Investitorii asistați

Dacă un investitor ar deschide o uzină de produse x și ar produce 10 bucăți x, ar fi normal să-și amortizeze întreaga investiție și să scoată și (un mic) profit? Dacă ne luăm după Airbus, răspunsul ar fi un răsunător da.

Pe 13 septembrie 2016, premierul de atunci, Dacian Cioloș, împreună cu președintele francez François Hollande, inaugurau la Ghimbav o uzină de asamblare a elicopterelor Airbus H215. Conform cifrelor vehiculate în presă, investiția grupului Airbus se ridicase la "51,7 milioane de euro, din care 15,5 milioane de euro în infrastructură", beneficiind și de un ajutor de stat din partea guvernului României în valoare de peste 5 milioane de euro (vezi aici). Așadar, chiar și pentru o economie de nivelul României, o investiție medie, în condițiile în care nici locurile de muncă create (aproximativ 300 până la 2020) nu par foarte numeroase. Citez din presa vremii:

Pe lângă liniile de fabricație, uzina inaugurată astăzi va avea un birou de cercetare, departament pentru vânzări și un centru de formare profesională. În plus, în strategia prezentată de către investitorul francez, este prevăzută asocierea cu societățile aeronautice din România, iar elicopterele fabricate la Ghimbav în următorii ani vor deservi piața globală [subl.m.]. Se estimează că primele elicoptere Airbus H215 produse în România vor fi gata la sfârșitul anului 2017- începutul anului 2018.

Aceasta într-o versiune. În altă versiune, mai largă, aflăm că, de fapt, Airbus nu dorea să deservească piața globală, ci... statul român:

Primul aparat de zbor H215 ar urma să fie produs acolo în 2018, în funcţie de cât de repede vor veni comenzile. Airbus vrea ca România să fie unul dintre primii cumpărători ai noului elicopter. Compania vrea să îi vândă ţării noastre 10 aparate H215 pentru 150 de milioane de euro [subl.m.]. Însă există şi alternativa unui contract de modernizare 10-12 elicoptere Puma pentru doar 68 de milioane de euro.

Cu alte cuvinte, compania vrea să-și amortizeze investitiția (și să scoată și puțin profit) printr-o singură comandă (de 10 bucăți). De la statul român, pentru că așa e mai simplu. Investiție de 51,7 milioane, comandă de 150 milioane. Din nefericire pentru Airbus, lucrurile n-au mers, însă, în direcția așteptată. Statul român, amețit de tot felul de oferte de armament american (Raytheon, Bell etc.), n-a mai avut bani și pentru Airbus. Ceea ce a creat o mare nemulțumire la vârful Airbus, compania anunțând că "răbdarea noastră are limite" și oferind și un ultimatum:

fie Bucureștiul cumpără elicoptere de la constructorul franco-german, pentru a porni linia de asamblare de elicoptere de transport H215 de la Ghimbav, inaugurată în august 2016 în prezența lui François Hollande, fie aceasta este închisă și transferată în altă țară.

Cu alte cuvinte, în optica Airbus, statul român are obligația să cumpere elicoptere H215. Au uitat de piața globală, de cerere/ofertă, de economie de piață etc. Au uitat și de ajutorul de stat în valoare de 5 milioane de euro. Statul român devine astfel un garant al profitabilității investițiilor mari.

În ceea ce privește ultimatumul, putem fi încrezători că bravii guvernanți vor remedia, într-un fel sau altul, situația. Deși n-ar fi stricat un politicos bon voyage.

Așa grăit-a Coaliția

Ați auzit de Coaliția pentru Dezvoltarea României (CDR)? Dacă citiți presa bună (însemnând pro-big business), cu siguranță (și tot mai des). Este "o inițiativă privată, apolitică, care adună laolaltă cele mai importante organizații pentru mediul de afaceri din România". Așa se descriu dânșii pe pagina lor. Dacă ne uităm pe "guiding principles", aflăm că nu este o entitate juridică, ci o platformă formală. În esență, o coaliție de coaliții de big business. Printre membri, găsim:

• Camera de comerț româno-americană (AmCham Romania);
• Asociația Oamenilor de Afaceri din România (AOAR);
• Consiliul Investitorilor Străini (Foreign Investors Council - FIC);
• Fundația Romanian Business Leaders (RBL);

Dacă ne aruncăm o privire doar la Consiliul Investitorilor Străini (FIC), aflăm că este o organizație non-profit. Selectez câteva din numele importante, unite în non-profit:

• Președinte: Franz Weiler, CEO Uniqa Asigurări
• Vicepreședinte: Eric Stab, CEO Engie România
• Daneil Anghel, Tax Partner PricewaterhouseCoopers România
• Liudmila Climoc, CEO Orange România
• Georgios Stassis, CEO Enel România
• Vasileios Stavrou, CEO Mega Image
• Michal Szczurek, Country Manager ING Bank România

Așadar, nume sonore. Ținând cont de job-ul lor, cred că oricine înțelege din start că nu vorbim de cei mai năpăstuiți oameni din Romania. Mai mult, îndrăznesc să spun că nu ne-am hazarda prea tare dacă am afirma că persoanele enumerate mai sus au o situație financiară - ce termen să folosesc? - aproape decentă. Și că nu au motive foarte serioase să fie prea îngrijorați pentru viitorul copiilor lor. Ei bine, they beg to differ. Ei sunt îngrijorați. Atât de îngrijorați încât au scos un document - preluat imediat de Hotnews, Adevărul, Mediafax etc. - intitulat (cum altfel?) "Nu spargeți pușculița copiilor". Scris la persoana întâi, ca să fie mai ușor viralizabil. Pentru cei care se întreabă ce este această pușculiță, răspunsul e simplu: pilonul II de pensii (despre care am scris ieri).

Documentul formulează șase întrebări și oferă cinci răspunsuri. Pentru că ultima întrebare este retorică (vom ajunge și acolo). Redau câteva fragmente:

Ce înseamnă toate acestea pentru pensia mea?
[...]
AL TREILEA MINUS: Stoparea completă contribuțiilor [sic!] la Pilonul II, fie și pentru o perioadă de 6 luni, înseamnă că, în loc să adunăm banii cu care contribuim lunar în buzunarul nostru proprietate personală, îi virăm - fără să ne fi dat în vreun fel consimțământul - către bugetul de stat, în a cărui gestionare nu avem niciun cuvânt de spus.

Nu mi-e clar în ce calitate vorbesc experții Coaliției pentru Dezvoltarea României. În calitate de beneficiari sau de administratori ai fondului de pensii? Cum și eu sunt "viitor beneficiar" al pilonului II, nu-mi amintesc să-mi fi dat consimțământul pentru pilonul II. Pentru că este obligatoriu. Și nici nu am avut vreun cuvânt de spus în gestionarea fondului. Așadar, experții CDR vorbesc în altă calitate, aceea de părți interesate. Buzunarul nostru proprietate personală nu este contul privat al cotizantului la pilonul II, ci felul în care se raportează experții CDR la fondul în sine. Mergem mai departe:

Pilonul II înseamnă, pentru noi toți, un venit suplimentar - care nu ar trebui să fie afectat de deciziile politice - adăugat la pensia de stat. Și, la fel de important, înseamnă “pușculița copiilor”: spre deosebire de pensia de stat, cea privată poate fi lăsată - prin lege - drept moștenire de familie.

Nu am niciun dubiu că pentru ei toți, experții CDR, pilonul II înseamnă un venit suplimentar. Pentru simplii cotizanți, însă, venitul suplimentar e o chestiune ipotetică și cu scadență peste mulți, mulți ani. Iar dacă domnii în cauză sunt atât de îngrijorați pentru viitorul copiilor lor, care stă în pușculița II, pot oricând să opteze pentru pilonul III. Sau nu le permite remunerația?

Mediul de business vorbește, mereu, despre importanța pe care o au în economie fondurile de pensii private. La ce se referă?
[...]
Finanțează deficitul bugetar, cumpărând titluri de stat, și contribuie astfel la un bun echilibru - alături de alți investitori autohtoni majori (fondurile mutuale) - al mixului de finanțatori interni/locali ai datoriei publice.

Am scris și ieri despre acest "detaliu". Dați-ne banii voștri și noi vi-i dăm înapoi... cu dobândă. Și merităm și aprecieri pentru rolul pozitiv jucat în economie.

Ca și în cazul transferului contribuțiilor de la angajat la angajator de la 1 ianuarie 2018, nici membrii Executivului, nici legiuitorii, nu au explicat până acum publicului prin ce anume măsurile planificate ar fi în beneficiul celor 7 milioane de contributori la sistemul de pensii private; și cum anume au ajuns la concluzia că aceste măsuri sunt cea mai bună dintre soluțiile posibile pentru bunăstarea noastră viitoare.

Așa este, guvernanții nu au explicat. În același timp, explicația este la îndemână: pilonul II trebuie să fie opțional. Atât timp cât este obligatoriu, nu este altceva decât un fond de rulment pentru marii jucători din sistemul bancar. Intangibil (pentru potențialii beneficiari) pe zeci de ani. Iar cei care bat monedă - deghizați în experți - pe tema obligativității pilonului II nu se gândesc - cum le place să spună - la "bunăstarea noastră viitoare", ci la "bunăstarea lor viitoare". Acesta este și motivul pentru care au folosit persoana întâi.

Iar acum întrebarea retorică:

În condițiile în care actualul sistem de pensii este singura reformă structurală care a rezistat tuturor alternanțelor la putere în ultimii 10 ani, a produs efecte benefice pentru 7 milioane de români și a contribuit la creșterea nivelului de educație financiară a românilor, de ce trebuie schimbat ceva?

Efecte benefice pentru 7 milioane de români? Mai ales la trecut? Mă îndoiesc. Dacă tot folosim perfectul compus, cu siguranță a produs efecte benefice pentru administratorii fondului de pensii, nu pentru cotizanți. Acesta fiind și motivul pentru care toată crema business-ului a făcut front comun în apărarea pilonului II. De ce trebuie schimbat ceva? Pentru că marii capitaliști trebuie să invețe să fie capitaliști. Să opereze pe piața liberă (dacă tot o ridică în slăvi) pe cont propriu, nu cu fonduri oferite și înmulțite de stat.

Coaliția pentru Dezvoltarea României? Mai degrabă Cartelul pentru Sporirea Profitului.

#vavedemprinvizorulleica

Nu suntem capitaliști, dar ne place teribil capitalismul. Mai ceva decât celor cu tradiție în materie. Ce știu francezii sau germanii, care nu au un pilon 2 obligatoriu (în Franța, echivalentul pilonului 2 de la noi este pilonul 3)? Niște marxiști... Noi, însă, avem experiența "ciumei roșii" și știm mai bine. Așa că îi obligăm pe anagajații tineri să cotizeze la marile bănci. Știți care, băncile acelea care oferă cel mult 1% dobândă anuală la depozitele la termen.

Ideea e simplă. Creăm un fond de multe miliarde de euro (aproape 10 miliarde de euro în 2018), de care niciun angajat nu se va atinge în următorii 20 de ani, și lăsăm băncile să jongleze cu acești bani. Repet, acele bănci care oferă în cel mai fericit caz 1% la depozite. Iar băncile își pun magia la lucru și înmulțesc ca-n basme acești bani... Cum? Cumpărând titluri de stat. De foarte mulți bani. De fapt, cam două treimi din activele fondului privat de pensii sunt "investite" în astfel de titluri, ceea ce înseamnă că statul român (în realitate, contribuabilul) plătește dobânda fondului privat de pensii. Așadar, statul renunță la miliarde de euro în favoarea băncilor, după care se împrumută de sumele lipsă (aceleași miliarde) contra unei dobânzi serioase. Capitalism curat!

Dar noi #rezistăm prin pilonul II. Alături de Steven van Groningen, CEO al Raiffeisen Bank România. Cu cel puțin două aparate Leica la gât, ca să imortalizăm momentul (pentru cititorii care nu știu cât costă un aparat Leica, acest link spune tot; cu mențiunea că și obiectivele, pe care nu le-am identificat, costă fiecare cam tot atât). De ce protesta Steven van Groningen în Piața Victoriei? Pentru că îi păsa de viitorul copiilor săi (întotdeauna de dragul copiilor, nu?).

Leica nr. 1 (posibil Leica M262)

Leica nr. 2 (model Leica M9)

Înfruntând frigul din Piața Victoriei cu Leica nr. 1

Pe când hashtagurile #vavedemdinmercedes sau #vavedemdinavionulprivat?

Pas cu pas, frază cu frază

Despre Klaus Iohannis, cel care, în anii facultății, obișnuia să citească peste două cărți pe zi, zi de zi, dar fără ca vreuna să-i fi schimbat traseul în viață, am mai scris. Din nefericire (în cazul de față, nefericire și fericire sunt perfect interșanjabile), volumul semnat de președintele în exercițiu conține multe alte fragmente la fel de - cum să le numesc? - savuroase.

Am stabilit, deci, că președintele Klaus Iohannis a citit mii de cărți în doar câțiva ani. De unde proveneau, însă, aceste mii de cărți? Mister:

Am fost un vizitator constant al tuturor librăriilor din oraş, mi-a făcut o plăcere enormă să verific ce mai apărea pe rafturi, chit că de multe ori nu prea aveai ce să alegi [s.m.]. Dar de insistat, am insistat!

Având patima lecturii, domnul Klaus Iohannis este și mare devorator de presă. Rețeta e neschimbată:

Sunt un cititor fidel de presă, inclusiv de presă internațională, răsfoiesc zilnic pe internet tot felul de publicații relevante [se putea altfel? - n.m.], fără să am una pe care să o urmăresc în fiecare zi [s.m.].

Până și mersul la muzeu este supus aceleiași reguli:

Deși mă interesează muzeele, atunci când călătoresc merg mai rar în astfel de instituții, ceea ce nu înseamnă că le evit.

Începe să se contureze un tipar:

În afara acestui sentiment de bucurie și de libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilărie [o fi normal? - n.m.].

Povestea merge mai departe:

În rest, da, mi-ar fi plăcut încă din studenție să pot călători. N-am putut. Am recuperat după aceea. Nu îmi doream neapărat să văd un loc anume. Nu aveam în minte ceva foarte concret [s.m.].

Să lăsăm anii de formare și să trecem la adultul Klaus Iohannis, la omul politic incipient:

Și eu, și prietenii, și colegii mei de școală îi detestam pur și simplu pe comuniști și întregul lor sistem. Evident că lumea asculta Radio Europa Liberă. La petreceri se spuneau bancuri despre comuniști. La vremea respectivă, în Sibiu nu a existat, după știința mea, niciun fel de opoziție organizată împotriva sistemului, iar singura formă în care am înțeles eu să-mi manifest disprețul față de comuniști a constat în acțiuni de nesupunere civică, absolut banale. Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi [pe dizidenți? - n.m.]. Atât. Erau lucruri banale. Când am ajuns tânăr dascăl, se țineau ore de informare politică și, pe rând, trebuia să pregătim fiecare câte un referat de informare politică. În loc de referat, eu am luat ziarul Scânteia. L-am dus la ședință și le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează. Erau lucruri absolut mărunte, nesenzaționale, dar nici măcar așa ceva nu era obișnuit pe atunci.

Nesupunere civică, deci. Și vestea bună este că nu-i putea suferi pe comuniști. Să vedem ce mai are de zis domnul Klaus Iohannis despre anticomunismul său:

Eu am fost, cum am spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea [s.m.].

 Admirabil. Anticomunism în familie, chiar dacă privat. Totuși, ceva nu se leagă:

Nu s-a discutat despre orientări politice în familie, nici măcar despre comunism nu s-a discutat [s.m.], aşa că nu aş putea vorbi despre vreo tradiţie a liberalismului începută de cei de dinaintea mea.

Vorbind despre revoluția din 1989, Klaus Iohannis are de spus următoarele:

Şi faptul că imediat, atunci la început, s-a instaurat un regim neocomunist a  reprezentat pentru mine o dezamăgire uriaşă. Chiar dacă la primăria Sibiului, de exemplu, nu am avut neocomunişti, ci mai degrabă oameni de centru-dreapta, n-am avut parte de realizările aşteptate [s.m.].

Așadar, Sibiul a fost liber de neocomunism. Lucru mare! Puțin mai încolo, aflăm că, de fapt, lucrurile au stat pe dos:

Oraşul vechi [centrul vechi al Sibiului - n.m.] a fost lăsat în paragină şi de comunişti, şi de neocomunişti [s.m.].

Dacă am lămurit situația cu comunismul și neocomunismul, să trecem la cum și-a exercitat domnul Iohannis dreptul de vot:

Însă de votat am votat de fiecare dată și îmi amintesc că, în mai 1990, am votat cu Rațiu și cu PNȚCD, în 1992 și 1996 cu Emil Constantinescu. Am votat inclusiv în 2000, în al doilea tur. Simțeam că-mi cade mâna, dar l-am votat pe Iliescu. Însă în anii '90 politica nu m-a interesat deloc.

Nu putem să-l acuzăm pe domnul Iohannis că nu a votat corect. Chiar și cu riscul să-și piardă o mână. Curios este, însă, altceva. Am aflat de alegerile din 1990, 1992, 1996 și 2000. Ce s-a întâmplat, însă, în 2004 și 2009? Cred că știm răspunsul, din moment ce domnul președinte are ambele mâini întregi și nevătămate. Și mai aflăm ceva, anume că în anii '90 politica nu l-a interesat deloc pe domnul Klaus Iohannis. Atât de "deloc" încât nici măcar când a candidat la primăria Sibiului nu era interesat de politică:

Un lucru de care sunt foarte sigur este că, în anii de după Revoluție, nu aveam niciun fel de ambiții politice: nici când am lucrat la inspectorat, nici când am candidat pentru Primăria Sibiului [s.m.].

Dacă în anii '90, interesul pentru politică era inexistent, apetitul politic al domnului Klaus Iohannis a crecut vertiginos în anii care au urmat. Cu inițiative serioase, precum aceasta:

Îmi amintesc inclusiv faptul că, de Ziua Europei, PNL le-a propus românilor să trecem definitiv la ora Europei. Să avem aceeași oră ca Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar Ungaria.
Era, bineînțeles, o declarație politică, dar și simbolică, de aliniere cu valorile puternice ale celorlalte state ale Europei, o pledoarie pentru demnitatea europeană, pe care venise momentul s-o îmbrațișăm, dintr-o poziție de drept. [...] Cu toate acestea, o astfel de măsură, aplicată concret, și-ar fi găsit și o rațiune foarte practică. România trebuie să se alinieze la ritmul Europei nu numai simbolic, ci și economic și social. Ne identificăm prin aceleași valori și aveam aceleași aspirații precum statele occidentale, dar între noi și această Europă există un decalaj foarte concret. Deși ar putea să pară că o oră nu înseamnă mare lucru, pentru antreprenori, pentru oamenii activi, ea contează. Există instituții administrative și economice care, în Europa, încep să funcționeze și se închid cu o oră mai târziu decât în România și am crezut, la acel moment, că a fi în același ritm cu programul acestor instituții ar putea fi o măsură pur și simplu eficientă. [...] În plus, ar fi fost și o măsură profitabilă, de bun management al timpului. Ar fi putut, sunt convins de asta, să ne facă viața ceva mai ușoară. Sau măcar să ne scutească, de pildă, de riscul de a pierde avionul, neatenți la fusul orar.

Domnul Iohannis vrea să corecteze, deci, o realitate geografică teribil de nedreaptă. Cum putem noi să fim precum Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar (așa se exprimă autorul) Ungaria dacă nu avem aceeași oră? Nu cumva riscăm să ajungem ca Portugalia sau ca Regatul Unit, care nici ele nu sunt pe aceeași oră cu țările enumerate de domnul Iohannis? Ora Europei? Dacă domnul Iohannis se referă la UTC+01 (sau GMT+01), "ora Europei" este și a Algeriei, Angolei, Republicii Democrate Congo etc. Fericitele! Dar Statele Unite (ca să nu dăm exemplul Rusiei), care au șase fusuri orare, ce se fac?

Să lăsăm fusul orar și să revenim la subiecte mai de actualitate. Iată ce spune Klaus Iohannis despre momentul 2009:

Faptul că Traian Băsescu nu m-a nominalizat în toamna lui 2009 nu m-a surprins, dar m-a deranjat. Ştiu şi de ce a făcut-o: din raţiuni politice, care nu au ţinut de mine, ci de ceea ce a vrut el să se întâmple în alegeri. Evident, a vrut un guvern de-al lui, care să organizeze alegerile, şi nu un guvern de-al Opoziţiei [s.m.]. [...] Iar dacă ar fi s-o luăm strict pe rezultate, şi-a atins scopul şi şi-a menţinut guvernul în continuare.

Coincidență mare. Nu numai că domnul Iohannis și-a dorit tot timpul un "guvern de-al lui", dar dorința a fost direct proporțională cu apropierea alegerilor. Așa a fost în 2015, asistăm la același lucru în 2018. La ce este bun un "guvern de-al lui"? Cum era de așteptat, la organizarea alegerilor...

Și, pentru că tot suntem la capitolul Traian Băsescu (și să nu uităm de "lapsusul" cu privire la alegerile din 2004 și 2009), domnul Klaus Iohannis, cu o dexteritate lingvistică de invidiat, reușește să evite răspunsul la o întrebare pe care singur o reproduce în carte:

Fără legătură cu faptul că Vasile Blaga s-a ocupat și de campania elecorală a lui Traian Băsescu, am fost întrebat chiar înainte de fuziune, de foarte multe ori, cum e actualul PNL: dacă este un partid pro-Băsescu sau anti-Băsescu [s.m.]. [...] Repet și insist: PNL este un partid fără Basescu [s.m.].

Pro sau anti? Înțeleptul răspunse: fără. Pentru că pericolul vine din altă parte, de la... stânga. De ce să fim egali când putem doar să avem șanse egale? Cu alte cuvinte, avem șanse egale de a fi inegali - și așa trebuie să fie:

Prin politici selective şi redistribuirea avuţiei, Stânga susţine, de fapt, egalitarismul, şi nu egalitatea (de şanse).

Pe post de încheiere, încă un citat:

Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba este să fac, și să nu vorbesc despre ceea ce am de gând să fac.

Că sloganul a fost folosit de Adrian Năstase ("Faptele sunt politica mea"), nu prea contează. Că ideea conform căreia politicianul nu trebuie să vorbească despre ceea ce are de gând să facă este ridicolă în sine (alegătorii pe ce criteriu să voteze? Fizionomie, frenologie?), nici asta nu contează. De ce? Pentru că, în cazul de față, sunt de acord cu domnul Klaus Iohannis. Faptele vorbesc cel mai bine despre dumnealui. Iar cuvintele? Cuvintele îi fac un deserviciu la fel de mare.

Anti-Junckerismul recent

Domnul Andrei Pleșu este "eco". Nu știu cum procedează domnia sa cu gunoiul, dar cu ideile este atent să nu se irosească nimic. Se poartă reciclarea - de ce n-am pune-o în practică și în materie de scris?

În ultimul său text publicat în Dilema Veche, Andrei Pleșu ni-l arată pe adevăratul Karl Marx și pe adevăratul Jean-Claude Juncker. Cu citate năucitoare - pentru mințile neprihănite. Puțin contează că același Andrei Pleșu a mai folosit aceleași citate într-un articol mai vechi din Dilema Veche, modificând doar ordinea acestora. Și la fel de puțin contează că aceleași citate își au originea într-una din operele de referință ale anticomunismului românesc, mai precis în O idee care ne sucește mințile (capitolul A treia zi a comunismului?), semnată de același Andrei Pleșu alături de alți doi titani: Horia Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu.

Lăsând aceste considerațiuni deoparte, ce anume l-a făcut pe domnul Andrei Pleșu să iasă din rutina sa săptămânală, scriind - lucru tare neobișnuit - despre un eveniment extern? Firește că nu evenimentele din Siria, Iran, Israel, Turcia, Yemen etc., deși ar fi fost interesant să aflăm părerea domniei sale, ca fost ministru de externe, despre aceste subiecte. Nu. Domnul Andrei Pleșu și-a stricat rutina săptămânală din cauza lui Jean-Claude Juncker (Dragnea și Tăriceanu îi pot fi recunoscători lui Juncker, pentru că, grație lui, au un moment de respiro). Ce are domnul Pleșu de împărțit cu Juncker? Ce altceva, dacă nu prezența acestuia la dezvelirea bustului lui Karl Marx din Trier?

Așadar, domnul Andrei Pleșu își pune sticla la coada (deja lungă a) indignaților pe Jean-Claude Juncker. Primul așezat la coadă a fost Cristian Ghinea, despre care am scris aici. Apoi a urmat președintele experților Sorin Ioniță (președinte al Expert Forum, nu-i așa?), care își invita cititorii să facă un "pipi post-comunist la baza soclului statuii in chestiune, dacă aveţi drum prin frumosul Trier". Cum urina anticomunistă a lui Sorin Ioniță s-a dovedit insuficientă, al treilea sosit la coada în formare a fost Adrian Pătrușcă, dornic să participe și dumnealui la procesul comunismului, începându-și articolul cu următoarele cuvinte: "Pupăciosul bălos [Juncker - n.m.] de la Bruxelles a dezvelit în buricul Europei o uriașă statuie de bronz a Tartorului Comunismului". Văzând așa spectacol, nici Traian Ungureanu (cunoscut drept TRU), cel care mi-a asigurat motto-ul unei postări, nu a putut să se mai țină (greu cu incontinența urinară!) și s-a alăturat grupului, decretând: "Uniunea Europeană e socialistă. Occidentul e socialist. America e socialistă. Universităţile şi lumea intelectuală sînt socialiste. Elitele artistice şi cinematografice, pop, civile, de caritate şi umanitare sînt socialiste. Aşa arată lumea şi, în această lume, cine nu e socialist e - prin decret socialist - fascist, rasist, populist sau naţionalist-extremist". Ce pot să facă, însă, patru bieți oameni împotriva unei planete socialiste? Câte lichide să consume pentru a îneca bustul lui Karl Marx? Aici intervine Andrei Pleșu. Simțind că cei patru duc o luptă inegală, Andrei Pleșu li se alătură necondiționat (și, pentru că timpul era scurt, precum astronauții de pe stația spațială, reciclând).

Ce-i reproșează Andrei Pleșu lui Karl Marx? Printre altele, că era antisemit. Urât din partea lui Marx... Dar, pentru că tot suntem la acest subiect, să ne aducem aminte cine a fost primul stângist, identificat cu maximă precizie de Andrei Pleșu? Dacă vă gândeați cumva la materialistul Aristotel (sau alt gânditor antic), vă înșelați. Primul stângist a fost altcineva (și, ce coincidență, tot evreu!). Ne explică Andrei Pleșu (în O idee care ne sucește mințile):

Există un pasaj din Evanghelie pe care l-am identificat ca fiind un fel de fenomen originar al gândirii stângiste [subl.m.]. Se găseşte în Evanghelia după Ioan, capitolul XII. E ajunul Paştelui, suntem în casa lui Lazăr, pe care Iisus l-a înviat din morţi, ucenicii se adună în jurul lui şi Maria Magdalena îl spală pe picioare şi pune mir - ceva foarte scump pe vremea aia - în apă, îl unge cu mir şi îi şterge picioarele cu părul ei. Ei bine, atunci, vine un personaj şi spune: păcat de banii daţi pe mir. Mai bine îl vindeam si banii îi dădeam la săraci. Care va să zică ai în faţă pe cel care a venit să salveze lumea, pe Dumnezeu, cel puţin asta spune contextul Evangheliei, dar pe tine te preocupă să faci rost de bani pentru săraci. Acesta e fenomenul originar al "angajării". Iar Iisus răspunde: eu n-o să stau mult cu voi, prilejul acesta e unic. Dar omul nostru zice: nu, trebuia să ne ocupăm de săraci, nu de noi, nu de mântuirea noastră, ci de ceilalţi. Personajul care are această intervenţie, şi care, întâmplător, e cel mai mercantil personaj din Evanghelie, e Iuda. Pretind că avem aici fenomenul originar al stângii "generoase" [subl.m.].

Ne-am lămurit, deci. Iuda mercantilul nu doar l-a trădat pe Iisus, dar ne-a adus și... comunismul. Prin stră-stră-stră-stră-nepotul său, Karl Marx. Iar despre Jean-Claude Juncker mai e de zis ceva? Sigur. Să salveze statul de drept construit de Traian Băsescu în aplauzele lui Andrei Pleșu, Traian Ungureanu, Cristian Ghinea etc. La asta s-a priceput și a fost "foarte bine informat". Deși, în cuvintele aceluiași Andrei Pleșu, Jean-Claude Juncker este "jurist fără o singură zi de practică profesională".

Întotdeauna de dragul copiilor...

Putem să-i acuzăm de orice pe politicienii planetei, dar nu că nu le pasă de copii. Iar această grijă imperioasă (sau imperială?) este direct proporțională cu influența statului de care aparțin pe scena internațională. Statele Unite, de exemplu, poartă grija copiilor de pe toate continentele. România, mai modestă, doar a copiilor de pe propriul teritoriu. La ce sunt buni copiii? În general, la justificat războaie sau măsuri de austeritate. Dacă vrem să bombardăm Siria, de exemplu, o facem pentru bieții copii sirieni. Primul război din golf? Pentru bieții bebeluși kuweitieni, scoși din incubatoare de către trupele irakiene și lăsați să moară. Serbia? Pentru bieții copii kosovari, goniți în păduri pentru a muri de foame, nu înainte de a le fi violate mamele. Yemen? Aici situația e un pic diferită: se știe că în Yemen nu există copii.

Să revenim, însă, la mult-jeliții copii sirieni. Planeta n-a dus lipsă de bocitoare. De la Washington la Istanbul până la Ierusalim (plus Riyadh, Doha, Londra, Paris și alte capitale), a domnit consensul: trebuie (sau avem responsabilitatea!) să facem ceva. Cum îi protejăm de violență pe bieții copii sirieni? Așa cum știm noi cel mai bine (tradițional, adică): cu bombe. Într-un triumf al umanității, vechi dușmani și-au unit forțele în fața răului absolut întruchipat de Bashar al-Assad. Benjamin Netanyahu i-a cerut iertare lui Erdogan pentru incidentul de pe Mavi Marmara. Efuziunile, însă, n-au ținut mult. Tot din cauza copiilor. Pentru că, acolo unde Erdogan vedea copii în suferință, Netanyahu admira pajiști verzi. Și viceversa. Cu atenția acaparată de suferința siriană, Israelul n-a mai avut timp pentru cea palestiniană. Așa cum nici Turcia n-a mai avut lacrimi pentru cea kurdă. Ambele state, însă, se acuză de terorism. Să fie oare posibil ca ambele să spună adevărul? Ținând cont că Benjamin Netanyahu a calificat ziua de ieri - în care au murit peste 50 de palestinieni - drept "o zi mare pentru pace", iar ministrul Gilad Erdan a scris pe Twitter (unde altundeva?) că numărul morților “nu înseamnă nimic - așa cum numărul naziștilor care au murit în al Doilea Război Mondial nu face din nazism ceva pe care să-l poți explica sau înțelege", răspunsul (îmi) pare afirmativ. Să mai spun că același Gilad Erdan chema la acțiune pentru a opri - citez! - genocidul din Siria? O fac, dar cu sentimentul inutilității.

Iar noi (cei din România)? Nouă nu ne pasă. Nici de sirieni, nici de palestinieni, nici de yemeniți. Toți o apă și-un pământ. Ne pasă, însă, de viitorul copiilor noștri, acel viitor amanetat de PSD din cauza unor măriri salariale. Și defilăm cu cătușe-centenar, opera unui publicitar isteț.

Revista presei

Pentru că am avut câteva zile de absență, mă simt obligat să tratez la grămadă - și mai pe fugă - câteva din subiectele cărora, în mod normal, le-aș fi acordat ceva mai multa atenție.

1. Cristian Tudor Popescu este un iluzionist al drepturilor omului. Sub bagheta sa magică, răsar și dispar drepturi precum iepurii din pălărie. În ultimul său număr de iluzionism, Cristian Tudor Popescu se joacă cu votul "tradițional". Cum? Interzicând dreptul la vot al persoanelor care nu au bacalaureatul. Pentru că - știm cu toții! - din cauza lor a câștigat PSD-ul alegerile. Ceea ce uită Cristian Tudor Popescu - dar și bravii #rezistenți - este că, la ultimele alegeri (2016), PSD s-a clasat pe primul loc inclusiv în rândul persoanelor cu studii superioare. Ba chiar și în rândul studenților! Cu aceștia ce (ne) facem? Ce "drepturi" le oferim sau le retragem? La cât de inventiv se dovedește CTP, nu va dura mult și vom avea un răspuns și la aceste întrebări. Până atunci, însă, să ne amintim că același CTP este prietenul (nu înainte de a fi dușmanul înfocat al) familiei "netradiționale". Putem spune, deci, că CTP are o veste bună și una proastă pentru cuplurile de homosexuali fără bacalaureat: se pot căsători, dar își pierd dreptul de a vota. CTP a dat, CTP a luat...

2. David Goodall, despre care am scris aici, nu mai este printre noi. A plecat pe Oda bucuriei. Ceva îmi spune, totuși, că nu avem de ce să fim bucuroși.

3. Pedagog de școală nouă, Klaus Iohannis a renunțat la note și a trecut la calificative. Pe scurt, acuză guvernul PSD de diletantism. Poate așa stau lucrurile. Ceea ce mulți nu înțeleg, însă, este că democrația promite doar reprezentativitate, nu profesionalism. Poți să ai un guvern 100% diletant, dar 100% democratic. Să întrebăm, însă, care sunt calificările lui Klaus Iohannis pentru cea mai înaltă funcție în stat? Cea de profesor de fizică este suficientă? Sau de primar? Eu propun un alt răspuns: lecturile. Citez din "Pas cu pas":

Am luat mai rar Premiul I, mai mult II sau III, și mi-au plăcut cam toate materiile, și acelea "reale", și "umanioarele". Îmi aduc aminte că mă interesau foarte multe subiecte pe atunci și că a fost perioada în care mi-am descoperit, ca orice adolescent, pasiunea pe care mai târziu am transformat-o în profesie. Îmi mai amintesc că am citit enorm în perioada aceea. La fel și în studenție. Am citit tot ce am prins: mii de cărți. Și totuși, nu aș putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viață [subl.m.].

Avem, deci, un președinte citit. Poate chiar cel mai citit. Domnul Iohannis nu spune exact câte mii de cărți a citit în studenție. Cu toate acestea, putem să facem niște deducții. Ce înseamnă mii în vorbirea populară? Cu siguranță mai mult de o mie. La fel de sigur mai mult de două (altfel am spune o mie jumătate, de exemplu). Eu propun să ne oprim la cifra rezonabilă de trei mii. Patru ani de facultate înseamnă 1461 de zile. 3000/1461 înseamnă un pic peste două cărți pe zi, zi de zi, timp de patru ani. Dacă domnul Iohannis avea o problemă într-una din zile și nu se putea dedica lecturii, în ziua următoare citea patru cărți ca să recupereze. Sau poate am fost rău. Poate domnul Iohannis a citit mii de cărți în adolescență și studenție. Cu alte cuvinte, s-ar dubla numărul anilor. Chiar și așa, tot înseamnă o carte pe zi, zi de zi, timp de opt lungi ani. Cu toate acestea, niciuna nu i-a schimbat traseul în viață...

4.  Amestecul rusesc în alegerile din Statele Unite devine tot mai clar. Apar și primele probe. Vorbim de niște ads atât de bine gândite, încât nicio minte nu va scăpa neafectată. Eu, personal, am devenit brusc trumpist după ce am parcurs acest articol din Ars Technica. Simt nevoia imperioasă să votez cu Trump. Mai mult, simt nevoia la fel de imperioasă să fac prozeliți - așa că redau anunțurile cu pricina:

Poveste orientală

Donald Trump este un parolist. În propriile lui cuvinte, "When I make promises, I keep them". Iar istoria recentă ne-a arătat că așa stau lucrurile. A promis Donald Trump pe Twitter (site care a devenit un fel de platformă de declarat război) că va bombarda Siria? Tweet și făcut. A promis Donald Trump că va retrage Statele Unite din acordul cu Iranul? Iată că a rezolvat și această problemă, deși până și aliații la bombardarea Siriei (Franța, Regatul Unit) și-au manifestat rezervele...

Puțin a contat că inspecțiile Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) au confirmat că Iranul respectă înțelegerea semnată la Viena în aprilie 2015. Cum la fel de puțin a contat că, cu nici o lună în urmă, Mike Pompeo, la vremea respectivă încă director al CIA, declara că "nu are nici o dovadă că ei [iranienii - n.m.] nu respectă acordul".

Cert este că decizia unilaterală a lui Donald Trump a stârnit bucurie în două capitale: Ierusalim și Riyadh. Sărbătoare mare. Ca să marcheze momentul istoric, Benjamin Netanyahu a ordonat și un mic bombardament al unor "ținte" din Siria. Artificii pe cerul Damascului...

Una peste alta, dragoste mare (și tot atât de netradițională) între guvernul israelian și judenrein-ul saudit, cu Benjamin Netanyahu și Mohammad bin Salman pe post de copii rebeli ai caselor de Capulet și Montague în variantă orientală. Își mai aduce cineva aminte că, nu cu mult timp în urmă, Donald Trump spunea despre Bashar al-Assad că "poate e mai bun decât oamenii pe care îi sprijinim [în Siria - n.m.]"? Sau că "Arabia Saudită și multe din țările care au donat importante sume de bani Fundației Clinton tratează femeile ca pe sclavi și vor să-i omoare pe homosexuali"? Pare-se că nu. Noi suntem mai interesați de probleme mult mai presante și mai pline de substrat, precum aventurile Ralucăi Zdrobiș la Hollywood Multiplex. Sau, când suntem serioși, de ce mai are de spus Hans Klemm despre "modificarea codurilor penale".

Închei cu ceva ce sună a banc sec, dar nu este. Știți de ce Statele Unite nu vor fi niciodată îngrijorate de modificările codului penal din Arabia Saudită? Pentru că Arabia Saudită nu are un cod penal.

Coaliția pentru Anticomunism

Domnul Cristian Ghinea a descoperit azi că este tradiționalist. Nu în materie de familie, că doar nu putem să-i punem la îndoială consecvența, ci în materie de anticomunism. În cuvintele dumnealui:

O atitudine stupidă a Preşedintelui Comisiei Europene, care participă la glorificarea celui care a pus bazele uneia dintre cele două ideologii criminale ale secolului trecut. Dictatura proletariatului, rolul conducător al sectei numite "partid", exterminarea oponenților - toate sunt de la Marx, ceea ce face marxismul o ideologie criminală în sine. În Vest să îi aduci omagii denotă ignoranță [sic]. În Est avem dreptul la memorie şi la respect față de suferințe. Juncker este Preşedinte pentru toată Uniunea Europeană. Reprezint cel mai pro-european partid din Parlamentul României şi pot afirma că e un moment ruşinos pentru UE. Mă aştept ca europarlamentarii români să protesteze. O gafă de proporții.

Cum sunt convins că domnul parlamentar USR l-a lecturat cu atenție pe Marx, n-o să mă aplec asupra concluziilor dumnealui, concluzii îmbrățișate cvasiunanim cam de tot electoratul din România (bine alimentat de tradiționalii formatori de opinie de la noi), indiferent că votează PSD, USR sau nu votează deloc. Altceva mi-a atras atenția, anume asumarea unei proto-identități est-europene. Noi, cei din Est, știm mai bine cum e cu comunismul. Cine ar putea să fie acești nenumiți estici? Prin excludere, bănuiesc că Ungaria și Polonia, cele două țări campioane la "iliberalism" (dar, ca un făcut, și la anticomunism, suficient cât să-i scurtcircuiteze pe proto-centriștii de la noi), devenite un fel de sperietoare pentru "liberalii" de pretutideni. Pare-se că avem chiar dreptul la memorie, iar vestul denotă ignoranță. Mă blochez. Est, drepturi, ignoranță occidentală? Oare hackerii lui Viktor Orbán i-au spart contul de facebook al domnului Cristian Ghinea? Sau Coaliția pentru Familie?

Nu, se pare că postarea domnului Ghinea este autentică, așa că nu putem decât să tragem concluzia că anticomunismul tradițional (cel cu ciuma roșie / die rote pest) este... sfânt. Autorul chiar îi îndeamnă pe europarlamentarii români să protesteze împotriva "gafei de proporții". Îi asigur pe cei din urmă că vor găsi sprijin și la colegii unguri și polonezi. Poate împreună vor reuși să cimenteze o Coaliție pentru Anticomunism. Să nu-i lăsăm pe vestici să ne calce în picioare tradițiile! Iar în ceea ce-l privește pe Karl Marx, un tradițional piei, drace! Doar nu se compară "Das Kapital" cu "Eu votez DNA!"...

Să râdem cu Departamentul de Stat

An de an, România - și probabil nu este singura țară în această situație - freamătă la apariția raportului anual al Departamentului de Stat al Statelor Unite cu privire la situația drepturilor omului în lume. Este ocazia în care aflăm dacă Departamentului de Stat îi este pe plac sau nu clasa politică de la București - sau dacă românii au votat corect sau nu. An de an, aflăm de la americani cât de corupți suntem - deși cei care vor avea răbdare să parcurgă rapoartele anilor '80 și '90 despre România vor descoperi că termenul de "corupție" nu apare nici măcar o dată în vocabularul experților de la Washington. România a devenit brusc coruptă de prin anii 2000. Bizar, nu?

Să uităm, însă, de România pentru un moment și să vedem cam de ce tratament se bucură alte state. Arabia Saudită, de exemplu. De ce? Pentru că, printre alte fapte onorabile, Arabia Saudită a executat, doar în ultimii patru ani, aproape 600 de persoane, dintre care 47 într-o singură zi. Cele mai multe prin decapitare, că doar suntem civilizați și avem mall-uri. Pentru ce infracțiuni? Unele grave, iar altele și mai grave, precum "vrăjitoria". Așa spune Human Rights Watch.

Without further ado, să vedem ce zicea Departamentul de Stat de-a lungul timpului cu privire la partnerii saudiți. Nu înainte, însă, de a asigura și coloana sonoră potrivită.

Moartea netradițională

Aflu de la BBC că omul de știință David Goodall, botanist și ecologist, și-a părăsit ieri țara (Australia) cu destinația Elveția. Ținând cont de vârsta sa înaintată (104 ani), e ușor de imaginat că David Goodall nu merge în țara cantoanelor pentru a face turism - nu în sensul obișnuit, cel puțin. În realitate, David Goodall practică un altfel de turism - cel fără bilet de întoarcere. Iar Elveția, de altfel nu tocmai primitoare cu alții care îi calcă pragul fără bilet de întoarcere (mai ales când sunt musulmani), îl așteaptă pe bătrânul australian cu brațele deschise. Așadar, de ce face David Goodall această călătorie? Pe scurt, pentru a-și pune - asistat - capăt zilelor. Iar motivul oferit este simplu: diminuarea independenței. Este acesta, însă, un motiv suficient?

Ar fi o îndrăzneală prea mare să-l corectez sau să-i dau lecții lui David Goodall și - cu scuzele de rigoare pentru nota (mult) prea personală - aș putea să afirm că-i înțeleg dorința. Cu toate acestea, obiectiv vorbind, cred că David Goodall se înșală. Cu atât mai mult cu cât și-a dedicat întreaga viață biologiei. Într-adevăr, sfârșitul vieții nu este o afacere tocmai plăcută - și nici degradarea fiziologică de dinaintea sfârșitului. Dar asta suntem, niște mașinării biologice și, ca orice altă mașinărie, ne uzăm treptat și, până la urmă, vine un moment în care ne defectăm iremediabil. Cu toate acestea, renunțarea la - să-i spun așa - principiul că viața este cel mai de preț dar pe care îl avem (ciudat cum, dacă vrem să ocolim termenii religioși, ajungem la cei economici) nu poate să nu aibă consecințe teribile. "Dreptul la moarte"? Nu există așa ceva - asta dacă nu vrem să cădem în eugenie sau în practici care să amintească de minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Diminuarea independenței? Nu este dezirabilă, dar cu siguranță este inevitabilă. Mai mult, nici în primii ani de viață nu suntem tocmai independenți. Asta dacă suntem suficient de norocoși să fim sănătoși. Ce facem, însă, cu cei mai puțin norocoși și complet ne-independenți - cu nevăzătorii, cu paraplegicii, cu autiștii și cu câți alții? Îi casăm? Îi ducem la programul rabla pentru oameni - firește, la dorința lor? Chiar și pe Stephen Hawking? Dacă moartea e un drept, pedeapsa cu moartea ce este? Ceva preferabil închisorii? Eliberare? În realitate, am uitat ce suntem. Pentru omul modern sănătos, realitatea este atât de virtual(izat)ă încât doar spectacolul nașterii și al morții - cu toate placentele, lichidele, umorile și descompunerile lui - îi amintește de originea sa animală, iar asta - pare-se - nu-i este câtuși de puțin pe plac.

Să revenim, însă, la călătoria lui David Goodall. Deși știrea de la BBC nu meționează la serviciile cărei clinici va apela David Goodall pentru a se casa asistat, probabilitatea e mare ca establishment-ul cu pricina să fie clinica Dignitas. O căutare sumară pe internet oferă mai multe informații, inclusiv prețuri. Deci, cât costă un astfel de serviciu oferit de o organizație care se definește a fi "non-profit"? Oriunde între 4000 și 7000 de euro (sau, după alte surse, între 6500 și 15000 de lire sterline), în funcție de pachet. Pachetul basic acoperă doar casarea, cel premium include și costurile de eliminare din peisaj. Așadar, nu e ceva tocmai accesibil. Deocamdată, săracii trebuie să se mulțumească cu moartea gratuită, tradițională. Site-ul Dignitas oferă și mai multe informații, inclusiv broșuri. Motto-ul spune tot - "Trăiești cu demnitate, mori cu demnitate". Și, inevitabil, apare întrebarea: oare miliardele de beneficiari ai morții tradiționale au murit nedemn?

Una peste alta, se pare că multe din chestiunile "tradiționale" sunt proaste, familia fiind exemplul preferat. Dar nu toate. Există și tradiții bune. Tradiționala inegalitate economică, de exemplu, e briliantă și absolut de neînlocuit. Tradiționalul imperialism deghizat în Responsability to Protect (R2P) sau în alți termeni pompoși, la fel de briliant. Tradiționalul discurs despre pace în timp ce sume fabuloase sunt cheltuite pe armament, iarăși briliant. Ce să mai, suntem bine. Am cucerit tot, mai puțin "dreptul la moarte". Dar nu mai avem mult.

Va fi lumea mai bună fără David Goodall? Cu siguranță nu. Va fi inexistentul David Goodall mai fericit decât cel de acum? Iarăși nu. Și atunci, de ce? Sau, cum întreba tânărul (plângând ca un prost) din "Inspecțiunea" lui Caragiale, de ce, nene Anghelache?

Statul de drept în varianta americană

Pe 3 iulie 1988 avea loc unul dintre cele mai mari (aflat încă în "top 10") dezastre aviatice din istorie. Soldat cu 290 de morți, dintre care 66 copii, dezastrul nu a fost provocat de o defecțiune tehnică sau de o eroare de pilotaj. De această dată, cauza imediată a fost una un pic mai neobișnuită: o rachetă lansată de crucișătorul american USS Vincennes. Ținta? Cursa civilă iraniană cu numărul 655, care transporta pasageri (la fel de civili) de la Teheran la Dubai. Eroare sau nu, Statele Unite nu și-au cerut niciodată scuze pentru doborârea aparatului de zbor Airbus A300, iar - pentru cei care merg pe prima variantă - trebuie spus că echipajul USS Vincennes avea să fie ulterior decorat. Căpitanul USS Vincennes, William C. Rogers, a primit chiar Legiunea de Merit pentru "comportamentul său excepțional de meritoriu în îndeplinirea sarcinilor [...] în perioada aprilie 1987 - mai 1989". Așa cum ne informează Wikipedia, câțiva ani mai târziu, în 1996, Statele Unite și Iranul au ajuns la o înțelegere la Curtea Internațională de Justiție, prin care Statele Unite se obligau că plătească ex gratia (adică fără să-și recunoască responsabilitatea) 61,8 milioane de dolari familiilor victimelor, sumă care, împărțită la numărul de pasageri, reprezenta 213.103,45 dolari pe cap de pasager. Ajustată la inflație, suma per capita ar echivala astăzi (2018) cu 344.435,35 dolari.

Treizeci de ani mai târziu, mai precis 1 mai 2018, judecătorul american George B. Daniels găsește Republica Islamică Iran ca fiind vinovată - suspans! - de atentatele de pe 11 septembrie 2001 și hotărăște ca Iranul să plătească nu mai puțin de 6 miliarde (de dragul zerourilor: 6.000.000.000) de dolari familiilor victimelor. Pentru George B. Daniels, nu a contat că 15 din cei 19 teroriști au fost saudiți și că niciun iranian nu a participat la atacurile din 2001. Nici că Al Qaeda - ca expresie a sunismului extrem, de inspirație... saudită - detestă șiismul iranian, ceea ce face colaborarea dintre cele două o imposibilitate. Nu, câtuși de puțin. Să vedem, însă, cam cât valorează o viață de american. George B. Daniels a măsurat atent pe balanța fină a justiției americane și a ajuns la următoarele certitudini matematice: Iranul trebuie să plătească 12,5 milioane pe soț/soție, 8,5 milioane pe părinte, 8,5 milioane pe copil și 4,25 milioane pe frate/soră. Păcat că George B. Daniels nu a cuantificat și animalele de companie, pentru că tot ar fi valorat mai mult decât cele 0,34 milioane pe cap de iranian. Și, pentru că trăim în capitalism, la sumele de mai sus se mai aplică și o dobândă de 4,96% (oare ce bancă oferă o astfel de dobândă la depozite?) începând cu 11 septembrie 2001. Cu ce s-a mai remarcat George B. Daniels? Nu cu mare lucru, dacă ignorăm că, în septembrie 2015, același judecător a respins cazul înaintat de familiile victimelor de la 11 septembrie îndreptat împotriva... Arabiei Saudite. Motivul? Arabia Saudită are "sovereign immunity" - sau, pe românește, se bucură de imunitatea statului. Cu alte cuvinte, ce e bun pentru Arabia Saudită nu e bun pentru Iran.

Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă întreb: oare viața lui Teo Peter cât o fi valorat? Din zvonurile vremii, suma (necunoscută, de altfel) pare sensibil mai mică decât prețul unui iranian. Asta ca să știm cam pe unde suntem pe bursa de valori. Cu toate astea, luptăm cu bucurie în războaiele altora și ne mândrim cu morții noștri. Iar "partenerii noștri externi" nu contenesc cu laudele. Cu statul de drept, însă, nu stăm bine. Și nici cu vizele.

Ce-am învățat în ultimii 30 de ani, de la Ronald la Donald? Că e urât să mergem la Bitburg. Dar e perfect normal să mergem la Riyadh. Chiar și atunci când este marcată ziua eliberării Auschwitzului.

Ucraina eliberată de ciuma roșie, cronologie inversă

14 octombrie 2017:

2 mai 2014 - atacul de la Casa Sindicatelor din Odessa:

 

 11 decembrie 2013 - Victoria Nuland împarte mâncare protestatarilor din piața Maidan