Europenii

Cu Liviu Dragnea condamnat, ne întoarcem în Europa, susține Dan Barna. Așa o fi. În fond, ce poate fi mai european decât o gloată pusă pe linșaj? Știm că europenii își omoară președinții de Crăciun, își condamnă prim-miniștrii, miniștrii și președinții camerelor. Ce sete europeană - și metafizică! - de justiție se ascunde în spatele strigătului melodios "la pușcărie!". Cât de europeni suntem când Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor îi urează lui Liviu Dragnea să fie violat în închisoare!

În pușcărie, nu e ca la Parlament, iar ziariștii nu ți-ar face nimic din ce s-ar putea gândi noii tăi colegi. Sper! Mai ales că, apropo, în pofida recursului compensatoriu care-a eliberat mii de infractori, au mai rămas vreo 2500 de violatori în pușcării.

Reeducare prin viol, curat europenism! Pentru că violul, atunci când nu e rău, e bun. Și înjurătura care ne unește, să nu uităm de dânsa! Liviu Dragnea este Emmanuel Goldstein al României și, în ceea ce-l privește, este permis absolut tot. Suntem aproape la fel de europeni precum rebelii libieni.

Dial MBS for Murder

Lăsam de înțeles în postarea anterioară că Arabia Saudită este intangibilă, iar evenimentele ultimelor zile confirmă această teză. Cum se spune în engleză, they can and will get away with murder. Pentru a nu știu câta oară. Iar și mai trist este că Mohammad bin Salman (MBS), deși își permite să angajeze o armată de avocați, are parte de o armată și mai impresionantă de avocați din oficiu. Începând cu președintele Statelor Unite și terminând cu figuri importante din mediul academic american, precum Walter Russell Mead, asupra căruia ne vom opri câteva minute.

Într-un acces de patriotism pur, Walter Russell Mead semnează un articol în Wall Street Journal intitulat "Don’t Ditch Riyadh in a Fit of Righteousness" ("Nu abandonați Riyadhul dintr-un impuls justițiar"). În cazul în care titlul nu este suficient de explicit, subtitlul completează: "Khashoggi’s murder must be condemned. But Saudi Arabia still serves U.S. interests." ("Uciderea lui Khashoggi trebuie condamnată. Dar Arabia Saudită încă servește interesele Statelor Unite"). Iar textul decurge conform așteptărilor, culminând cu următoarea afirmație: "And on crucial issues, U.S. and Saudi interests are aligned" ("În privința chestiunilor cruciale, interesele Statelor Unite și ale Arabiei Saudie sunt aliniate"), afirmație rapid preluată de postul saudit de televiziune Al Arabiya. Dacă interesele sunt aliniate în chestiunile de maximă importanță, iar uciderea lui Jamal Khashoggi a fost fără îndoială o chestiune crucială pentru Arabia Saudită (ținând cont de resursele alocate), atunci de ce n-ar fi la fel de crucială și pentru Statele Unite? Iar Walter Russell Mead nu se oprește aici, afirmând că "dizolvarea alianței americano-saudite dintr-un exces justițiar ar fi o reacție absurdă și exagerată care ar face jocurile dușmanilor Americii". Așadar, cei scandalizați de biata crimă de la consulat (putem să-i spunem "crimuță") sunt anti-americani.

Bun, vor spune unii cititori, domnul Walter Russell Mead este un cinic - sau un realist. La urma urmelor, lumea e plină de realpolitikiști. Dar acești cititori ar comite o gravă eroare. Pentru că domnul Walter Russell Mead, fost profesor la Yale, nu este un cinic. Din contră, chiar. Domnia sa cunoaște multe îngrijorări și luptă cu toate puterile pentru o lume mai etică. De pildă, prin 2011, Walter Russell Mead era un martor neputincios la ascensiunea fascismului. Precum George Orwell în anii '30, Walter Russell Mead simțea în aer mirosul războiului ce avea să vină. Vedea cu ochii minții cuiburile de mitralieră, soldații încolonați, megafoanele, sloganurile, fețele emaciate, cerul gri etc. Unde se adunau acești nori ai furtunii, mă veți întreba? Bineînțeles că nu în Arabia Saudită, ci în... Ungaria. Și, cum România nu e departe de Ungaria, același Walter Russell Mead și-a făcut cunoscute părerile savante și cu privire la situația de la noi, sintetizând-o în felul următor:

Teama de corupție, de nevoia de a da mită, de lipsa de transparență din România - asta încetineşte dezvoltarea economică şi socială a României şi face din România un loc dificil pentru investiții străine.

Suntem toți de acord cu domnul Walter Russell Mead? Suntem! Numai un cinic putinist și-ar putea închipui că Ungaria lui Viktor Orbán e preferabilă Arabiei Saudite, că Liviu Dragnea e preferabil lui MBS și că democrația americană este o plutocrație. Vreți să ajutați Arabia Saudită? Boicotați companiile locale de taxi și luați un Uber. Măcar un leu pe cursă va ajunge și la MBS.

PS Textul de mai sus e un fel de comentariu la această postare.
PPS Cine este mare perdant în această afacere? Fără îndoială, Recep Tayyip Erdoğan, care nu a înțeles că Arabia Saudită este intangibilă. Cu puțin "noroc", înlăturarea intrigantului Erdoğan ar putea deveni chiar una dintre acele "chestiuni cruciale" în care Statele Unite și Arabia Saudită sunt aliniate. Iar dacă trebuie să găsim și o parte bună, cert este că de "prietenii Siriei" s-a ales praful și pulberea. De atâta prietenie pentru Siria au ajuns să se războiască între ei.

Înjurătura care îi unește

E un lucru bine știut că Stalin detesta Ohrana (poliția secretă țaristă). Acest fapt nu l-a împiedicat, însă, să creeze cea mai temută poliție politică, NKVD-ul. De fapt, regimul de teroare instituit de Stalin a fost clădit pe fundațiile țarismului. Până și Gulagul, simbolul represiunii staliniste, n-a făcut altceva decât să continue Katorga țaristă. Și nu este singura asemănare. În fond, una din primele griji ale bolșevicilor a fost refacerea imperiului, cel puțin din punct de vedere teritorial. Ceea ce înseamnă că, simplificând, anti-țaristul Stalin a devenit, ca o ironie a istoriei dar și a soartei, țarist. Cu alte cuvinte, a fi anti-x nu reprezintă câtuși de puțin o garanție că nu ai nimic în comun cu x.

Acestea fiind spuse, întreb: poți să fii anti-PRM cu metode PRM-iste? Intelectualii noștri "de marcă" - alături de participanții la protestele ultimilor ani - țin să demonstreze că da. Deși întotdeauna critici cu PRM și cu Corneliu Vadim Tudor, limbajul și tehnicile utilizate de aceștia seamănă izbitor cu cele brevetate de CVT. Trec în revistă câteva din asemănările de discurs:

1. Justițiarismul. Cu ce a rămas Vadim Tudor în memoria colectivă? Fără îndoială, cu obsesia pentru "justiție". Vâzând peste tot "mafia" (ca marcă înregistrată cu accentul nu pe primul a, ci pe i), Vadim Tudor promitea că va conduce țara cu mitraliera. Dar nu doar Vadim Tudor vedea "mafia" peste tot, ci și distinsul filosof și patron al Humanitas, Gabriel Liiceanu, cel care, într-un moment de mare inspirație - dar și ca un omagiu involuntar adus tribunului -, și-a intitulat un articol în felul următor: "Răul României de azi: o mafie camuflată în partid". Să trecem, însă, de la "mafie" la "pușcărie", un alt cuvânt preferat al lui CVT. La alegerile europarlamentare din 2009, sloganul personal al lui Vadim Tudor (diferit de cel al partidului) suna așa: "Hoților, bandiților, ce-ați făcut cu țara noastră? Pușcăria vă manâncă!". O asemănare izbitoare cu sloganurile din Piața Victoriei. Pasiunea pentru "pușcărie" e atât de mare, încât același Gabriel Liiceanu se oferea să facă el pușcărie în locul lui Liviu Dragnea.

2. Mania pentru porecle și invective. Poreclele la români au o veche tradiție. Cu toate acestea, cel care a transformat porecla în armă politică a fost, fără îndoială, CVT. Câteva exemple: Țapul (Emil Constantinescu), Frankenstein (Theodor Stolojan), Mihai Bâl-Bâl (Regele Mihai), Bătrâna Șandrama Stalinistă (Ion Iliescu), Bombonel (Adrian Năstase), Purcica (Alina Mungiu), Chiorul (Traian Băsescu), Ardei Umplut (Ion Cristoiu) etc., etc. (pentru o recapitulare a invectivelor, vezi aici). Aceeași manie a poreclelor poate fi găsită azi în cercurile #rezist, astfel: Livache, Daddy, Pablito, Volguța (fostă membră PRM despre care anti-PRM-istul Andrei Pleșu, dorind parcă să demonstreze că umorul PRM-ist îi este aproape de suflet, scria recent că este - citez - "o filoloagă dezvirginată politic de Vadim Tudor"), Abramburica, Duamna, Teleor-man, Teleor-woman, Veorica, Pavianul cu Mantie etc. etc. Nici la capitolul invective cercurile #rezist nu stau mai slab. Redau câteva marca Vladimir Tismăneanu: "puroiul pesedist", "scroafa" (Dăncilă), "infama analfabetă" (Dăncilă), "ciuma, holera si lepra" (Dragnea, Dăncilă și Tăriceanu) etc.

3. Atacul la persoană. CVT excela la atacuri murdare în care argumentele erau întotdeauna înlocuite cu umor pornografic. Același lucru îl găsim inclusiv în ultimul număr al Dilemei Vechi, care găzduiește un articol intitulat "Lui Dragnea îi este frică de dentist", insoțit de dovada fotografică concludentă. Conform neînfricatei autoare, care nu se teme de dentiști, dar nici de penibil, Liviu Dragnea nu suferă doar de algofobie, ci și de... muiefobie. Și așa ajungem la sloganul verii (așa cum a fost numit cu multă afecțiune de către jurnaliștii de la Hotnews.ro), care este întruchiparea limbajului revistei România Mare. Slogan îmbrățișat - sau măcar aprobat discret - de toată lumea bună, inclusiv de Gabriel Liiceanu cu al său text "Înjurătura care ne unește". Care îi unește cu Vadim Tudor, aș adăuga eu.

4. Versificație. Ne aducem aminte de poezioarele lui Vadim și nu are rost să revenim asupra lor. Cu Vadim ieșit de pe scenă, pare-se că alți versificatori vor să-i ia locul. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu, autorul acestor stihuri alese: "Caligula Imperator/Și-a făcut calul senator/Petru Groza, mai sinistru/Și-a făcut boul ministru/Iară Nicu, mai galant/Și-a făcut iapa savant/Daddy Dragnea pișicher/Și-a facut oaia premier...". Alt exemplu, din aceeași peniță: "Gunoaiele: Dăncilă și Nicolai/Au dat azi cu mucii-n ceai/Nicolai și cu Dăncilă/Ne provoacă numai silă...".

Așa cum ne invață teoria lui Darwin, odată ce o specie a dispărut, altele se grăbesc să-i ia locul în ecosistem. Dispariția fizică a lui Vadim Tudor a lăsat un loc liber, loc preluat imediat de intelectualii noștri care se autointitulează democrați. A fi anti-Dragnea de pe pozițiile și cu limbajul lui Vadim Tudor nu anunță nimic bun. Și nu, nici gluma cu Teleormanul nu mai merge. Pentru că cei care o folosesc (de la Andrei Pleșu, în nenumărate texte,  până la Vintilă Mihăilescu) nu fac decât să-l plagieze pe Vadim, care afirma următoarele: "Flăcăul ăsta din Teleorman, cu frâna de muci sub nas, a ajuns să conducă România". Dacă Vadim Tudor ar fi înregistrat "gluma" la OSIM, moștenitorii lui ar fi fost milionari.

Javertismul politizat

Într-o lume ideală (ideală insemnând, în cazul de față, cu resurse umane și materiale nelimitate), fiecare infracțiune ar (putea) fi cercetată cu aceeași scrupulozitate indiferent de gravitatea acesteia. Cum trăim departe de această lume ideală, știm prea bine că resursele alocate actului de justiție sunt inevitabil proporționale cu gravitatea faptei. Din acest motiv, un furt mărunt nu va avea niciodată parte de tot atâta atenție din partea organelor de anchetă cât - să zicem - o crimă. Așadar, chit că ne place sau nu, justiția funcționează după principiul eficienței, care se bazează pe raportul dintre cheltuielile alocate urmăririi penale și prejudiciu. Ca să ducem la extrem, înțelegem foarte bine că este imposibil (sau dacă nu imposibil, măcar fundamental perdant) ca urmărirea penală a unui infractor care a sustras 1 leu să coste de o mie de ori sau de un milion de ori mai mult decât prejudiciul. Dacă am proceda așa, bugetul alocat justiției s-ar evapora instantaneu. Această situație ne forțează, deci, să alocăm resursele în mod proporțional cu gravitatea faptei comise. Repet, indiferent că ne place sau nu.

Acestea fiind spuse, putem să facem o comparație între dosarul lui Dragnea și dosarul Microsoft. În cazul lui Liviu Dragnea, valoarea prejudiciului - conform procurorilor care s-au ocupat de caz - a fost de 108.000 de lei, adică aproximativ 23.000 euro. În cazul Microsoft, prejudiciul - anunțat cu surle și trâmbițe de Laura Codruța Kövesi - a fost de "62,5 milioane Euro și 22 milioane USD", adică de aproximativ 3.500 de ori mai mare decât cel din dosarul lui Liviu Dragnea. Cu toate acestea, un dosar s-a finalizat printr-o condamnare, celălalt a fost clasat (adică dat uitării). Ceea ce înseamnă un singur lucru: prejudiciul cauzat de Liviu Dragnea a avut prioritate. Cu părere de rău, justiția cu priorități (altele decât cele legate de proporționalitate) nu este justiție.

Ar fi interesant de văzut cât a cheltuit statul român cu dosarul lui Liviu Dragnea, ținând cont că au fost interceptate numeroase persoane, iar zvonurile spun că o zi de filaj costă statul român 3.000 de euro. Nu avem cum să spunem cu exactitate care au fost costurile în cazul lui Liviu Dragnea, dar o estimare grosieră ne spune că sumele cheltuite cu actul de justiție trebuie să fi fost de sute sau de mii de ori mai mari decât prejudiciul. Foarte bine, ne permitem. Dar când ne permitem nu pentru toată lumea, ci doar pentru Liviu Dragnea (pentru că nu ne place mustața lui), e mai puțin bine. Este ca și cum, pentru furtul unei biciclete în valoare de 600 de euro (vorbesc din experiența personală), statul român ar cheltui măcar 60.000 de euro pentru a-l aduce pe infractor în fața justiției. Tot din experiență personală, spun că nu s-a întâmplat așa ceva (probabil statul român a făcut ceva "economii" pentru Liviu Dragnea).

Deși, în esență, nu era un supervillain, Javert a rămas în istoria literaturii ca un personaj detestabil sau, în cel mai bun caz, tragic. Javert este ticălosul animat de intenții aparent bune. Javert, însă, nu-și plagiase teza de doctorat și nici nu mersese în vie la Jean Valjean înainte de a se întoarce împotriva celui din urmă. Ceea ce avem în România este o formă și mai urâtă a javertismului: javertismul politizat. Ne transformăm, încet-încet, într-o națiune de javerți. Poate că e timpul să aducem și o ghilotină în Piața Victoriei, ca să putem aclama rostogolitul căpățânilor. Și o vom numi cu afecțiune ghilotina-centenar.

Teleormăneanul Donald Trump

România pare să fie țara cu cei mai mulți experți în drept pe metru pătrat. Și acest lucru se vede: într-o țară în care preocuparea principală a cetățenilor cu facebook (că doar dânșii contează) este să se plângă de tot și de toate, justiția reprezintă o extraordinară excepție. Drumurile se fac prost, școlile sunt vai de ele, autostrăzi n-avem, spitalele sunt insalubre, PSD-iștii sunt corupți, asistații-s asistați, bugetarii-s bugetari, dar justiția... justiția e - miracol! - dincolo de orice reproș. De câteva zile încoace, nu pot să nu constat că experții în drept intern - de teama plafonării profesionale, probabil - și-au descoperit vocația în drept... internațional (ceva inevitabil, pesemne). Cu Klaus Iohannis, primul expert în drept local, național, internațional și galactic, dând tonul. Ca să folosesc o expresie a domnului Iohannis, când e vorba de tipuri de drept, you name it, we have it. Ce anume a precipitat această schimbare? Cumva atacul americano-franco-britanic asupra Siriei, desfășurat fără mandat ONU și fără aprobarea parlamentelor respectivelor țări, adică din moftul a trei oameni de pe planetă? Nu, firește că nu. Atacul a fost foarte fain, atât de fain încât, în premieră, România a părut pentru 24 de ore o țară normală. Altceva, însă, a agitat apele pescarilor de drept internațional de pe malurile Dâmboviței, mai precis povestea cu mutarea ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Brusc, atât domnul Iohannis cât și vigilenții anti-PSD au fost loviți de dreptul internațional în moalele capului. Dramă mare. Domnul Andrei Pleșu are cuvântul:

"Politica externă a țării se decide prompt și nebirocratic pe bază de subtilitate diplomatică teleormăneană. A se slăbi cu Constituția, cu Președinția, cu experții de la Externe, cu Uniunea Europeană etc. Oricine poate, de pildă, să mute ambasade de colo-colo: de la Alexandria la Videle, de la Turnu Măgurele la Islaz, de la Blejești la Salcia. Sau, mă rog, de la Tel Aviv la Ierusalim."

Să uite domnul Andrei Pleșu că Viorica Dăncilă doar a imitat ce-a făcut partenerul nostru strategic de peste ocean? Nu cumva primul teleormănean (de teleormăneni putem să râdem cât vrem, nu-i așa?) a fost chiar Donald Trump? Oare aceeași "subtilitate teleormăneană" își spune cuvântul și atunci când Statele Unite sar în apărarea "statului de drept" din România? Unde au fost domnii Andrei Pleșu și Klaus Iohannis din decembrie 2017, când Donald Trump și-a anunțat intenția de muta ambasada Statelor Unite în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, până în prezent? De ce "președintele Republicii", cum îi place mai nou să se prezinte (à la française) domnul Klaus Iohannis, nu l-a convocat pe domnul ambasador Hans Klemm pentru a-și exprima nemulțumirile? De ce România s-a abținut la votul din Adunarea Generală a Națiunilor Unite cu privire la statutul Ierusalimului, deși o majoritate zdrobitoare a condamnat decizia luată de Donald Trump?

Da, partenerul nostru strategic încalcă dreptul internațional, dar este mai ușor să râdem de teleormăneni, de Dăncilă și de Dragnea. Nu că ultimii doi - prin ultima lor ispravă - n-ar merita. Dar nu prin invocarea selectivă a dreptului internațional...