Dial MBS for Murder

Lăsam de înțeles în postarea anterioară că Arabia Saudită este intangibilă, iar evenimentele ultimelor zile confirmă această teză. Cum se spune în engleză, they can and will get away with murder. Pentru a nu știu câta oară. Iar și mai trist este că Mohammad bin Salman (MBS), deși își permite să angajeze o armată de avocați, are parte de o armată și mai impresionantă de avocați din oficiu. Începând cu președintele Statelor Unite și terminând cu figuri importante din mediul academic american, precum Walter Russell Mead, asupra căruia ne vom opri câteva minute.

Într-un acces de patriotism pur, Walter Russell Mead semnează un articol în Wall Street Journal intitulat "Don’t Ditch Riyadh in a Fit of Righteousness" ("Nu abandonați Riyadhul dintr-un impuls justițiar"). În cazul în care titlul nu este suficient de explicit, subtitlul completează: "Khashoggi’s murder must be condemned. But Saudi Arabia still serves U.S. interests." ("Uciderea lui Khashoggi trebuie condamnată. Dar Arabia Saudită încă servește interesele Statelor Unite"). Iar textul decurge conform așteptărilor, culminând cu următoarea afirmație: "And on crucial issues, U.S. and Saudi interests are aligned" ("În privința chestiunilor cruciale, interesele Statelor Unite și ale Arabiei Saudie sunt aliniate"), afirmație rapid preluată de postul saudit de televiziune Al Arabiya. Dacă interesele sunt aliniate în chestiunile de maximă importanță, iar uciderea lui Jamal Khashoggi a fost fără îndoială o chestiune crucială pentru Arabia Saudită (ținând cont de resursele alocate), atunci de ce n-ar fi la fel de crucială și pentru Statele Unite? Iar Walter Russell Mead nu se oprește aici, afirmând că "dizolvarea alianței americano-saudite dintr-un exces justițiar ar fi o reacție absurdă și exagerată care ar face jocurile dușmanilor Americii". Așadar, cei scandalizați de biata crimă de la consulat (putem să-i spunem "crimuță") sunt anti-americani.

Bun, vor spune unii cititori, domnul Walter Russell Mead este un cinic - sau un realist. La urma urmelor, lumea e plină de realpolitikiști. Dar acești cititori ar comite o gravă eroare. Pentru că domnul Walter Russell Mead, fost profesor la Yale, nu este un cinic. Din contră, chiar. Domnia sa cunoaște multe îngrijorări și luptă cu toate puterile pentru o lume mai etică. De pildă, prin 2011, Walter Russell Mead era un martor neputincios la ascensiunea fascismului. Precum George Orwell în anii '30, Walter Russell Mead simțea în aer mirosul războiului ce avea să vină. Vedea cu ochii minții cuiburile de mitralieră, soldații încolonați, megafoanele, sloganurile, fețele emaciate, cerul gri etc. Unde se adunau acești nori ai furtunii, mă veți întreba? Bineînțeles că nu în Arabia Saudită, ci în... Ungaria. Și, cum România nu e departe de Ungaria, același Walter Russell Mead și-a făcut cunoscute părerile savante și cu privire la situația de la noi, sintetizând-o în felul următor:

Teama de corupție, de nevoia de a da mită, de lipsa de transparență din România - asta încetineşte dezvoltarea economică şi socială a României şi face din România un loc dificil pentru investiții străine.

Suntem toți de acord cu domnul Walter Russell Mead? Suntem! Numai un cinic putinist și-ar putea închipui că Ungaria lui Viktor Orbán e preferabilă Arabiei Saudite, că Liviu Dragnea e preferabil lui MBS și că democrația americană este o plutocrație. Vreți să ajutați Arabia Saudită? Boicotați companiile locale de taxi și luați un Uber. Măcar un leu pe cursă va ajunge și la MBS.

PS Textul de mai sus e un fel de comentariu la această postare.
PPS Cine este mare perdant în această afacere? Fără îndoială, Recep Tayyip Erdoğan, care nu a înțeles că Arabia Saudită este intangibilă. Cu puțin "noroc", înlăturarea intrigantului Erdoğan ar putea deveni chiar una dintre acele "chestiuni cruciale" în care Statele Unite și Arabia Saudită sunt aliniate. Iar dacă trebuie să găsim și o parte bună, cert este că de "prietenii Siriei" s-a ales praful și pulberea. De atâta prietenie pentru Siria au ajuns să se războiască între ei.

Misteriosul domn Jamal Khashoggi

Pentru cei care au urmărit presa internațională în ultimele zile, numele de Jamal Khashoggi nu mai este unul străin. Pe scurt, Turcia acuză Arabia Saudită că l-ar fi ademenit pe "disidentul" Khashoggi la consulatul acesteia din Istanbul, unde o echipă de 15 asasini l-a eliminat - și chiar tranșat - pe "incomodul" jurnalist. Este Arabia Saudită capabilă de un astfel de gest (de o gravitate extremă)? Categoric da, mai ales că a făcut lucruri și mai rele (sirienii și yemeniții știu mai bine). Dacă lucrurile stau așa, putem lua de-a gata varianta oferită de Turcia, care dă dovadă de o "celeritate" fără precedent în... tranșarea acestei chestiuni? Categoric nu. În acest caz, pe cine să credem?

Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan nu este străină de falsuri și înscenări. Începând cu sinucigașii care se hotărăsc să se arunce în Bosfor exact în momentul trecerii convoiului președintelui-salvator Erdogan până la ședințele în care înalți oficiali turci discută deschis punerea în scenă a unui atac cu rachete pentru a justifica o intervenție militară în Siria, Turcia lui Erdogan (de care suntem legați prin sacrul Articol 5) nu pare să se împiedice de probleme etice atunci când e vorba de anihilarea inamicilor sau a inamicilor inventați. Ba e capabilă chiar și de înscenarea unei lovituri de stat pentru a-i epura pe indezirabili.

Și așa ajungem la Jamal Khashoggi, prezentat de presa occidentală drept un "aprig critic" al familiei regale saudite, un "disident", "oponent" etc. Că Jamal Khashoggi nu este nimic din toate acestea se poate verifica rapid în scrierile sale găzduite de Washington Post - sau din scurta biografie care poate fi consultată pe Wikipedia. Acum mai puțin de o lună, într-un articol timid-critic cu "reformele" (a se citi epurările) ordonate de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Jamal Khashoggi încă găsea de cuviință să afirme că "nu ne opunem guvernului nostru". Ce mai scria Jamal Khashoggi tot recent (acum trei luni, mai precis)? Nici mai mult nici mai puțin că este timpul să partiționăm Siria ("It’s time to divide Syria"), obiectiv împărtășit - culmea! - de guvernul căruia, teoretic, i se opune. Iar Khashoggi propunea și un model de acțiune în mult-dorita partiționare: modelul - coincidență mare! - turcesc. Să mai spunem că același Khashoggi a lucrat ca "media adviser" pentru prințul Turki Faisal Al-Saud, cel care a condus, timp de 24 de ani, serviciul secret saudit? Sau că jurnalistul Khashoggi a reușit să-l intervieveze de mai multe ori pe mult-prea-eluzivul Osama Bin Laden (mai eluziv decât Yeti sau Big Foot), performanță neegalată de niciun alt coleg de breaslă (occidental sau nu)? Și atunci se pune întrebarea: nu cumva "jurnalistul"/"disidentul" Khashoggi a devenit omul Turciei? Și dacă da, cum se face că misterioasa sa dispariție a avut loc - dintre toate locurile de pe Terra - chiar în Turcia, deși Khashoggi se auto-exilase în Statele Unite?

Dacă Turcia a decis să-și hărțuiască rivalul regional (și ideologic) printr-o punere în scenă, nu putem ști cu siguranță. Indiferent dacă dispariția lui Khashoggi este reală sau nu, familia regală saudită nu are de ce să-și facă griji - sau nu griji serioase, cel puțin. Pentru că Arabia Saudită a fost un partener de încredere al Occidentului în tot felul de potlogării internaționale (despre care am mai scris), iar Occidentul va face absolut orice pentru a ține informațiile departe de ochii publicului. Saudiții nu sunt niște Sebastian Ghiță cu ale lui întâlniri din vila K-2 sau cu petrecerile din vie, ci sunt oameni serioși și puși pe treabă: lovituri de stat, asasinate, intervenții militare, sponsorizări ale politicienilor influenți din Statele Unite și nu numai, inclusiv ale candidaților la președinție sau ale foștilor președinți, trafic de arme etc. etc. Cu astfel de informații, Arabia Saudită nu are nevoie de bomba atomică pentru a-i descuraja pe potențialii rivali occidentali, iar aceștia din urmă înțeleg prea bine situația imposibilă în care se află. Câteva "sancțiuni prietenești" din partea Statelor Unite, de ochii lumii? Nicio problemă, va fi depășit și acest hop.

Ciudatul destin al lui Donald Trump

Că Donald Trump, ca personificare a tot ce este mai sordid din capitalismul erei Ronald Reagan, este un conglomerat de defecte, asta este deja o axiomă. Cu greu i-am găsi o calitate. Cu toate acestea, Donald Trump are un destin ciudat: acțiunile sale benigne sunt prezentate drept maligne și viceversa. Că Donald Trump a bombardat Siria în baza unei făcături, nu a fost nicio problemă pentru establishmentul american. Criticii la vremea respectivă l-au acuzat de... moderație: că a făcut "prea puțin", "prea târziu" etc. Establishmentul - nu doar cel american, ci și cel planetar - nu a avut nicio problemă cu actul în sine, anume de a bombarda de dragul teroriștilor un fost aliat în miez de noapte, fără declarație de război. Nu, atacul asupra Siriei era manifestarea unei tradiții sănătoase, dar executată prost de Donald Trump. Altfel ar fi stat lucrurile dacă o aveam pe Hillary Clinton. În infinita dumneaei competență și know-how, ar fi bombardat mai bine. Doar avea experiența Libiei: we came, we saw, he died. Donald Trump a bombardat ca un amator, dar măcar are scuza că a încercat. Așa că-l iertăm pentru acest episod.

Pentru ce episod nu putem să-l iertăm, însă? Evident, pentru întâlnirea cu Vladimir Putin, care a devenit în ochii "patrioților" americani un fel de Belzebut. John Brennan, fostul director al CIA din vremea lui Barack Obama, nu s-a sfiit să-l acuze pe Donald Trump de trădare, lucru repetat la nesfârșit de o bună parte a presei americane. Dar de ce tocmai trădare? Nu cumva a fost un fel de "scăpare freudiană" (freudian slip) din partea onorabilului domn Brennan? Ca director al CIA în perioada 2013-2017, John Brennan trebuie să știe un lucru sau două despre cum Statele Unite au înarmat și au finanțat grupări teroriste în Siria. De multe ori cu armament din țări precum România, Bulgaria, Croația etc. Ținând cont că în războiul din Irak (un război construit pe minciună, dar asta este altă poveste) au murit nu mai puțin de 4424 de soldați americani, cei mai mulți victime ale terorismului sunit de inspirație saudită, foarte similar cu ceea ce se întâmplă acum în Siria, se naște întrebarea: oare cine este vinovat de trădare? Nu cumva chiar cel care folosește cuvântul, mai ales că a petrecut ani buni, ca analist CIA, la Riyadh, în Arabia Saudită? Ca un fin cunoscător al realităților saudite, de ce John Brennan nu a calificat drept trădare vizita lui Donald Trump la Riyadh, de exemplu? În fond, oricâte defecte ar avea președintele rus, Rusia lui Putin este fără îndoială preferabilă Arabiei Saudite. Din orice punct de vedere imaginabil. Să vezi în Putin un Belzebut și în Mohammad bin Salman un arhanghel, asta chiar e o performanță.

Una peste alta, singurul gest normal făcut de Donald Trump s-a transformat în ceva impardonabil. Cum spunea recent Nikki Haley, apărătoarea insulei Binomo, "în primul rând, nu avem încredere în Rusia, nu avem încredere în Putin și nici nu vom avea vreodată". Dar în Arabia Saudită? Întotdeauna. Și, între timp, putem să le ținem lecții de stat de drept românilor, obligându-i în același timp pe corupții de la guvernare să cumpere armament american de miliarde de dolari. Ca să se apere de Belzebut, nu pentru altceva.

Întotdeauna de dragul copiilor...

Putem să-i acuzăm de orice pe politicienii planetei, dar nu că nu le pasă de copii. Iar această grijă imperioasă (sau imperială?) este direct proporțională cu influența statului de care aparțin pe scena internațională. Statele Unite, de exemplu, poartă grija copiilor de pe toate continentele. România, mai modestă, doar a copiilor de pe propriul teritoriu. La ce sunt buni copiii? În general, la justificat războaie sau măsuri de austeritate. Dacă vrem să bombardăm Siria, de exemplu, o facem pentru bieții copii sirieni. Primul război din golf? Pentru bieții bebeluși kuweitieni, scoși din incubatoare de către trupele irakiene și lăsați să moară. Serbia? Pentru bieții copii kosovari, goniți în păduri pentru a muri de foame, nu înainte de a le fi violate mamele. Yemen? Aici situația e un pic diferită: se știe că în Yemen nu există copii.

Să revenim, însă, la mult-jeliții copii sirieni. Planeta n-a dus lipsă de bocitoare. De la Washington la Istanbul până la Ierusalim (plus Riyadh, Doha, Londra, Paris și alte capitale), a domnit consensul: trebuie (sau avem responsabilitatea!) să facem ceva. Cum îi protejăm de violență pe bieții copii sirieni? Așa cum știm noi cel mai bine (tradițional, adică): cu bombe. Într-un triumf al umanității, vechi dușmani și-au unit forțele în fața răului absolut întruchipat de Bashar al-Assad. Benjamin Netanyahu i-a cerut iertare lui Erdogan pentru incidentul de pe Mavi Marmara. Efuziunile, însă, n-au ținut mult. Tot din cauza copiilor. Pentru că, acolo unde Erdogan vedea copii în suferință, Netanyahu admira pajiști verzi. Și viceversa. Cu atenția acaparată de suferința siriană, Israelul n-a mai avut timp pentru cea palestiniană. Așa cum nici Turcia n-a mai avut lacrimi pentru cea kurdă. Ambele state, însă, se acuză de terorism. Să fie oare posibil ca ambele să spună adevărul? Ținând cont că Benjamin Netanyahu a calificat ziua de ieri - în care au murit peste 50 de palestinieni - drept "o zi mare pentru pace", iar ministrul Gilad Erdan a scris pe Twitter (unde altundeva?) că numărul morților “nu înseamnă nimic - așa cum numărul naziștilor care au murit în al Doilea Război Mondial nu face din nazism ceva pe care să-l poți explica sau înțelege", răspunsul (îmi) pare afirmativ. Să mai spun că același Gilad Erdan chema la acțiune pentru a opri - citez! - genocidul din Siria? O fac, dar cu sentimentul inutilității.

Iar noi (cei din România)? Nouă nu ne pasă. Nici de sirieni, nici de palestinieni, nici de yemeniți. Toți o apă și-un pământ. Ne pasă, însă, de viitorul copiilor noștri, acel viitor amanetat de PSD din cauza unor măriri salariale. Și defilăm cu cătușe-centenar, opera unui publicitar isteț.

Revista presei

Pentru că am avut câteva zile de absență, mă simt obligat să tratez la grămadă - și mai pe fugă - câteva din subiectele cărora, în mod normal, le-aș fi acordat ceva mai multa atenție.

1. Cristian Tudor Popescu este un iluzionist al drepturilor omului. Sub bagheta sa magică, răsar și dispar drepturi precum iepurii din pălărie. În ultimul său număr de iluzionism, Cristian Tudor Popescu se joacă cu votul "tradițional". Cum? Interzicând dreptul la vot al persoanelor care nu au bacalaureatul. Pentru că - știm cu toții! - din cauza lor a câștigat PSD-ul alegerile. Ceea ce uită Cristian Tudor Popescu - dar și bravii #rezistenți - este că, la ultimele alegeri (2016), PSD s-a clasat pe primul loc inclusiv în rândul persoanelor cu studii superioare. Ba chiar și în rândul studenților! Cu aceștia ce (ne) facem? Ce "drepturi" le oferim sau le retragem? La cât de inventiv se dovedește CTP, nu va dura mult și vom avea un răspuns și la aceste întrebări. Până atunci, însă, să ne amintim că același CTP este prietenul (nu înainte de a fi dușmanul înfocat al) familiei "netradiționale". Putem spune, deci, că CTP are o veste bună și una proastă pentru cuplurile de homosexuali fără bacalaureat: se pot căsători, dar își pierd dreptul de a vota. CTP a dat, CTP a luat...

2. David Goodall, despre care am scris aici, nu mai este printre noi. A plecat pe Oda bucuriei. Ceva îmi spune, totuși, că nu avem de ce să fim bucuroși.

3. Pedagog de școală nouă, Klaus Iohannis a renunțat la note și a trecut la calificative. Pe scurt, acuză guvernul PSD de diletantism. Poate așa stau lucrurile. Ceea ce mulți nu înțeleg, însă, este că democrația promite doar reprezentativitate, nu profesionalism. Poți să ai un guvern 100% diletant, dar 100% democratic. Să întrebăm, însă, care sunt calificările lui Klaus Iohannis pentru cea mai înaltă funcție în stat? Cea de profesor de fizică este suficientă? Sau de primar? Eu propun un alt răspuns: lecturile. Citez din "Pas cu pas":

Am luat mai rar Premiul I, mai mult II sau III, și mi-au plăcut cam toate materiile, și acelea "reale", și "umanioarele". Îmi aduc aminte că mă interesau foarte multe subiecte pe atunci și că a fost perioada în care mi-am descoperit, ca orice adolescent, pasiunea pe care mai târziu am transformat-o în profesie. Îmi mai amintesc că am citit enorm în perioada aceea. La fel și în studenție. Am citit tot ce am prins: mii de cărți. Și totuși, nu aș putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viață [subl.m.].

Avem, deci, un președinte citit. Poate chiar cel mai citit. Domnul Iohannis nu spune exact câte mii de cărți a citit în studenție. Cu toate acestea, putem să facem niște deducții. Ce înseamnă mii în vorbirea populară? Cu siguranță mai mult de o mie. La fel de sigur mai mult de două (altfel am spune o mie jumătate, de exemplu). Eu propun să ne oprim la cifra rezonabilă de trei mii. Patru ani de facultate înseamnă 1461 de zile. 3000/1461 înseamnă un pic peste două cărți pe zi, zi de zi, timp de patru ani. Dacă domnul Iohannis avea o problemă într-una din zile și nu se putea dedica lecturii, în ziua următoare citea patru cărți ca să recupereze. Sau poate am fost rău. Poate domnul Iohannis a citit mii de cărți în adolescență și studenție. Cu alte cuvinte, s-ar dubla numărul anilor. Chiar și așa, tot înseamnă o carte pe zi, zi de zi, timp de opt lungi ani. Cu toate acestea, niciuna nu i-a schimbat traseul în viață...

4.  Amestecul rusesc în alegerile din Statele Unite devine tot mai clar. Apar și primele probe. Vorbim de niște ads atât de bine gândite, încât nicio minte nu va scăpa neafectată. Eu, personal, am devenit brusc trumpist după ce am parcurs acest articol din Ars Technica. Simt nevoia imperioasă să votez cu Trump. Mai mult, simt nevoia la fel de imperioasă să fac prozeliți - așa că redau anunțurile cu pricina:

Poveste orientală

Donald Trump este un parolist. În propriile lui cuvinte, "When I make promises, I keep them". Iar istoria recentă ne-a arătat că așa stau lucrurile. A promis Donald Trump pe Twitter (site care a devenit un fel de platformă de declarat război) că va bombarda Siria? Tweet și făcut. A promis Donald Trump că va retrage Statele Unite din acordul cu Iranul? Iată că a rezolvat și această problemă, deși până și aliații la bombardarea Siriei (Franța, Regatul Unit) și-au manifestat rezervele...

Puțin a contat că inspecțiile Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) au confirmat că Iranul respectă înțelegerea semnată la Viena în aprilie 2015. Cum la fel de puțin a contat că, cu nici o lună în urmă, Mike Pompeo, la vremea respectivă încă director al CIA, declara că "nu are nici o dovadă că ei [iranienii - n.m.] nu respectă acordul".

Cert este că decizia unilaterală a lui Donald Trump a stârnit bucurie în două capitale: Ierusalim și Riyadh. Sărbătoare mare. Ca să marcheze momentul istoric, Benjamin Netanyahu a ordonat și un mic bombardament al unor "ținte" din Siria. Artificii pe cerul Damascului...

Una peste alta, dragoste mare (și tot atât de netradițională) între guvernul israelian și judenrein-ul saudit, cu Benjamin Netanyahu și Mohammad bin Salman pe post de copii rebeli ai caselor de Capulet și Montague în variantă orientală. Își mai aduce cineva aminte că, nu cu mult timp în urmă, Donald Trump spunea despre Bashar al-Assad că "poate e mai bun decât oamenii pe care îi sprijinim [în Siria - n.m.]"? Sau că "Arabia Saudită și multe din țările care au donat importante sume de bani Fundației Clinton tratează femeile ca pe sclavi și vor să-i omoare pe homosexuali"? Pare-se că nu. Noi suntem mai interesați de probleme mult mai presante și mai pline de substrat, precum aventurile Ralucăi Zdrobiș la Hollywood Multiplex. Sau, când suntem serioși, de ce mai are de spus Hans Klemm despre "modificarea codurilor penale".

Închei cu ceva ce sună a banc sec, dar nu este. Știți de ce Statele Unite nu vor fi niciodată îngrijorate de modificările codului penal din Arabia Saudită? Pentru că Arabia Saudită nu are un cod penal.

Să râdem cu Departamentul de Stat

An de an, România - și probabil nu este singura țară în această situație - freamătă la apariția raportului anual al Departamentului de Stat al Statelor Unite cu privire la situația drepturilor omului în lume. Este ocazia în care aflăm dacă Departamentului de Stat îi este pe plac sau nu clasa politică de la București - sau dacă românii au votat corect sau nu. An de an, aflăm de la americani cât de corupți suntem - deși cei care vor avea răbdare să parcurgă rapoartele anilor '80 și '90 despre România vor descoperi că termenul de "corupție" nu apare nici măcar o dată în vocabularul experților de la Washington. România a devenit brusc coruptă de prin anii 2000. Bizar, nu?

Să uităm, însă, de România pentru un moment și să vedem cam de ce tratament se bucură alte state. Arabia Saudită, de exemplu. De ce? Pentru că, printre alte fapte onorabile, Arabia Saudită a executat, doar în ultimii patru ani, aproape 600 de persoane, dintre care 47 într-o singură zi. Cele mai multe prin decapitare, că doar suntem civilizați și avem mall-uri. Pentru ce infracțiuni? Unele grave, iar altele și mai grave, precum "vrăjitoria". Așa spune Human Rights Watch.

Without further ado, să vedem ce zicea Departamentul de Stat de-a lungul timpului cu privire la partnerii saudiți. Nu înainte, însă, de a asigura și coloana sonoră potrivită.

Statul de drept în varianta americană

Pe 3 iulie 1988 avea loc unul dintre cele mai mari (aflat încă în "top 10") dezastre aviatice din istorie. Soldat cu 290 de morți, dintre care 66 copii, dezastrul nu a fost provocat de o defecțiune tehnică sau de o eroare de pilotaj. De această dată, cauza imediată a fost una un pic mai neobișnuită: o rachetă lansată de crucișătorul american USS Vincennes. Ținta? Cursa civilă iraniană cu numărul 655, care transporta pasageri (la fel de civili) de la Teheran la Dubai. Eroare sau nu, Statele Unite nu și-au cerut niciodată scuze pentru doborârea aparatului de zbor Airbus A300, iar - pentru cei care merg pe prima variantă - trebuie spus că echipajul USS Vincennes avea să fie ulterior decorat. Căpitanul USS Vincennes, William C. Rogers, a primit chiar Legiunea de Merit pentru "comportamentul său excepțional de meritoriu în îndeplinirea sarcinilor [...] în perioada aprilie 1987 - mai 1989". Așa cum ne informează Wikipedia, câțiva ani mai târziu, în 1996, Statele Unite și Iranul au ajuns la o înțelegere la Curtea Internațională de Justiție, prin care Statele Unite se obligau că plătească ex gratia (adică fără să-și recunoască responsabilitatea) 61,8 milioane de dolari familiilor victimelor, sumă care, împărțită la numărul de pasageri, reprezenta 213.103,45 dolari pe cap de pasager. Ajustată la inflație, suma per capita ar echivala astăzi (2018) cu 344.435,35 dolari.

Treizeci de ani mai târziu, mai precis 1 mai 2018, judecătorul american George B. Daniels găsește Republica Islamică Iran ca fiind vinovată - suspans! - de atentatele de pe 11 septembrie 2001 și hotărăște ca Iranul să plătească nu mai puțin de 6 miliarde (de dragul zerourilor: 6.000.000.000) de dolari familiilor victimelor. Pentru George B. Daniels, nu a contat că 15 din cei 19 teroriști au fost saudiți și că niciun iranian nu a participat la atacurile din 2001. Nici că Al Qaeda - ca expresie a sunismului extrem, de inspirație... saudită - detestă șiismul iranian, ceea ce face colaborarea dintre cele două o imposibilitate. Nu, câtuși de puțin. Să vedem, însă, cam cât valorează o viață de american. George B. Daniels a măsurat atent pe balanța fină a justiției americane și a ajuns la următoarele certitudini matematice: Iranul trebuie să plătească 12,5 milioane pe soț/soție, 8,5 milioane pe părinte, 8,5 milioane pe copil și 4,25 milioane pe frate/soră. Păcat că George B. Daniels nu a cuantificat și animalele de companie, pentru că tot ar fi valorat mai mult decât cele 0,34 milioane pe cap de iranian. Și, pentru că trăim în capitalism, la sumele de mai sus se mai aplică și o dobândă de 4,96% (oare ce bancă oferă o astfel de dobândă la depozite?) începând cu 11 septembrie 2001. Cu ce s-a mai remarcat George B. Daniels? Nu cu mare lucru, dacă ignorăm că, în septembrie 2015, același judecător a respins cazul înaintat de familiile victimelor de la 11 septembrie îndreptat împotriva... Arabiei Saudite. Motivul? Arabia Saudită are "sovereign immunity" - sau, pe românește, se bucură de imunitatea statului. Cu alte cuvinte, ce e bun pentru Arabia Saudită nu e bun pentru Iran.

Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă întreb: oare viața lui Teo Peter cât o fi valorat? Din zvonurile vremii, suma (necunoscută, de altfel) pare sensibil mai mică decât prețul unui iranian. Asta ca să știm cam pe unde suntem pe bursa de valori. Cu toate astea, luptăm cu bucurie în războaiele altora și ne mândrim cu morții noștri. Iar "partenerii noștri externi" nu contenesc cu laudele. Cu statul de drept, însă, nu stăm bine. Și nici cu vizele.

Ce-am învățat în ultimii 30 de ani, de la Ronald la Donald? Că e urât să mergem la Bitburg. Dar e perfect normal să mergem la Riyadh. Chiar și atunci când este marcată ziua eliberării Auschwitzului.

Teleormăneanul Donald Trump

România pare să fie țara cu cei mai mulți experți în drept pe metru pătrat. Și acest lucru se vede: într-o țară în care preocuparea principală a cetățenilor cu facebook (că doar dânșii contează) este să se plângă de tot și de toate, justiția reprezintă o extraordinară excepție. Drumurile se fac prost, școlile sunt vai de ele, autostrăzi n-avem, spitalele sunt insalubre, PSD-iștii sunt corupți, asistații-s asistați, bugetarii-s bugetari, dar justiția... justiția e - miracol! - dincolo de orice reproș. De câteva zile încoace, nu pot să nu constat că experții în drept intern - de teama plafonării profesionale, probabil - și-au descoperit vocația în drept... internațional (ceva inevitabil, pesemne). Cu Klaus Iohannis, primul expert în drept local, național, internațional și galactic, dând tonul. Ca să folosesc o expresie a domnului Iohannis, când e vorba de tipuri de drept, you name it, we have it. Ce anume a precipitat această schimbare? Cumva atacul americano-franco-britanic asupra Siriei, desfășurat fără mandat ONU și fără aprobarea parlamentelor respectivelor țări, adică din moftul a trei oameni de pe planetă? Nu, firește că nu. Atacul a fost foarte fain, atât de fain încât, în premieră, România a părut pentru 24 de ore o țară normală. Altceva, însă, a agitat apele pescarilor de drept internațional de pe malurile Dâmboviței, mai precis povestea cu mutarea ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Brusc, atât domnul Iohannis cât și vigilenții anti-PSD au fost loviți de dreptul internațional în moalele capului. Dramă mare. Domnul Andrei Pleșu are cuvântul:

"Politica externă a țării se decide prompt și nebirocratic pe bază de subtilitate diplomatică teleormăneană. A se slăbi cu Constituția, cu Președinția, cu experții de la Externe, cu Uniunea Europeană etc. Oricine poate, de pildă, să mute ambasade de colo-colo: de la Alexandria la Videle, de la Turnu Măgurele la Islaz, de la Blejești la Salcia. Sau, mă rog, de la Tel Aviv la Ierusalim."

Să uite domnul Andrei Pleșu că Viorica Dăncilă doar a imitat ce-a făcut partenerul nostru strategic de peste ocean? Nu cumva primul teleormănean (de teleormăneni putem să râdem cât vrem, nu-i așa?) a fost chiar Donald Trump? Oare aceeași "subtilitate teleormăneană" își spune cuvântul și atunci când Statele Unite sar în apărarea "statului de drept" din România? Unde au fost domnii Andrei Pleșu și Klaus Iohannis din decembrie 2017, când Donald Trump și-a anunțat intenția de muta ambasada Statelor Unite în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, până în prezent? De ce "președintele Republicii", cum îi place mai nou să se prezinte (à la française) domnul Klaus Iohannis, nu l-a convocat pe domnul ambasador Hans Klemm pentru a-și exprima nemulțumirile? De ce România s-a abținut la votul din Adunarea Generală a Națiunilor Unite cu privire la statutul Ierusalimului, deși o majoritate zdrobitoare a condamnat decizia luată de Donald Trump?

Da, partenerul nostru strategic încalcă dreptul internațional, dar este mai ușor să râdem de teleormăneni, de Dăncilă și de Dragnea. Nu că ultimii doi - prin ultima lor ispravă - n-ar merita. Dar nu prin invocarea selectivă a dreptului internațional...

Arabia Saudită, tot mai eternă, tot mai fascinantă și tot mai anticoruptă

Contra modestei sume de 13.99$, americanul de rând se poate în sfârșit informa cu privire la realizările mărețe ale Arabiei Saudite și în special ale prințului moștenitor, Mohammad bin Salman, alintat de presa occidentală sub acronimul MBS. Pe scurt, la tarabele partenerilor noștri strategici de peste ocean, consumatorii de "healthy fake news" pot cumpăra o nouă și misterioasă revistă, intitulată "The New Kingdom", de pe a cărei copertă (le) zâmbește la fel de misterios MBS. Lipsite de reclame (așadar în imposibilitatea de a-și acoperi costurile), cele 97 de pagini ale revistei gem de laude la adresa prințului vizionar, cel care are ca misiune - citez! - să "răspândească fericirea" în rândurile supușilor săi. MBS stă foarte bine și la capitolul anticorupție, fiind prezentat drept arhitectul unei - citez din nou! - "vaste campanii anticorupție care a rezultat în arestarea unora din cele mai puternice figuri ale regatului". Laura Codruța Kövesi pare nimic...

MBS, transformând lumea la doar 32 de ani. Sursă foto: The Daily Beast

Dar cine este editorul misterioasei publicații? Un oarecare David J. Pecker, CEO al American Media Inc. și bun prieten cu un pic mai cunoscutul Donald Trump.

David J. Pecker și Donald Trump visând la o lume mai bună

Mai multe detalii despre întreaga poveste aici și aici.

Pentru cei dispuși să cheltuiască câțiva dolari în plus, "The New Kingdom" se găsește și pe Amazon (aici), unde doi vrednici cititori i-au și dat 5 stele.

Așa arată corupția

Ce părere aveți despre o țară care, într-o singură zi, execută 47 de oameni, din care 43 prin decapitare? O părere bună, dacă urmați exemplul liderilor lumii.

Noi avem probleme, însă, cu Viktor Orbán și Vladimir Putin. Ei sunt dictatorii. Pentru că așa ne învață personajele din imagini, dar și unii politologi care au plătit scump pentru teribilul lor curaj de a se opune "dictaturii" din Ungaria.

De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,