune tehnică sau de o eroare de pilotaj. De această dată, cauza imediată a fost una un pic mai neobișnuită: o rachetă lansată de crucișătorul american USS Vincennes. Ținta? Cursa civilă iraniană cu numărul 655, care transporta pasageri (la fel de civili) de la Teheran la Dubai. Eroare sau nu, Statele Unite nu și-au cerut niciodată scuze pentru doborârea aparatului de zbor Airbus A300, iar - pentru cei care merg pe prima variantă - trebuie spus că echipajul USS Vincennes avea să fie ulterior decorat. Căpitanul USS Vincennes, William C. Rogers, a primit chiar Legiunea de Merit pentru "comportamentul său excepțional de meritoriu în îndeplinirea sarcinilor [...] în perioada aprilie 1987 - mai 1989". Așa cum ne informează Wikipedia, câțiva ani mai târziu, în 1996, Statele Unite și Iranul au ajuns la o înțelegere la Curtea Internațională de Justiție, prin care Statele Unite se obligau că plătească ex gratia (adică fără să-și recunoască responsabilitatea) 61,8 milioane de dolari familiilor victimelor, sumă care, împărțită la numărul de pasageri, reprezenta 213.103,45 dolari pe cap de pasager. Ajustată la inflație, suma per capita ar echivala astăzi (2018) cu 344.435,35 dolari.

Treizeci de ani mai târziu, mai precis 1 mai 2018, judecătorul american George B. Daniels găsește Republica Islamică Iran ca fiind vinovată - suspans! - de atentatele de pe 11 septembrie 2001 și hotărăște ca Iranul să plătească nu mai puțin de 6 miliarde (de dragul zerourilor: 6.000.000.000) de dolari familiilor victimelor. Pentru George B. Daniels, nu a contat că 15 din cei 19 teroriști au fost saudiți și că niciun iranian nu a participat la atacurile din 2001. Nici că Al Qaeda - ca expresie a sunismului extrem, de inspirație... saudită - detestă șiismul iranian, ceea ce face colaborarea dintre cele două o imposibilitate. Nu, câtuși de puțin. Să vedem, însă, cam cât valorează o viață de american. George B. Daniels a măsurat atent pe balanța fină a justiției americane și a ajuns la următoarele certitudini matematice: Iranul trebuie să plătească 12,5 milioane pe soț/soție, 8,5 milioane pe părinte, 8,5 milioane pe copil și 4,25 milioane pe frate/soră. Păcat că George B. Daniels nu a cuantificat și animalele de companie, pentru că tot ar fi valorat mai mult decât cele 0,34 milioane pe cap de iranian. Și, pentru că trăim în capitalism, la sumele de mai sus se mai aplică și o dobândă de 4,96% (oare ce bancă oferă o astfel de dobândă la depozite?) începând cu 11 septembrie 2001. Cu ce s-a mai remarcat George B. Daniels? Nu cu mare lucru, dacă ignorăm că, în septembrie 2015, același judecător a respins cazul înaintat de familiile victimelor de la 11 septembrie îndreptat împotriva... Arabiei Saudite. Motivul? Arabia Saudită are "sovereign immunity" - sau, pe românește, se bucură de imunitatea statului. Cu alte cuvinte, ce e bun pentru Arabia Saudită nu e bun pentru Iran.

Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă întreb: oare viața lui Teo Peter cât o fi valorat? Din zvonurile vremii, suma (necunoscută, de altfel) pare sensibil mai mică decât prețul unui iranian. Asta ca să știm cam pe unde suntem pe bursa de valori. Cu toate astea, luptăm cu bucurie în războaiele altora și ne mândrim cu morții noștri. Iar "partenerii noștri externi" nu contenesc cu laudele. Cu statul de drept, însă, nu stăm bine. Și nici cu vizele.

Ce-am învățat în ultimii 30 de ani, de la Ronald la Donald? Că e urât să mergem la Bitburg. Dar e perfect normal să mergem la Riyadh. Chiar și atunci când este marcată ziua eliberării Auschwitzului.

De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,