Câteodată sunt invidios pe oamenii din jurul meu. Oare cum o fi să te trezești dimineața, să ieși pe stradă, să te uiți în jurul tău și să-ți spui că lumea e aproape perfectă și că marile probleme ale planetei sunt Dragnea și al său PSD, Vladimir Putin, Viktor Orbán și "familia tradițională"? Și că, în rest, lucrurile sunt, în linii mari, așa cum trebuie să fie? Trebuie să fie reconfortant, pe de o parte, și teribil de frustrant, pe de altă parte. Să fii la o aruncătură de băț de Utopie și totuși să n-o atingi din cauza celor patru piedici majore enumerate mai sus trebuie să fie ceva foarte chinuitor... Alții (cu pielea mai închisă) mor de foame? Să le fie de bine, oricum sunt prea mulți! Sunt bombardate țări? Trebuie să fie o explicație rațională! Jeff Bezos a câștigat prin muncă grea în 24 de ani cam cât ar fi câștigat un angajat pe salariul minim din România în 35.000.000 de ani ? Meritocrație!
Dacă, direct sau indirect, am mai discutat primele trei piedici în calea spre Utopie, acum mă voi opri asupra ultimei, "familia tradițională". Pentru că, nu cu mult timp în urmă (știu și data), m-am dus la culcare într-o Românie homofobă, iar a doua zi m-am trezit într-o Românie ultra-progresistă. Un pic ca în Twilight Zone - și încă nu-mi revin din buimăceală. Când un personaj precum Cristian Tudor Popescu te face să te simți conservator, ceva nu e în regulă. Citind despre ultima sa "ieșire" împotriva "familiei tradiționale", aproape că m-am dus la fereastră să mă asigur că nu plouă cu broaște sau că nu are loc o invazie de lăcuste sau cine știe ce altă urgie biblică. Dar nu, afară-i soare și frumos, iar oamenii nu sunt plini de buboaie. Aparent, lumea este cum o știu. Cu toate astea, memoria nu-mi dă pace. Pentru că știam că vajnicul luptător împotriva political correctness-ului obișnuia să tune și să fulgere împotriva homosexualilor, am dat o căutare pe google și, firește, am și găsit ceva. Nu voi reda citate largi (îi las pe cititori să "savureze" opera cetepiană în deplinătatea ei), dar voi rezuma spunând că vechiul CTP asemăna homosexualitatea cu necrofilia, zoofilia și pygmalionismul (o mostră: "Nu numai ca pederaștii și lesbienele trebuie lăsați în legea lor, să se pipăie și să se lingă în văzul lumii, dar trebuie să fim democrați și toleranți până la capăt, nu pe porțiuni. Mai sunt și alte minorități sexuale care suferă din pricină că nu sunt înțelese de societate. Necrofilii, de exemplu, cei care fac amor cu cadavre, ei cum să-și trăiască pasiunea vieții când nu au acces neîngrădit în cimitire?"). Noul CTP, însă, câtuși de puțin supărat pe vechiul CTP și etern încrezător în puterile sale intelectuale, nu ezită să-i eticheteze pe cei care nu-i îmbrățișează noile păreri, adică inclusiv pe vechiul CTP, drept "handicapați mintal" (minutul 12 al înregistrării video).
Așadar, în cine să avem încredere? În vechiul CTP, varianta prea tradițională (prea bun, prea ca la țară!) sau în noul CTP (rebranduit)? Aș spune că în nici unul. Pentru că familia este tradițională prin definiție. Familia (monogamă, poligamă sau de altă natură) antedatează (cu mult!) apariția statelor și a codurilor civile. Când vorbim de Europa sau, cum ne place să spunem, de Occident, familia nu poate fi separată de creștinism. Dacă suntem oripilați de poligamie sau de incest, asta nu este pentru că așa au descoperit savanții ieri sau alaltăieri sau pentru că așa am fost învățați la școală, ci pentru că, din punct de vedere cultural, avem două mii de ani în spate în care religia (care, în cazul Occidentului, s-a întâmplat să fie creștinismul) ne-a băgat bine în cap că aceste lucruri sunt interzise. Dacă nu mâncăm câini, pisici, cai sau șobolani, tot creștinismul este responsabil. Ne place sau nu, așa se prezintă lucrurile. Până și Richard Dawkins, cel mai citabil dintre atei (mai ales de către cei care nu vor să fie acuzați de erezii politice), recunoaște că este un "creștin laic". Și chiar și Karl Marx, cel care vedea în creștinism "opiumul popoarelor", spunea că familia este "celula de bază a societății", ceea ce îmi pare o dovadă incontestabilă de tradiționalism involuntar (de inspirație religioasă). Ce legătură au toate aceste lucruri cu dreptul la căsătorie al homosexualilor - sau cu "familia netradițională", cum le place unora să spună? Simplu: "familia netradițională" nu este decât o imitație a "familiei tradiționale" de inspirație creștină. În fond, putem accepta "familia netradițională" în limite foarte precise, cea mai importantă fiind aceea de cuplu - sau de monogamie. Dar, dacă tot suntem netradiționaliști, de ce nu poligamie? Există vreun studiu științific care să dovedească neajunsurile poligamiei? În fond, avem de-a face cu consenting adults. Nu prea știm de ce, dar simțim (oare de ce?) că asta ar fi un pic prea mult. Așadar, suntem netradiționaliști, dar cu condițiuni: netradiționalii să se poarte precum tradiționalii. Cei mai fanatici vor spune da și poligamiei, pornind tot de la argumentul consenting adults. Acestora le-aș răspunde că societatea are talentul să interzică multe lucruri, consimțământul fiind adesea considerat insuficient. Ca să dau un exemplu exagerat, îmi vine în cap povestea canibalului din Germania, cel care a găsit o victimă care și-a dat consimțământul de a fi tranșat și consumat. Societății nu prea i-a păsat de consimțământul respectivului, așa cum nu-i pasă nici de cei care vor neapărat să le fie amputat un membru de dragul esteticii. Trăim în primul rând sub un cod cultural, înaintea celui juridic (care, de multe ori, este oglinda primului). Iar în cazul Occidentului, acel cod cultural este de inspirație creștină. Cultural, căsătoria a fost întotdeauna între un bărbat și o femeie. Extinderea prin forță a "familiei tradiționale" echivalează cu un decret care ar spune că, de mâine, verdele nu înseamnă doar verde, ci și roșu.
Mai există și argumentul că membrii "familiei tradiționale" au un statut juridic privilegiat în raport cu ceilalți (probleme de succesiune etc.). Probabil că așa stau lucrurile. Cu toate acestea, extinderea "familiei tradiționale" asupra cuplurilor de homosexuali nu reprezintă o îndreptare a acestei situații, din simplul motiv că întotdeauna vor exista și cupluri necăsătorite, dar și celibatari (indiferent de orientarea lor sexuală). Cu alte cuvinte, dacă vrem neapărat să mergem pe o astfel de interpretare, este inevitabil că vor exista persoane discriminate de lege. Și atunci ce e de făcut? Facem căsătoria obligatorie? Creăm o agenție care să găsească parteneri celor care nu au și o instituție care să-i căsătorească cu forța pe cei care au? Ce ne facem dacă populația are un număr impar?
Închei cu o glumă. Dacă tot demersul cu "familia netradițională" este de dragul egalității (temă la care țin foarte mult), propun desființarea "familiei tradiționale". Ca în cazul certificatelor de revoluționar. Cum e mai simplu, să-i facem revoluționari aproape pe toți (ca sa fim aproape egali?) sau să renunțăm complet la ele? Dar nu, firește că demersul nu are de-a face cu egalitatea. Totul este un fashion statement anti-PSD, iar ziua de naștere a României ultra-progresiste (acea noapte de care vorbeam la început) este ziua de 11 decembrie 2016, când, subit, toți homofobii de serviciu au devenit inamicii "familiei tradiționale" (urmând exemplul "vizionarului" CTP, care, într-un moment de inspirație, și-a mutat bagajele dintr-o barcă în alta cu câteva luni înainte de alegeri). Dacă PSD-ul ar fi avut "inteligența" să-și imite omologii occidentali, azi nu ne-am fi delectat cu noul CTP, iar #rezistenții ar fi aderat fără rest la cartea de vizită a lui H.R. Patapievici: "alb, român, creștin ortodox și heterosexual". Noroc cu PSD că #rezistenții și-au descoperit identitatea europeană... În rest, totul e perfect. Ca în South Park: "Bombs are flying / People are dying / Children are crying / Politicians are lying too". But I'm super...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu