Nu

Nu, la Caracal nu s-a răsturnat carul cu proști (trebuia să ne imaginăm că această simpatică figură de stil se va bucura de o nouă tinerețe), ci cel cu anomalii statistice. Ca să folosim o figură de stil la fel de simpatică, Caracal este un triunghi la Bermudelor în materie de probabilistică. La Caracal legile fizicii și matematicii se îndoaie mai dihai decât spațiul și timpul în "Interstellar". La Caracal un om care câștigă de trei ori premiul cel mare la loterie și care supraviețuiește mai multor catastrofe aviatice este un biet muritor de rând față de, să zicem, Gheorghe Dincă. La Caracal cenușa crește peste iarbă, camerele cu ferestre zidite au fante în zid, telefoanele nefuncționale sunt păstrate cu bateria încărcată, focul arde fără fum. Ați înțeles ideea, Caracal îl bate pe Lewis Carroll. Sau pe Andrei Tarkovski. Lăsând ironiile ieftine deoparte, care sunt anomaliile statistice? Le voi enumera sub formă de întrebări:

1. Care sunt șansele ca singurii doi "criminali în serie" ai României să se tragă dintr-un biet târg care nu reprezintă nici 0,15% din populația României?
2. Care sunt șansele ca al doilea "criminal în serie" al României să apară exact când Curtea Constituțională dezbătea modificările aduse de PSD-ALDE codurilor penale?
3. Când una dintre aceste modificări ar fi făcut imposibilă condamnarea pe viață a infractorilor cu vârsta de peste 65 de ani la data pronunțării sentinței, care sunt șansele ca autorul crimelor să aibă tocmai 66 de ani?
4. Care sunt șansele ca un criminal în serie să-și înceapă "cariera" la o vârstă atât de înaintată, când ceilalți "criminali în serie" și-au început-o mult mai timpuriu?
5. Care sunt șansele ca tocmai "măcelarul codurilor penale", mai precis Florin Iordache, să fi fost coleg de serviciu cu "măcelarul" Gheorghe Dincă, ambii fiind angajați, înainte de 1989, la fabrica de mobilă din Caracal?
6. Care sunt șansele ca Direcția Operațiuni Speciale să se fi aflat întâmplător în apropierea casei lui Gheorghe Dincă?
7. Care sunt șansele ca un "criminal în serie" să lase nu unu, nu două, ci trei telefoane mobile la îndemâna victimei?
8. Care sunt șansele ca, din 20 de milioane de locuitori cât are România, tocmai un vajnic apărător al SRI și membru al anturajului lui George Maior să fie unchiul victimei?
9. Care sunt șansele ca telefonul mobil al Alexandrei Măceșanu să fie recuperat după 8 zile din parcul din Caracal?
10. Care sunt șansele ca un eveniment care generează atât de multă emoție să se întâmple exact în ajunul alegerilor prezidențiale?

Greu de spus care sunt șansele, dar cu siguranță că sensibil mai mici decât la 6/49. În fond, avem zeci sau sute de câștigători la 6/49 și doar un singur Gheorghe Dincă. Dacă Gheorghe Dincă ar fi câștigat de 10 ori la 6/49, am mai fi zis "coincidență"? Bănuiesc că nu.

Așa că nu.

99 la sută inspirație și 1 la sută transpirație

Suntem experți în a avea câte un exemplar mic din orice. Avem un mic Arc de Triumf, un mic Turn Eiffel, un mic Paris, ba chiar și un foarte mic... Titulescu. De ce n-am avea și un mic Simon Wiesenthal, dar nu în varianta de vânător de naziști, ci de securiști? Istoricul Marius Oprea tânjește de mult după acest titlu, iar ultima sa ambuscadă, în care au căzut secerați Dacian Cioloș și fondatorii PLUS, pare să-i confirme colosalul talent la luat scalpuri de securiști. Lucrurile sunt, însă, un pic mai complicate. Pentru că, în cazul ultimei victorii a "vânătorului de securiști" Marius Oprea, nu avem de-a face cu 99 la sută transpirație și 1 la sută inspirație, ci mai degrabă cu reversul. Iar inspirația nu a venit de la sine, ci dintr-o postare obscură de pe acest blog. Așa că, dacă tot trăim într-o epocă în care ni se spune că putem deveni orice atât timp cât ne dorim cu adevărat, vă prezint cum puteți deveni "vânători de securiști" în trei pași simpli.

Pasul nr. 1
Hoinărit pe bloguri mai mult sau mai puțin obscure în căutarea "inspirației". În cazul de față, domnul Marius Oprea a identificat o cantitate mare de "inspirație" în postarea intitulată "Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)" din 18 decembrie 2018.

Pasul nr. 2
Preluarea "inspirației" cu copy/paste și, în paralel cu garnisirea cu câteva informații noi, mutilarea ei pentru a fi mai greu de recunoscut. Concomitent, inserarea sinelui în poveste pentru un plus de dramă. Rezultatul? Fix la o lună de la postarea de pe acest blog, mai precis pe 18 ianuarie 2019, Marius Oprea "detonează bomba": "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate". Din nefericire pentru Marius Oprea, nu avem nevoie de lămpi cu ultra-violete și nici de analize prin spectrometrie pentru a detecta sursa "inspirației". Îmi permit, așadar, să dau câteva exemple:

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Deși între ghilimele, metafora "mame surogat" îmi aparține.

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Greu de imaginat că doi autori găsesc aceeași metaforă.

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Pasul nr.3
Culesul de scalpuri și de lauri (putem să le zicem "scalauri", dacă tot se poartă portmanteau-urile).

Aceștia sunt pașii. Este o rețetă simplă, trebuie să recunoașteți. Două linguri mari de "inspirație", o linguriță de ficțiune și mult, mult... aplomb (ca să nu-l numesc altfel). De ce și ficțiune? Pentru că domnul Marius Oprea recunoaște că, de fapt, nu Alexandru Iordache l-a anchetat personal:

Prietenii dvs. anchetați cu violență de acest securist securistă [sic!], Caius Dobrescu şi Sorin Matei, ce v-au spus când au aflat dezvăluirea dvs.?

Ei au văzut fotografia lui Iordache și mi-au spus că nu-și aduc aminte că ar fi arătat așa. Într-adevăr, și eu îmi amintesc bine că "maiorul Alexandru" avea ochi albaștri. Este posibil ca acela care ni se recomanda nouă drept "maiorul Alexandru" (și care se purta "părintește" cu noi, spre deosebire de subordonați) să fi fost altă persoană, dar eu am aflat de la un fost ofițer de Securitate că numele celui care a coordonat ancheta la "nivelul superior" a fost Alexandru Iordache.

Să ne aducem aminte cum suna titlul articolului semnat de Marius Oprea? "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate", iar majusculele aparțin autorului. Așadar, lingurița de ficțiune este vizibilă încă din titlu. Cum era replica pe cât de celebră pe atât de iritantă din Filantropica? Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană? Ei bine, domnul Marius Oprea a spus o poveste pentru "impact maxim". Chiar dacă bazată pe fapte reale și "inspirată" dintr-o postare de pe acest blog, tot poveste rămâne. Să curgă scalaurii!

PS Pentru cei amatori de picanterii, pe 19 ianuarie 2019, adică la nici 24 de ore de la "marea demascare", l-am contactat pe domnul Marius Oprea pentru a-i semnala, în cel mai politicos mod cu putință, că s-ar fi impus citarea postării mele, din moment ce, fără urmă de îndoială, aceasta a servit drept fundație pentru articolul semnat de domnia sa. Răspunsul, însă, nu a sosit nici până astăzi. Micul nostru Simon Wiesenthal s-a dovedit mai degrabă un mic Buffy, vânătorul de vampiri securiști.

Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)

În sfârșit, domnul Dacian Cioloș are partid. Nu l-a fondat dumnealui (pesemne anticorupția, pro-europenismul și shoppingul de căciuli suedeze sunt activități foarte cronofage), dar, pentru că a fost cuminte (și ascultător) tot anul, l-a primit cadou. Cine sunt binefăcătorii cu prea mult timp liber, lux pe care primul tehnocrat al țării nu și-l permite? "Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor", a declarat fostul premier. Că oamenii respectivi împărtășesc aceleași valori și aceleași principii, nu avem motive să ne îndoim. Dar anonimi nu sunt. Pentru că, la o căutare rapidă pe google (care nu durează mai mult decât o comandă de căciulă Fjällräven), domnul Dacian Cioloș ar fi descoperit niște detalii nu tocmai încurajatoare în ceea ce-i privește pe bunii noștri voluntari.

Conform presei, cele trei "mame surogat" ale PLUS sunt Iulia Iordache, Raluca Florina Daneş şi Adrian Alexandru Iordache, ultimii doi fiind amploaiați ai firmei de avocatură Iordache Partners. Cum era ușor de dedus, lucru confirmat inclusiv de presa prietenă, Iulia Iordache este soția lui Alexandru Adrian Iordache, ceea ce înseamnă că doi din cei trei fondatori ai PLUS sunt soț-soție, iar toți trei lucrează pentru aceeași firmă. Înregistratul de partide trebuie să fie una din activitățile pro bono ale avocaților noștri, dar să nu anticipăm.

Să revenim, însă, la misterioasa familie Iordache. Cine va avea curiozitatea să intre pe site-ul Iordache Partners (vezi aici) va avea surpriza să descopere că Alexandru Adrian Iordache nu este singurul Iordache de la Iordache Partners, ci mai degrabă juniorul (la propriu și la figurat) firmei, seniorul - și fondatorul - fiind Alexandru Iordache.

Iordache-tatăl

Iordache-fiul, fondator al PLUS

Dacă ne oprim o secundă asupra descrierii de la Iordache-tatăl, aflăm că, înaintea admiterii în barou în 1992, a lucrat în "law enforcement", fiind familiarizat cu "ambele tabere ale baricadei". O exprimare eufemistică, dar nu departe de adevăr. Pentru că Alexandru Iordache, conform presei de la sfârșitul anilor '90 și început de anii 2000, a avut legături strânse cu SRI și a fost consilier al generalului Toma Zaharia, unul din personajele cheie în scandalului legat de traficul de țigări (pentru alte articole despre acest subiect, aici și aici). Cu alte cuvinte, domnul avocat de azi este domnul infractor de ieri, dar asta nu pare să-l deranjeze pe fostul cotizant la Vatra Românească transformat în tehnocrat transformat în politician purtător de căciulă Fjällräven.

Cum blogurile nu sunt, insă, instanțe de judecată, să trecem cu vederea aventurile lui Iordache-tatăl în contrabanda cu țigări. În fond, nu dumnealui a înființat PLUS, ci fiul său, Adrian Iordache. Ce informații găsim pe google despre acesta din urmă? În 2001, presa relata că un oarecare Adrian Iordache, un șofer de 23 ani posesor al unui modest "jeep" Mitsubishi Pajero cu numărul B-35-PAJ (de la Pajero, nu de la paj), l-a accidentat pe polițistul Leon Stoica în stațiunea Mamaia. O coincidență de nume? Să fie oare alt Adrian Iordache și nu viitorul fondator al PLUS? Conform autorilor articolului, se pare că nu. Vorbim de acel Adrian Iordache și nu de altcineva:

Pentru scoaterea soferului basma curata tatal sau face mari presiuni. Adrian Iordache e din Bucuresti, fiul avocatului Alexandru Iordache, si fratele lui Mircea Iordache, implicat in traficul de tigari desfasurat prin firma Mas Med, unde statul a fost prejudiciat cu peste 80 de miliarde lei. Asa cum l-a ajutat pe fiul cel mare sa scape basma curata, asa incearca acum avocatul sa netezeasca situatia fiului care l-a lovit pe politist. Iordache senior a intervenit prompt la autoritatile constantene, care, din nu stim ce motive, l-a prezentat drept parlamentar. Adrian isi face studiile in strainatate si sta mai mult prin Canada si Franta, unde, daca ar fi lovit un politist, taticul n-ar fi putut interveni, chiar daca e fost militian.

Cum în 2001 România nu avea justiția de azi, Adrian Iordache a scăpat neatins de justiția neindependentă. Din vina cui? Din vina Rodicăi Stănoiu și a lui Adrian Năstase, presupunem. O traumă pe care familia Iordache nu poate s-o depășească.

PS L-am menționat în această postare pe generalul Toma Zaharia. Oare să fie încă o coincidență de nume că un membru al echipei de la Iordache Partners este o oarecare Antonia Zaharia? Sau că Sorin Boldi, "special counsel" la Iordache Partners, are exact același nume cu unul din membrii consiliului de administrație de la SAI Muntenia, societatea care administrează SIF Muntenia?

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor, au depus o cerere de înregistrare a unui partid politic

Citeste mai mult: adev.ro/pjsatn

H.-R. Patapievici: între Antonescu și Putin

Oare există enormități și enormități? Unele mai mari decât altele? Horia-Roman Patapievici ține neapărat să demonstreze că da, până și enormitățile au elitele lor.

Deși n-a fost capitalist niciodată în viață - ci mai degrabă fondatorul unui "welfare state" la ICR, redistribuind banul public pe la amici - Horia-Roman Patapievici s-a rebrănduit. Acum domnul Patapievici a devenit expert în "leadership" - sau Führung, în caz că sună mai bine așa. Pe scurt, domnul Patapievici este plătit de capitaliști pentru a aduce ode - cui altcuiva? - capitalismului. Înțelegând care este condiția zilierului, fostul director al ICR prestează. Dar nu oricum, ci cu commitment. Cum însă vorba multă e sărăcia omului (echivalentul fanariot al lui time is money), să trecem la câteva din panseurile distinsului nostru intelectual bugetar pro-capitalist (sursa: aici).

"Ce are de făcut România? Să înţeleagă că într-o lume care evoluează pe logica statelor-continent - America este un stat-continent, China este un stat-continent, India este un stat-continent, Rusia este un stat-continent, Brazilia, deşi ea nu epuizează America de Sud, este un stat continent, deci, într-o lume în care geopolitica este făcută de un stat-continent, noi trebuie să ne afiliem continentului căruia îi aparţinem, potrivit generaţiei paşoptiste care a occidentalizat România. Şi asta este acum Uniunea Europeană".

Deși nu avem imagini, ne putem închipui privirile admirative ale audienței formate din viitoarea generație de arendași și vechili la corporație - pardon, de experți în business administration. Cum mai jonglează domnul Patapievici cu geografia... Până și George Orwell, cu ale sale Oceania, Eastasia și Eurasia, pare depășit (cu atât mai mult cu cât era și... anti-capitalist). Dar domnul Papapievici de abia își făcea încălzirea. După această introducere promițătoare, din care aflăm că biata Asie, așa cum o știu plebeii, este împărțită de fapt în trei continente (China, India, Rusia), domnul Patapievici își umflă penele de atlanticist și (u)eurofil:

"Pentru noi este vitală prezenţa în Uniunea Europeană şi în NATO. Şi acum voi spune erezia cu care o să vă şochez. Părerea mea este că România trebuie să se înarmeze puternic. Şi anume - să se înarmeze inteligent, aşa cum Statul Israel se înarmează inteligent. Trebuie să avem servicii secrete puternice, naţionale şi animate de paşoptism. Le-aş numi aşa: Divizia C.A Rosetti, Divizia Titu Maiorescu, ca să-şi amintească de unde vin, că nu sunt comunişti. Trebuie să avem o armată flexibilă, aşa cum are Israelul o armată flexibilă. Să nu ne bazăm că va lupta cineva în locul nostru, când va veni momentul să se întâmple acest lucru şi să nu ne văicărim sub forma 'Vai de mine! Nu se poate! Există înarmare nucleară! Nu se poate face nimic!' şi să ne punem palma în fund. E formula cea mai greşită, amintind de anul 1940, care este anul dezonoarei noastre"

Să ne înarmăm inteligent împotriva cui? E simplu de dedus că doar nu împotriva continentului UE, ci continentului Rusia. Că doar continentul Rusia ne-a produs dezonoarea, deși continentul Germania - cu care eram aliați exact din motivele pentru care domnul Patapievici este azi atât de eurofil - ne-a produs o dezonoare similară. Și dacă domnului Papapievici tot îi plac leadershipul și referințele istorice, nu cumva Ion Antonescu se încadrează perfect idealului? De leader, a fost leader (conducător), nimeni nu contestă asta. Palma-n fund nu și-a pus-o, înarmându-se până-n dinți (dacă tot ne jucăm cu părțile anatomice), ba, mai mult, a și încercat să repare dezonoarea din 1940. Anticomunist? Cât cuprinde! Așa că să-i lăsăm pe pașoptiști (mai ales că Titu Maiorescu era tot atât de pașoptist pe cât domnul Patapievici de socialist). În realitate, idealul domnului Patapievici e mult mai recent și are o rădăcină comună cu Führung. Iar serviciile secrete? Sunt perfecte, mai ales când fac jocurile politice pe gustul distinsului nostru intelectual și vorbitor la conferințele "UMANager". Un NU hotărât Securității comuniste, un DA la fel de hotărât Siguranței! Iar dacă tot îi imităm pe israelieni, n-ar fi bine să avem și noi palestinienii noștri (pesedimea, de exemplu)? Lucrurile, însă, nu se opresc aici:

"Capitalismul este un cuvânt de ocară astăzi, pentru că opinia publică e făcută de progresişti, care sunt anti-capitalişti. (...) Opinia comună generală este foarte reticentă faţă de capitalism. Nu mai e un cuvânt descriptiv, este un cuvânt negativ. Din punctul nostru de vedere, ca statalitate românească, noi trebuie să înţelegem că capitalismul (...) este o politică naţională. Ce este capitalismul? Este ordinea socială a proprietăţii private şi a garanţiilor juridice care garantează libertatea schimburilor şi, încă o dată, proprietatea privată sub toate formele ei, profit ş.a.m.d. E foarte simplu. E o ordine socială. Iar această ordine socială este a proprietăţii individuale, care există prin şi pentru că există garanţii juridice, deci o structură de drept care garantează proprietatea individuală şi libertatea schimburilor. Toată filosofia modernităţii, dar toată, este aici. (...) Pentru România nu există alternativă la angajarea societăţii româneşti pe calea unui capitalism extraordinar de profitabil. Şi la asta suntem buni, dacă nu avem acele concepţii morale greşite care să ne smintească".

Politică națională, statalitate românească? Credeam că trebuie să facem un merger cu UE. De unde atâta suveranitate? Iar în ceea ce privește "capitalismul extraordinar de profitabil", el este aici. Este exact capitalismul care îl plătește pe Horia-Roman Patapievici să țină astfel de cuvântări, așa cum Bruce Willis e plătit să facă reclamă la Hell Energy Drink. Și este al naibii de profitabil, dar doar pentru cei care au... capital. Și, ocazional, pentru zilieri (unde-or fi "conferințele Microsoft" de altă dată?). Și o încheiere pe măsură:

"Deci: caractere, capitalism şi armată flexibilă. Asta îţi doresc eu ţie, dulce Românie"

Și servicii secrete puternice. Iar democrația nici nu merită menționată. Îmi sună tot mai mult a Rusia lui Putin, dacă luăm de-a gata portretul făcut de presa occidentală. Sau de Chile sub Pinochet. Dar nu, nu-l putem acuza pe domnul Patapievici de putinism. Doar de antonescianism combinat cu un polonic de băsescianism. Mare caracter.

Javertismul politizat

Într-o lume ideală (ideală insemnând, în cazul de față, cu resurse umane și materiale nelimitate), fiecare infracțiune ar (putea) fi cercetată cu aceeași scrupulozitate indiferent de gravitatea acesteia. Cum trăim departe de această lume ideală, știm prea bine că resursele alocate actului de justiție sunt inevitabil proporționale cu gravitatea faptei. Din acest motiv, un furt mărunt nu va avea niciodată parte de tot atâta atenție din partea organelor de anchetă cât - să zicem - o crimă. Așadar, chit că ne place sau nu, justiția funcționează după principiul eficienței, care se bazează pe raportul dintre cheltuielile alocate urmăririi penale și prejudiciu. Ca să ducem la extrem, înțelegem foarte bine că este imposibil (sau dacă nu imposibil, măcar fundamental perdant) ca urmărirea penală a unui infractor care a sustras 1 leu să coste de o mie de ori sau de un milion de ori mai mult decât prejudiciul. Dacă am proceda așa, bugetul alocat justiției s-ar evapora instantaneu. Această situație ne forțează, deci, să alocăm resursele în mod proporțional cu gravitatea faptei comise. Repet, indiferent că ne place sau nu.

Acestea fiind spuse, putem să facem o comparație între dosarul lui Dragnea și dosarul Microsoft. În cazul lui Liviu Dragnea, valoarea prejudiciului - conform procurorilor care s-au ocupat de caz - a fost de 108.000 de lei, adică aproximativ 23.000 euro. În cazul Microsoft, prejudiciul - anunțat cu surle și trâmbițe de Laura Codruța Kövesi - a fost de "62,5 milioane Euro și 22 milioane USD", adică de aproximativ 3.500 de ori mai mare decât cel din dosarul lui Liviu Dragnea. Cu toate acestea, un dosar s-a finalizat printr-o condamnare, celălalt a fost clasat (adică dat uitării). Ceea ce înseamnă un singur lucru: prejudiciul cauzat de Liviu Dragnea a avut prioritate. Cu părere de rău, justiția cu priorități (altele decât cele legate de proporționalitate) nu este justiție.

Ar fi interesant de văzut cât a cheltuit statul român cu dosarul lui Liviu Dragnea, ținând cont că au fost interceptate numeroase persoane, iar zvonurile spun că o zi de filaj costă statul român 3.000 de euro. Nu avem cum să spunem cu exactitate care au fost costurile în cazul lui Liviu Dragnea, dar o estimare grosieră ne spune că sumele cheltuite cu actul de justiție trebuie să fi fost de sute sau de mii de ori mai mari decât prejudiciul. Foarte bine, ne permitem. Dar când ne permitem nu pentru toată lumea, ci doar pentru Liviu Dragnea (pentru că nu ne place mustața lui), e mai puțin bine. Este ca și cum, pentru furtul unei biciclete în valoare de 600 de euro (vorbesc din experiența personală), statul român ar cheltui măcar 60.000 de euro pentru a-l aduce pe infractor în fața justiției. Tot din experiență personală, spun că nu s-a întâmplat așa ceva (probabil statul român a făcut ceva "economii" pentru Liviu Dragnea).

Deși, în esență, nu era un supervillain, Javert a rămas în istoria literaturii ca un personaj detestabil sau, în cel mai bun caz, tragic. Javert este ticălosul animat de intenții aparent bune. Javert, însă, nu-și plagiase teza de doctorat și nici nu mersese în vie la Jean Valjean înainte de a se întoarce împotriva celui din urmă. Ceea ce avem în România este o formă și mai urâtă a javertismului: javertismul politizat. Ne transformăm, încet-încet, într-o națiune de javerți. Poate că e timpul să aducem și o ghilotină în Piața Victoriei, ca să putem aclama rostogolitul căpățânilor. Și o vom numi cu afecțiune ghilotina-centenar.

Școala anticorupției

Domnul A. Wess Mitchell, asistentul pentru Europa și Eurasia al secretarului de stat al Statelor Unite, se află în vizită în România. Nici nu a aterizat bine, că a și declarat următoarele:

"Progresul înregistrat de România în combaterea corupției e impresionant. Îl aplaudăm și vă încurajăm să continuați pentru că așa eliminați vulnerabilitățile pe care puteri ostile le-ar folosi pentru a va submina statul din interior".

We've gotta give it to him: trei iepuri dintr-o lovitură. Anticorupția în forma SRI/DNA e dincolo de orice reproș, iar rezultatele Laurei Codruța Kövesi îi îngrozesc nu numai pe corupții noștri autohtoni, ci și pe... Vladimir Putin și Xi Jinping, care conspiră de zor împotriva României:

"Atât Rusia, cât şi China doresc în felul lor să înfrângă Occidentul: Rusia fragmentându-l, China suplinindu-l. (...) Obiectivul lor este însăşi construcţia politică, economică şi socială care alcătuieşte România [subl.m.]".

Până să ne lăsăm impresionați de declarațiile tânărului nostru asistent al secretarului de stat, să vedem cam ce ocupații nobile și anticorupte a avut până acum un an, când Donald Trump i-a sesizat talentul și l-a numit în funcția actuală. Conform prezentării de pe site-ul Departamentului de Stat, A. Wess Mitchell a fost co-fondator al Centrului pentru Analiza Politicilor Europene (Center for European Policy Analysis - CEPA), unde a și lucrat timp de doisprezece ani, din care opt (2009-2017) "ca președinte și CEO". Departamentul de Stat nu ne spune și vârsta lui A. Wess Mitchell, dar, conform altor surse, tânărul nostru domn s-a născut în 1977. Ceea ce înseamnă că, în 2005, atunci când a co-fondat CEPA, domnul A. Wess Mitchell avea 28 de ani împliniți. Vârsta oarecum fragedă nu l-a împiedicat, însă, să devină "Director of Research" (păcat că lipsește și termenul de Senior). Crescând în patru ani cât alții într-o viață, în 2009, atunci când a devenit CEO al CEPA, ambițiosul domn A. Wess Mitchell avea 32 ani, iar CEPA era departe de a fi o joacă de copii.

Cu ce se ocupă acest "centru"? Conform site-ului propriu, "cu promovarea unei Europe libere, cu o economie vibrantă și sigură din punct de vedere strategic". Bineînțeles, toată această grijă este scutită de taxe (tax exempt), este non-profit și non-partizană. Cine sunt, însă, donatorii? Ca întotdeauna, oameni care nu au nicio legătură cu profitul sau cu partizanatul și care își sacrifică agoniseala pe altarul Europei. Să ne aruncăm o privire (lista completă poate fi consultată aici). Începem cu industria americană (dar și britanică) de armament, cea de la care domnul A. Wess Mitchell trebuie să fi învățat anticorupția:

Lockheed Martin Corporation (cu care România a avut afaceri)
Raytheon Company (cu care România a avut afaceri)
Chevron Corporation (pentru care România a fost un client problemă)
Bell Helicopters (România, potențial client)
Textron Systems
BAE Systems (furnizor pentru SRI)

Nume un pic prea cunoscute, chiar și în România. Acum putem să trecem la "donatorii de stat":

U.S. Mission to NATO
NATO Public Diplomacy Division
U.S. Naval Postgraduate School, Project on Advanced Systems and Concepts for Countering WMD
U.S. Department of Defense
U.S. Department of State

Apoi mulți prieteni ai Europei:

The Baltic American Freedom Foundation
American Friends of the Czech Republic
The Hungary Initiatives Foundation
Friends of Slovakia

Dar prietenii României unde sunt? Nu știm, dar domnul A. Wess Mitchell nu este cu totul străin de România. Un prieten român tot are, în persoana domnului George Cristian Maior, cu care s-a întâlnit în mai multe ocazii. N-am îndoieli că prietenia e transmisibilă pe linie de serviciu și că domnului Eduard Hellvig i-ar fi făcut o deosebită plăcere să-l întâmpine pe distinsul oficial american. Din păcate, însă, Eduard Hellvig are probleme mult mai presante pe cap, cum ar fi să se întâlnească cu președintele... Serbiei. Că Sebastian Ghiță, recent achitat, se află tot în Serbia, asta nu poate fi decât o mare coincidență.

False dileme

Andrei Pleșu știe că nu știe. De fapt, știe că prinde bine să pozeze că nu știe. În fața protocolului SRI-Parchetul General, Andrei Pleșu - cel care nu face diferența între procuror și judecător - este, ca întotdeauna, "dilematic". Se întreabă domnul Pleșu cu privire la omniprezența lui Sebastian Ghiță:

Carevasăzică: există sau nu „statul paralel“? E totuna cu „încrengătura“ Coldea – Kövesi, respectiv SRI – DNA? Dl Ghiță cam asta sugerează. Dar atunci de ce era el, Ghiță, atît de prieten cu dl Coldea (concedii și chefuri comune etc.)? Și de ce petrecea cu dna Kövesi [s.m.]? De naiv ce era sau de „paralel“ ce era? Dar, pînă la urmă, cine e băiatul ăsta inconsistent, șmecherașul ăsta de doi bani, capabil, totuși, să facă din neantul propriu o „prezență“ mediatică ubicuă?

În ochii domnului Andrei Pleșu, problema e simplă. Întrebarea nu este (și nu trebuie să fie!) de ce doamna Laura Codruța Kövesi, procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (repet silabisind: procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție!), petrecea cu șmecherașul de doi bani Sebastian Ghiță (în ochii domnului Andrei Pleșu ceva deloc condamnabil), ci de ce Sebastian Ghiță petrecea cu doamna procuror (ceva foarte condamnabil!)? Oare de ce, domnule Andrei Pleșu? Nu cumva pentru că făceau parte din același club exclusivist? Nu cumva prieteniile doamnei procuror șef spun ceva chiar despre cine este doamna procuror șef? Nu? Firește că nu. Doamna procuror șef petrecea cu Sebastian Ghiță de naivă și de "paralelă" ce era, altă explicație nu poate fi găsită.

Îmi vine în minte scandalul SOV-Geoană din acea dezbatere de neuitat, câștigată de viitorul șef al domnului Andrei Pleșu, Traian Băsescu. Și mă întreb: de ce se întâlnea șmecherașul de doi bani Sorin Ovidiu Vântu (la un moment dat, în treacăt fie spus, angajatorul cu dare de mână al domnului Andrei Pleșu) cu preacuratul Mircea Geoană? De naiv sau de "paralel" ce era? Că doar n-am putea să mergem până acolo încât să-l acuzăm pe Mircea Geoană de vreun interes ignobil... Sau, schimbând registrul, de ce 4,9% din teza de doctorat a doamnei procuror-șef reprezintă fragmente plagiate din alți autori? Ce au avut acești autori de împărțit cu doamna Laura Codruța Kövesi? Nu cumva și-au propus s-o discrediteze? Cine sunt șmecherașii de doi bani care și-au plantat textele în lucrarea doamnei procuror șef? Sau, mergând mai departe cu exemplele, dacă directorul FBI (la acea dată William S. Sessions) ar fi fost în vie la Pablo Escobar, la fel ar fi formulat întrebarea domnul Andrei Pleșu?

Pe atunci, însă, domnul Andrei Pleșu nu era atât de "socratic" în abordări. Iar șmecheria de doi bani este încercarea fostului consilier al lui Traian Băsescu de a-i separa pe membrii clubului exclusivist SRI-DNA în incoruptibili și șmecherași de doi bani.

"Sondaj" marca HotNews.ro - sau Whac-A-Bugetar

HotNews.ro își sondează cititorii, iar răspunsurile nu sunt surprinzătoare.

"Doar" 89% pentru "da"? O fi valabil și pentru bugetarii de la DNA, SRI, SIE?

Dacă vă veți pune ochelarii HotNews.ro, cam așa veți vedea lumea: