Misteriosul domn Jamal Khashoggi

Pentru cei care au urmărit presa internațională în ultimele zile, numele de Jamal Khashoggi nu mai este unul străin. Pe scurt, Turcia acuză Arabia Saudită că l-ar fi ademenit pe "disidentul" Khashoggi la consulatul acesteia din Istanbul, unde o echipă de 15 asasini l-a eliminat - și chiar tranșat - pe "incomodul" jurnalist. Este Arabia Saudită capabilă de un astfel de gest (de o gravitate extremă)? Categoric da, mai ales că a făcut lucruri și mai rele (sirienii și yemeniții știu mai bine). Dacă lucrurile stau așa, putem lua de-a gata varianta oferită de Turcia, care dă dovadă de o "celeritate" fără precedent în... tranșarea acestei chestiuni? Categoric nu. În acest caz, pe cine să credem?

Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan nu este străină de falsuri și înscenări. Începând cu sinucigașii care se hotărăsc să se arunce în Bosfor exact în momentul trecerii convoiului președintelui-salvator Erdogan până la ședințele în care înalți oficiali turci discută deschis punerea în scenă a unui atac cu rachete pentru a justifica o intervenție militară în Siria, Turcia lui Erdogan (de care suntem legați prin sacrul Articol 5) nu pare să se împiedice de probleme etice atunci când e vorba de anihilarea inamicilor sau a inamicilor inventați. Ba e capabilă chiar și de înscenarea unei lovituri de stat pentru a-i epura pe indezirabili.

Și așa ajungem la Jamal Khashoggi, prezentat de presa occidentală drept un "aprig critic" al familiei regale saudite, un "disident", "oponent" etc. Că Jamal Khashoggi nu este nimic din toate acestea se poate verifica rapid în scrierile sale găzduite de Washington Post - sau din scurta biografie care poate fi consultată pe Wikipedia. Acum mai puțin de o lună, într-un articol timid-critic cu "reformele" (a se citi epurările) ordonate de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Jamal Khashoggi încă găsea de cuviință să afirme că "nu ne opunem guvernului nostru". Ce mai scria Jamal Khashoggi tot recent (acum trei luni, mai precis)? Nici mai mult nici mai puțin că este timpul să partiționăm Siria ("It’s time to divide Syria"), obiectiv împărtășit - culmea! - de guvernul căruia, teoretic, i se opune. Iar Khashoggi propunea și un model de acțiune în mult-dorita partiționare: modelul - coincidență mare! - turcesc. Să mai spunem că același Khashoggi a lucrat ca "media adviser" pentru prințul Turki Faisal Al-Saud, cel care a condus, timp de 24 de ani, serviciul secret saudit? Sau că jurnalistul Khashoggi a reușit să-l intervieveze de mai multe ori pe mult-prea-eluzivul Osama Bin Laden (mai eluziv decât Yeti sau Big Foot), performanță neegalată de niciun alt coleg de breaslă (occidental sau nu)? Și atunci se pune întrebarea: nu cumva "jurnalistul"/"disidentul" Khashoggi a devenit omul Turciei? Și dacă da, cum se face că misterioasa sa dispariție a avut loc - dintre toate locurile de pe Terra - chiar în Turcia, deși Khashoggi se auto-exilase în Statele Unite?

Dacă Turcia a decis să-și hărțuiască rivalul regional (și ideologic) printr-o punere în scenă, nu putem ști cu siguranță. Indiferent dacă dispariția lui Khashoggi este reală sau nu, familia regală saudită nu are de ce să-și facă griji - sau nu griji serioase, cel puțin. Pentru că Arabia Saudită a fost un partener de încredere al Occidentului în tot felul de potlogării internaționale (despre care am mai scris), iar Occidentul va face absolut orice pentru a ține informațiile departe de ochii publicului. Saudiții nu sunt niște Sebastian Ghiță cu ale lui întâlniri din vila K-2 sau cu petrecerile din vie, ci sunt oameni serioși și puși pe treabă: lovituri de stat, asasinate, intervenții militare, sponsorizări ale politicienilor influenți din Statele Unite și nu numai, inclusiv ale candidaților la președinție sau ale foștilor președinți, trafic de arme etc. etc. Cu astfel de informații, Arabia Saudită nu are nevoie de bomba atomică pentru a-i descuraja pe potențialii rivali occidentali, iar aceștia din urmă înțeleg prea bine situația imposibilă în care se află. Câteva "sancțiuni prietenești" din partea Statelor Unite, de ochii lumii? Nicio problemă, va fi depășit și acest hop.

Întotdeauna de dragul copiilor...

Putem să-i acuzăm de orice pe politicienii planetei, dar nu că nu le pasă de copii. Iar această grijă imperioasă (sau imperială?) este direct proporțională cu influența statului de care aparțin pe scena internațională. Statele Unite, de exemplu, poartă grija copiilor de pe toate continentele. România, mai modestă, doar a copiilor de pe propriul teritoriu. La ce sunt buni copiii? În general, la justificat războaie sau măsuri de austeritate. Dacă vrem să bombardăm Siria, de exemplu, o facem pentru bieții copii sirieni. Primul război din golf? Pentru bieții bebeluși kuweitieni, scoși din incubatoare de către trupele irakiene și lăsați să moară. Serbia? Pentru bieții copii kosovari, goniți în păduri pentru a muri de foame, nu înainte de a le fi violate mamele. Yemen? Aici situația e un pic diferită: se știe că în Yemen nu există copii.

Să revenim, însă, la mult-jeliții copii sirieni. Planeta n-a dus lipsă de bocitoare. De la Washington la Istanbul până la Ierusalim (plus Riyadh, Doha, Londra, Paris și alte capitale), a domnit consensul: trebuie (sau avem responsabilitatea!) să facem ceva. Cum îi protejăm de violență pe bieții copii sirieni? Așa cum știm noi cel mai bine (tradițional, adică): cu bombe. Într-un triumf al umanității, vechi dușmani și-au unit forțele în fața răului absolut întruchipat de Bashar al-Assad. Benjamin Netanyahu i-a cerut iertare lui Erdogan pentru incidentul de pe Mavi Marmara. Efuziunile, însă, n-au ținut mult. Tot din cauza copiilor. Pentru că, acolo unde Erdogan vedea copii în suferință, Netanyahu admira pajiști verzi. Și viceversa. Cu atenția acaparată de suferința siriană, Israelul n-a mai avut timp pentru cea palestiniană. Așa cum nici Turcia n-a mai avut lacrimi pentru cea kurdă. Ambele state, însă, se acuză de terorism. Să fie oare posibil ca ambele să spună adevărul? Ținând cont că Benjamin Netanyahu a calificat ziua de ieri - în care au murit peste 50 de palestinieni - drept "o zi mare pentru pace", iar ministrul Gilad Erdan a scris pe Twitter (unde altundeva?) că numărul morților “nu înseamnă nimic - așa cum numărul naziștilor care au murit în al Doilea Război Mondial nu face din nazism ceva pe care să-l poți explica sau înțelege", răspunsul (îmi) pare afirmativ. Să mai spun că același Gilad Erdan chema la acțiune pentru a opri - citez! - genocidul din Siria? O fac, dar cu sentimentul inutilității.

Iar noi (cei din România)? Nouă nu ne pasă. Nici de sirieni, nici de palestinieni, nici de yemeniți. Toți o apă și-un pământ. Ne pasă, însă, de viitorul copiilor noștri, acel viitor amanetat de PSD din cauza unor măriri salariale. Și defilăm cu cătușe-centenar, opera unui publicitar isteț.