H.-R. Patapievici: între Antonescu și Putin

Oare există enormități și enormități? Unele mai mari decât altele? Horia-Roman Patapievici ține neapărat să demonstreze că da, până și enormitățile au elitele lor.

Deși n-a fost capitalist niciodată în viață - ci mai degrabă fondatorul unui "welfare state" la ICR, redistribuind banul public pe la amici - Horia-Roman Patapievici s-a rebrănduit. Acum domnul Patapievici a devenit expert în "leadership" - sau Führung, în caz că sună mai bine așa. Pe scurt, domnul Patapievici este plătit de capitaliști pentru a aduce ode - cui altcuiva? - capitalismului. Înțelegând care este condiția zilierului, fostul director al ICR prestează. Dar nu oricum, ci cu commitment. Cum însă vorba multă e sărăcia omului (echivalentul fanariot al lui time is money), să trecem la câteva din panseurile distinsului nostru intelectual bugetar pro-capitalist (sursa: aici).

"Ce are de făcut România? Să înţeleagă că într-o lume care evoluează pe logica statelor-continent - America este un stat-continent, China este un stat-continent, India este un stat-continent, Rusia este un stat-continent, Brazilia, deşi ea nu epuizează America de Sud, este un stat continent, deci, într-o lume în care geopolitica este făcută de un stat-continent, noi trebuie să ne afiliem continentului căruia îi aparţinem, potrivit generaţiei paşoptiste care a occidentalizat România. Şi asta este acum Uniunea Europeană".

Deși nu avem imagini, ne putem închipui privirile admirative ale audienței formate din viitoarea generație de arendași și vechili la corporație - pardon, de experți în business administration. Cum mai jonglează domnul Patapievici cu geografia... Până și George Orwell, cu ale sale Oceania, Eastasia și Eurasia, pare depășit (cu atât mai mult cu cât era și... anti-capitalist). Dar domnul Papapievici de abia își făcea încălzirea. După această introducere promițătoare, din care aflăm că biata Asie, așa cum o știu plebeii, este împărțită de fapt în trei continente (China, India, Rusia), domnul Patapievici își umflă penele de atlanticist și (u)eurofil:

"Pentru noi este vitală prezenţa în Uniunea Europeană şi în NATO. Şi acum voi spune erezia cu care o să vă şochez. Părerea mea este că România trebuie să se înarmeze puternic. Şi anume - să se înarmeze inteligent, aşa cum Statul Israel se înarmează inteligent. Trebuie să avem servicii secrete puternice, naţionale şi animate de paşoptism. Le-aş numi aşa: Divizia C.A Rosetti, Divizia Titu Maiorescu, ca să-şi amintească de unde vin, că nu sunt comunişti. Trebuie să avem o armată flexibilă, aşa cum are Israelul o armată flexibilă. Să nu ne bazăm că va lupta cineva în locul nostru, când va veni momentul să se întâmple acest lucru şi să nu ne văicărim sub forma 'Vai de mine! Nu se poate! Există înarmare nucleară! Nu se poate face nimic!' şi să ne punem palma în fund. E formula cea mai greşită, amintind de anul 1940, care este anul dezonoarei noastre"

Să ne înarmăm inteligent împotriva cui? E simplu de dedus că doar nu împotriva continentului UE, ci continentului Rusia. Că doar continentul Rusia ne-a produs dezonoarea, deși continentul Germania - cu care eram aliați exact din motivele pentru care domnul Patapievici este azi atât de eurofil - ne-a produs o dezonoare similară. Și dacă domnului Papapievici tot îi plac leadershipul și referințele istorice, nu cumva Ion Antonescu se încadrează perfect idealului? De leader, a fost leader (conducător), nimeni nu contestă asta. Palma-n fund nu și-a pus-o, înarmându-se până-n dinți (dacă tot ne jucăm cu părțile anatomice), ba, mai mult, a și încercat să repare dezonoarea din 1940. Anticomunist? Cât cuprinde! Așa că să-i lăsăm pe pașoptiști (mai ales că Titu Maiorescu era tot atât de pașoptist pe cât domnul Patapievici de socialist). În realitate, idealul domnului Patapievici e mult mai recent și are o rădăcină comună cu Führung. Iar serviciile secrete? Sunt perfecte, mai ales când fac jocurile politice pe gustul distinsului nostru intelectual și vorbitor la conferințele "UMANager". Un NU hotărât Securității comuniste, un DA la fel de hotărât Siguranței! Iar dacă tot îi imităm pe israelieni, n-ar fi bine să avem și noi palestinienii noștri (pesedimea, de exemplu)? Lucrurile, însă, nu se opresc aici:

"Capitalismul este un cuvânt de ocară astăzi, pentru că opinia publică e făcută de progresişti, care sunt anti-capitalişti. (...) Opinia comună generală este foarte reticentă faţă de capitalism. Nu mai e un cuvânt descriptiv, este un cuvânt negativ. Din punctul nostru de vedere, ca statalitate românească, noi trebuie să înţelegem că capitalismul (...) este o politică naţională. Ce este capitalismul? Este ordinea socială a proprietăţii private şi a garanţiilor juridice care garantează libertatea schimburilor şi, încă o dată, proprietatea privată sub toate formele ei, profit ş.a.m.d. E foarte simplu. E o ordine socială. Iar această ordine socială este a proprietăţii individuale, care există prin şi pentru că există garanţii juridice, deci o structură de drept care garantează proprietatea individuală şi libertatea schimburilor. Toată filosofia modernităţii, dar toată, este aici. (...) Pentru România nu există alternativă la angajarea societăţii româneşti pe calea unui capitalism extraordinar de profitabil. Şi la asta suntem buni, dacă nu avem acele concepţii morale greşite care să ne smintească".

Politică națională, statalitate românească? Credeam că trebuie să facem un merger cu UE. De unde atâta suveranitate? Iar în ceea ce privește "capitalismul extraordinar de profitabil", el este aici. Este exact capitalismul care îl plătește pe Horia-Roman Patapievici să țină astfel de cuvântări, așa cum Bruce Willis e plătit să facă reclamă la Hell Energy Drink. Și este al naibii de profitabil, dar doar pentru cei care au... capital. Și, ocazional, pentru zilieri (unde-or fi "conferințele Microsoft" de altă dată?). Și o încheiere pe măsură:

"Deci: caractere, capitalism şi armată flexibilă. Asta îţi doresc eu ţie, dulce Românie"

Și servicii secrete puternice. Iar democrația nici nu merită menționată. Îmi sună tot mai mult a Rusia lui Putin, dacă luăm de-a gata portretul făcut de presa occidentală. Sau de Chile sub Pinochet. Dar nu, nu-l putem acuza pe domnul Patapievici de putinism. Doar de antonescianism combinat cu un polonic de băsescianism. Mare caracter.

Pentru ei nu e la fel cum e pentru noi

"Trenul m-a purtat mai departe, printr-un decor monstruos de grămezi de zgură, coșuri de fum, maldăre de fiare vechi, canale murdare, poteci de pământ cenușiu presărate cu urme de saboți. Era luna martie, dar vremea fusese groaznic de rece și peste tot erau mormane de zăpadă înnegrită. Pe măsură ce înaintam încet prin periferia orașului, lăsam în urmă șiruri-șiruri de cocioabe gri, aranjate perpendicular cu terasamentul. În spatele uneia dintre case, o femeie tânără îngenunchiase pe pietre, îndesând un băț în țeava de scurgere plumbuită care pornea de la chiuveta din casă și care bănuiesc era înfundată. Am avut suficient timp să văd tot despre ea - șorțul din material de sac, saboții scâlciați, brațele-i înroșite de frig. Și-a ridicat capul înspre trenul care trecea prin fața ei și am fost suficient de aproape ca să-i zăresc privirea. Avea o figură rotundă și palidă, figura istovită tipică pentru fata de mahala care are 25 de ani dar arată de 40, din cauza sarcinilor pierdute și muncilor grele; și avea, în secunda în care am văzut-o, cea mai amărâtă și disperată expresie pe care am văzut-o vreodată. M-a lovit atunci gândul că ne înșelăm când spunem că «pentru ei nu e la fel cum e pentru noi» sau că oamenii care și-au trăit viețile în mahala nu știu nimic altceva în afară de mahala. Pentru că ce am văzut pe figura ei nu era suferința ignorantă a unui animal. Știa bine ce i se întâmplă - înțelegea la fel de bine ca mine ce destin îngrozitor este să stai acolo în genunchi, pe pietrele slinoase ale unei curți de mahala, îndesând un băț într-o țeavă de scurgere împuțită." - George Orwell, The Road to Wigan Pier, 1937

O singură rugăminte: comparați fragmentul de mai sus cu "România gurilor știrbe".

Vladimir Tismăneanu și George Orwell

„Punctul meu de pornire este întotdeauna un sentiment de partizanat, o senzație de injustiție. Când mă așez să scriu o carte, nu-mi spun «voi produce o operă de artă». O scriu pentru că există o minciună pe care vreau s-o demasc sau un fapt asupra căruia vreau să atrag atenția, iar cea dintâi preocupare este să fiu auzit.”

George Orwell, „De ce scriu”, 1946

Dacă îmi este permis să-l parafrazez pe George Orwell, nu intenționez sa produc o operă de artă, iar textul care a servit drept punct de pornire pentru rândurile de mai jos – „Intelectualii, adevărul și politica”, al domnului Vladimir Tismăneanu, publicat pe platforma contributors.ro pe 8 ianuarie 2018 – nici nu merită una. Și, probabil, l-aș fi trecut cu vederea dacă autorul nu ar fi făcut o măruntă referire la George Orwell, una din multele făcute de-a lungul anilor. One too many, mi-am zis. Iată, pe larg, fragmentul cu pricina:

„[…] Rolul intelectualilor critici este esențial nu doar pentru definirea mizelor acestei lupte, dar și pentru formularea mai clară a acelor valori care trebuie apărate împotriva profeților neocomuniști și/sau neotribaliști. Intelectualii (mă gândesc acum la cei pe care îi numim intelectuali critici) sunt cei care trăiesc pentru și din cultivarea ideilor, fiind totodată implicați, de partea democrației, în conflictul care se desfășoară în sfera publică.

Acești intelectuali refuză pactul cu oportunismele bine remunerate și resping colectivismele gregare [sic]. Ei afirmă deschis valorile pluralismului și toleranței. Este vorba de o definiție normativă, nu de una descriptivă. De la Émile Zola, care a avut curajul să se opună militarismului antisemit în perioada «afacerii Dreyfus», și până la Camus, Orwell sau Havel, intelectualii au fost adversarii mișcărilor totalitare de dreapta ori de stânga..”

Până aici! Deși includerea lui George Orwell între criticii totalitarismului este stricto sensu corectă, n-am putut să nu observ mostra de dublăgândire pe care ne-o oferă autorul citatului de mai sus prin invocarea lui George Orwell (și nu numai) drept aliat în lupta sa cu neocomunismul/neotribalismul. Cine sunt profeții neocomunismului/neotribalismului, domnul Vladimir Tismăneanu nu ne spune. Ne lasă doar de înțeles că aceștia reprezintă un teribil pericol și face apel la vigilență perpetuă, deși ideile de sorginte comunistă sunt astăzi la fel de prezente în sfera publică precum variola, boala eradicată încă de la sfârșitului anilor ’70 ai secolului trecut. Dacă acceptăm, totuși, premisa domnului Vladimir Tismăneanu și ne aplecăm asupra scrierilor lui George Orwell, constatăm că lucrurile sunt un pic mai încâlcite. Voi încerca să explic.

Eric Arthur Blair (numele real al lui George Orwell) a fost coleg de front (în războiul civil din Spania) chiar cu Leonte Tismăneanu, tatăl distinsului politolog și apostol al anticomunismului. Nu numai că amândoi au fost de aceeași parte a baricadei (cine știe, poate s-au și cunoscut!), dar amândoi au purtat pentru tot restul vieții sechelele războiului. Bănuiesc că nu e o noutate pentru nimeni, dar trebuie spus că George Orwell a fost împușcat în gât (rană care, după toate indiciile, i-a și grăbit sfârșitul), iar Leonte Tismăneanu și-a pierdut mâna dreaptă. Destine comune (chiar și parțial), dar, cum vom vedea, nu și în ochii autorului, din moment ce Tismăneanu-fiul se dezice de Tismăneanu-tatăl, dar nu și de George Orwell, deși ambii au luptat – ca să folosesc expresia favorită a #rezistenților de astăzi – de partea „ciumei roșii”. În calitate de președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, domnul Vladimir Tismăneanu – în superba sa intransigență anticomunistă – nu a ezitat să-și pună propriul tată la index, făcând aluzie inclusiv la originea evreiască a acestuia, după modelul utilizat de România Mare. „Leonte Tismăneanu (Tisminețki)”, așa își prezintă tatăl domnul Vladimir Tismăneanu cititorilor avizi de adevăr anticomunist (mulți dintre ei deja convinși că evreii au adus comunismul în România), îndestulându-și mușteriii cu un adevărat ospăț. Citez din Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România: „La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncți, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu (Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco.” Paranteze grăitoare! Aveați vreun dubiu că evreii au adus și slujit comunismul în România? Vladimir Tismăneanu îl spulberă, iar domnul Gabriel Liiceanu aprobă discret din spate.

Ce ne mai spune în articolul menționat domnul Vladimir Tismăneanu, cel care nu ezită să-l pună pe domnul Gabriel Liiceanu – și, prin asociere, pe sine – alături de Émile Zola, Albert Camus, George Orwell și Václav Havel, acestora fiindu-le acordat onorantul rol de giranți ai ideilor sale? Aflăm că acești intelectuali „afirmă deschis valorile pluralismului și toleranței”, valori la care, firește, aderă necondiționat și autorul. Să vedem, însă, o mostră de pluralism și de toleranță marca Vladimir Tismăneanu, de această dată dintr-o postare pe blogul acestuia, intitulată „Socialismul lui Dragnea”:

„Socialismul lui Dragnea este infracțional, cleptocratic, rusofil, occidentofob, expresia unui modus operandi mafiot, veros și venal. Pesediștii nu au motive să se dezică de liderul lor: așa s-a născut partidul fesenist, prin intrigi, furt, minciună, cupiditate și o insațiabilă rapacitate. Dragnea nu este Hugo Chávez. Acela avea carismă și viziune (una aberantă, dar totuși viziune). Dragnea este un mic Putin din Balcani, un măscărici lamentabil, penibil, josnic. Dragnea nu este o persoană, ci numele unei patologii. Ori, mai exact spus, al unei mocirle…”.

Recunosc că aceste rânduri m-au dus imediat cu gândul la cele „două minute de ură” din O mie nouă sute optzeci și patru, cu Dragnea în locul lui Emmanuel Goldstein. Dezumanizarea adversarului prin ură distilată, purificatoare, aidoma discursurilor naziste împotriva evreilor. Catharsis prin ură. Dragnea este inamicul speciei umane și trebuie eradicat. În fond, nu stai la discuții cu „patologiile” și nici nu le faci proces. Nu există infecții nevinovate și nu are rost să-ți pierzi timpul cu drepturile bacteriilor. Treci direct (și urgent) la antibiotice și nu oprești tratamentul până nu le-ai eradicat. Și, dacă tot sunt în registrul Orwell, îmi permit să mai reproduc un citat, de această dată din O gură de aer (cartea care a precedat Ferma animalelor), în care personajul central (George Bowling) intră pentru o secundă în capul unui agitator antifascist și vede ce vedea acesta:

„Este o imagine cu el însuși zdrobind fețe de oameni cu o cheie franceză. Figuri de fasciști, firește. ȘTIU că asta vedea. Și asta am văzut și eu pentru o secundă sau două cât am fost înăuntrul lui. Trosc! Chiar în moalele capului! Oasele cedează precum o coajă de ou și ceea ce cu un minut în urmă era o față de om acum devine un terci cu aspectul gemului de căpșuni Trosc! Încă unul întins pe jos! Asta este în mintea lui, zi și noapte, și cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât îi place mai mult. Și nu e nicio problemă, din moment ce fețele zdrobite sunt fețe de fasciști. Poți să auzi toate aceste lucruri din tonul vocii lui.” 

Revenind la postarea domnului Tismăneanu, așa am intrat și eu pentru o clipă în capul dumnealui pe măsură ce își golea sacul cu invective. Să punem mâna pe cheile franceze și să zdrobim țeste de psd-iști. Și admiratorii supereroului Gabriel Liiceanu – cel care „a veștejit ticăloșia, mișelia și lichelismul”, după cum îl caracteriza profesorul de la Maryland  – vor fi încercat aceleași sentimente la citirea nu tocmai enigmaticului îndemn „No, hai!”. Sandy vizionarul are acum motive întemeiate să se simtă măgulit. No, hai! Nu mai e timp de vorbe multe!

Nici execuțiile extra-judiciare nu sunt excluse de domnul Vladimir Tismăneanu, ba chiar recomandate în situații excepționale. Iată ce afirma în 2011 distinsul politolog și apărător al statului de drept:

„Mi se pare suprarealist faptul că oameni ce se pretind analiști serioși pot ignora că în raport cu pirații, cu cei care amenință însăși existenta civilizației, legea încetează să mai fie universală. În situații de acest gen, umanitatea are dreptul să se apere, fără a mai recurge la tribunale, procurori si avocați. /.../ Osama bin Laden a fost inamicul speciei umane”.

În anumite situații, deci, tribunalele sunt un fel de lux inutil, chiar iritant, care nu pot decât să altereze puritatea actului de justiție, iar legea e universală… doar pentru unii (cei buni, firește). Cam ca în Ferma animalelor (cap. VIII), unde, după un lung șir de execuții din ordinul lui Napoleon, preceptul care spunea „Nici un animal nu va ucide alt animal” a devenit „Nici un animal nu va ucide alt animal fără motiv [sublinierea lui G.O.]”. Deci, dacă există motiv, bang!, un glonț (sau mai multe) în țeastă și inamicul speciei umane e transformat instantaneu într-o tocăniță cu resturi de barbă sau, după caz, cu resturi de mustață. Cum spune domnul Tismăneanu, parafrazându-l pe președintele de atunci al Statelor Unite, Barack Obama, „justice has been done”. Nu contează că în raid-ul de la Abbottabad au murit alte patru persoane, care poate nu erau „inamicii speciei umane”... Nu, justiția a fost înfăptuită, iar umanitatea este încurajată să celebreze în stradă victoria (împotriva Eurasiei, aș fi tentat să adaug): „De ce nu au dreptul americanii să fie fericiți în aceste clipe? De ce nu au dreptul să simtă o justificată satisfacție?” se întreabă – la rândul său justificat satisfăcut – domnul Vladimir Tismăneanu. Voi răspunde tot cu o întrebare: să înțelegem că procesele de la Nürnberg au fost o teribilă greșeală, o pierdere de timp? În cazul în care există dubii cum că domnul Vladimir Tismăneanu i-ar pune în aceeași barcă (a inamicilor speciei umane) pe cei din actuala coaliție de guvernare, redau la întâmplare o altă postare recentă a profesorului de la Universitatea din Maryland: 

„Este suficient să citești ultimele știri din România spre a realiza că PSD si ALDE, această la propriu insalubră, toxică, funestă coaliție, acționează deliberat, metodic și fără niciun fel de scrupule pentru anihilarea statului de drept. Este o «revoluție» crapuloasă. Altfel spus, un puci infam operat de pungași, tâlhari si escroci. Mai clar spus, se urmărește nimicirea, aneantizarea, lichidarea garanțiilor esențiale pentru independența justiției. Este o situație de coșmar existențial. Dacă nu sunt opriți acum, acești netrebnici nu vor mai putea fi opriți niciodată. Iar România se va scufunda in mlaștina unei corupții samavolnice cum nu cred că s-a mai pomenit in istoria Europei…”.

Nu avem de-a face, deci, cu infractori obișnuiți, iar situațiile excepționale necesită măsuri excepționale… Măsuri excepționale pentru care pleda un alt vajnic luptător împotriva corupției, cel care ar fi vrut să guverneze țara cu mitraliera. Să vedem ce avea acesta de zis despre Dragnea: „Chiar dacă, prin absurd, Liviu Dragnea va scăpa de pușcărie, el e un cadavru politic. E terminat. Lumea îl va ocoli ca pe un ciumat.” Asemănările de limbaj sunt izbitoare, iar mesajul, dacă ar fi nesemnat, ar strânge multe „like-uri” de la #rezistenți, mai ales că postarea pe facebook (din care tocmai am citat) începea cu următoarele cuvinte: „PSD VIOLEAZĂ JUSTIŢIA ÎN CAZUL MAFIOTULUI LIVIU DRAGNEA!”.

Ce mai aflăm de la domnul Tismăneanu despre „socialismul lui Dragnea”? Că „este infracțional, cleptocratic, rusofil, occidentofob, expresia unui modus operandi mafiot, veros și venal”. Dincolo de impresionanta dibăcie lingvistică, ce să înțelegem? Printre altele, că rusofilia (deloc dovedită în cazul lui Dragnea) este o gravă (ca să folosesc din nou cuvântul) patologie, în condițiile în care tolerantul domn Vladimir Tismăneanu pune eticheta de xenofob la tot pasul. Cititorii confuzi ar face bine să înțeleagă că doar prin rusofobie se poate evita xenofobia. Vreți să fiți de partea pluralismului și a toleranței? Da? Atunci trebuie să-i urâți din toată inima pe ruși și, dacă se poate, să vă cultivați acest „reflex” măcar două minute pe zi… „Pentru o viață sănătoasă, faceți mișcare cel puțin 30 de minute în fiecare zi”, spune un spot la tv. Corect, dar, pentru gusturile domnului Vladimir Tismăneanu, incomplet. Acum știți ce aveți de făcut, altfel riscați tratamentul cu cheia franceză sau cu boxul lui Sandy.

Ce alte calități mai au intelectualii de talia lui Vladimir Tismăneanu, cel care nu ratează nicio ocazie de a-și confecționa o poză de grup cu figurile de ceară ale greilor antitotalitarismului? Aflăm că (aceștia) refuză oportunismele bine remunerate. Iertată să-mi fie ironia previzibilă, dar cumva le acceptă pe cele prost remunerate? Cea de președinte al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România în ce categorie intră? Sau cea de președinte al consiliului științific al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)? Precum Winston Smith, sufăr de un defect de memorie și îmi amintesc că, doar pentru telefonul domnului Tismăneanu, statul român a cheltuit minuscula suma de 43.000 de lei, adică aproximativ 10 000 euro, în doar doi ani (martie 2010 – mai 2012), ceea ce însemna, ca medie lunară, sensibil mai mult decât un salariu minim pe economie în România la acea dată. Dar șederea de trei săptămâni la Vila Lac 2 o fi fost satisfăcătoare? Din moment ce Vladimir Tismăneanu respinge oportunismele bine remunerate, nu ne rămâne de înțeles decât că acest episod este un oportunism prost remunerat. Revenind la „cleptocrația” psd-istă și suferind de același defect de memorie, nu-mi amintesc ca domnul Tismăneanu să fi fost revoltat atunci când publicul din România a aflat ce avere agonisise (din contrabandă) viitorul președinte (și patron spiritual al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România) Traian Băsescu până în 1989, în condițiile în care Gheorghe Ursu fusese aruncat în închisoare pentru 17 dolari. Dar cartea Marele șoc – din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu la ce fel de oportunism intră?

Cum nu lucrez pentru IRS (și nici pentru ANAF), nu voi insista pe aspectele lucrative ale anticomunismului domnului Vladimir Tismăneanu, deși știu că mai sunt exemple la fel de (sau poate și mai) grăitoare. Legile economiei de piață își spun și aici cuvântul și, cum cererea de adevăr anticomunist crește de la an la an, este firesc să apară și titani care să acapareze piața. Îi cunoaștem pe „marii producători” (de multe ori bine subvenționați din bani publici) și, în România ultimilor ani, cineva poate ajunge rapid la obezitate anticomunistă. Ai criticat cândva comunismul? Ești bun pentru tocătorul de idei al marilor producători. Nu contează ce proveniență ai, nu contează că ai lăsat în testament că nu vrei să fii transformat în pastă, nu contează că ai fost de dreapta, de centru sau de stânga, tot în marele burger al anticomunismului vei ajunge. All you can eat buffet. Nu va zice nimeni „stați un pic, burger-ul ăsta are gust de Orwell”, deși Orwell ar fi precum peștele într-un burger de vită. Acest produs poate conține urme de Orwell, ar trebui să scrie pe etichetă mai degrabă ca o avertizare...

Pentru că, în realitate, George Orwell, dacă ar fi bine metabolizat, ar da serioase indigestii (sau ar declanșa serioase alergii) mânuitorilor de chei franceze. Din fericire, experiența de până acum demonstrează că un segment important al consumatorilor au o genă care blochează metabolizarea și bietul Orwell rămâne nedigerat. Chiar dacă până acum consumatorii nu au acuzat reacții adverse, ingredientul Orwell rămâne, totuși, periculos, mai ales că certificarea lui drept anticomunist este îndoielnică. Habar nu au consumatorii că, printre anticomuniștii sănătoși, cu pedigree, marii producători au strecurat și un anticomunist bolnav, o mârțoagă mai radicală în egalitarismul ei decât comuniștii! Pentru cititorii șocați de astfel de afirmații – precum europenii șocați că au mâncat carne de cal deși pe etichetă scria carne de vită –, iată ce afirma George Orwell în 1937, după întoarcerea sa din Spania, în articolul „Spilling the Spanish Beans”, cu privire la o eventuală victorie a alianței dintre comuniști și liberali:

„Rezultatul logic este un regim în care orice partid sau ziar de opoziție este suprimat și fiecare disident, indiferent de importanță, este închis. Bineînțeles, un astfel de regim tot fascism va fi. Nu va fi la fel ca fascismul pe care l-ar impune Franco, va fi chiar mai bun decât fascismul lui Franco într-o asemenea măsură încât merită să lupți de partea lui, dar va fi fascism. Doar că, la butoane aflându-se comuniștii și liberalii, se va chema altfel.” 

Așadar, anarhistul tory George Orwell îi acuză pe comuniști că sunt prea la dreapta, prea... fasciști. Dar chiar și așa, Orwell admite că un regim comunist ar fi preferabil fascismului lui Franco, lăsând chiar să se înțeleagă că lupta de partea taberei comuniste este încă justificată. Mai sunt îndoieli? Iată ce mai afirmă Orwell în același articol:

„Te poți opune fascismului prin «democrație» burgheză, adică prin capitalism. Dar între timp trebuie să scapi de cârcotașul care arată că fascismul și «democrația» burgheză sunt precum Tweedledum și Tweedledee.”

Adică frați gemeni sau, adaptat la limba română, un fel de Tândală și Păcală, de Stan și Bran sau, și mai pe șleau, aceeași Mărie cu altă pălărie. Câțiva ani mai târziu, în 1941, același George Orwell, în articolul „The Lion and the Unicorn: Socialism and the English Genius”, declară fără menajamente:

„Ceea ce a demonstrat acest război [Al Doilea Război Mondial – n.a.] este că sistemul capitalist privat, adică un sistem economic în care terenurile, fabricile, minele și mijloacele de transport sunt deținute privat și operate exclusiv pentru profit – nu funcționează [sublinierea lui G.O.]. Nu face față.” 

Iar câteva rânduri mai jos, Orwell scria negru pe alb:

„Odată pentru totdeauna, a fost dovedit că o economie planificată este mai puternică decât una neplanificată.”  

Subscrie domnul Vladimir Tismăneanu la aceste idei, care azi ar fi imediat calificate drept neocomuniste, iar autorul declarat o nepersoană? Dar ceilalți anticomuniști dornici să defileze cu Orwell sau să-i împartă opera prin parlamentul României? Bănuiesc că nu, iar echilibristica domnului Vladimir Tismăneanu nu face decât să confirme că cine controlează prezentul controlează trecutul, adică inclusiv pe cel care a imaginat aceste cuvinte.

Veți spune probabil că Orwell bătrânul și-a abandonat ideile din tinerețe, dar nu, George Orwell nu s-a căit niciodată pentru „ereziile” sale, nu a avut niciodată un moment à la Tudor Postelnicu în care să spună „onorată instanță, am fost un dobitoc!”. Ferma animalelor și O mie nouă sute optzeci și patru sunt o critică a totalitarismului, dar au fost scrise, în linii mari, de pe aceleași poziții care l-au împins pe Orwell să se alăture taberei republicane în Spania. Aceleași poziții radical egalitariste și profund antiburgheze care îi îngrozesc pe anticomuniștii fundamentaliști de azi. Așa că introducerea nemântuitului (de idei radical stângiste) Orwell în Big Mac-ul anticomunist este o fraudă grosolană la adresa consumatorilor „de bună credință” (aviz celor de la USR), care ar putea brusc să se simtă ca niște vegetarieni care tocmai au aflat că produsul lor preferat conținea nu doar carne, ci carne stricată. Utilizarea lui George Orwell în propaganda de tip #rezist este o situație cu adevărat... orwelliană.

Închei cu un apel: renunțați la ingredientul Orwell, domnule Vladimir Tismăneanu, până nu este prea târziu și până nu veți avea vreun consumator pe conștiință!