Javertismul politizat

Într-o lume ideală (ideală insemnând, în cazul de față, cu resurse umane și materiale nelimitate), fiecare infracțiune ar (putea) fi cercetată cu aceeași scrupulozitate indiferent de gravitatea acesteia. Cum trăim departe de această lume ideală, știm prea bine că resursele alocate actului de justiție sunt inevitabil proporționale cu gravitatea faptei. Din acest motiv, un furt mărunt nu va avea niciodată parte de tot atâta atenție din partea organelor de anchetă cât - să zicem - o crimă. Așadar, chit că ne place sau nu, justiția funcționează după principiul eficienței, care se bazează pe raportul dintre cheltuielile alocate urmăririi penale și prejudiciu. Ca să ducem la extrem, înțelegem foarte bine că este imposibil (sau dacă nu imposibil, măcar fundamental perdant) ca urmărirea penală a unui infractor care a sustras 1 leu să coste de o mie de ori sau de un milion de ori mai mult decât prejudiciul. Dacă am proceda așa, bugetul alocat justiției s-ar evapora instantaneu. Această situație ne forțează, deci, să alocăm resursele în mod proporțional cu gravitatea faptei comise. Repet, indiferent că ne place sau nu.

Acestea fiind spuse, putem să facem o comparație între dosarul lui Dragnea și dosarul Microsoft. În cazul lui Liviu Dragnea, valoarea prejudiciului - conform procurorilor care s-au ocupat de caz - a fost de 108.000 de lei, adică aproximativ 23.000 euro. În cazul Microsoft, prejudiciul - anunțat cu surle și trâmbițe de Laura Codruța Kövesi - a fost de "62,5 milioane Euro și 22 milioane USD", adică de aproximativ 3.500 de ori mai mare decât cel din dosarul lui Liviu Dragnea. Cu toate acestea, un dosar s-a finalizat printr-o condamnare, celălalt a fost clasat (adică dat uitării). Ceea ce înseamnă un singur lucru: prejudiciul cauzat de Liviu Dragnea a avut prioritate. Cu părere de rău, justiția cu priorități (altele decât cele legate de proporționalitate) nu este justiție.

Ar fi interesant de văzut cât a cheltuit statul român cu dosarul lui Liviu Dragnea, ținând cont că au fost interceptate numeroase persoane, iar zvonurile spun că o zi de filaj costă statul român 3.000 de euro. Nu avem cum să spunem cu exactitate care au fost costurile în cazul lui Liviu Dragnea, dar o estimare grosieră ne spune că sumele cheltuite cu actul de justiție trebuie să fi fost de sute sau de mii de ori mai mari decât prejudiciul. Foarte bine, ne permitem. Dar când ne permitem nu pentru toată lumea, ci doar pentru Liviu Dragnea (pentru că nu ne place mustața lui), e mai puțin bine. Este ca și cum, pentru furtul unei biciclete în valoare de 600 de euro (vorbesc din experiența personală), statul român ar cheltui măcar 60.000 de euro pentru a-l aduce pe infractor în fața justiției. Tot din experiență personală, spun că nu s-a întâmplat așa ceva (probabil statul român a făcut ceva "economii" pentru Liviu Dragnea).

Deși, în esență, nu era un supervillain, Javert a rămas în istoria literaturii ca un personaj detestabil sau, în cel mai bun caz, tragic. Javert este ticălosul animat de intenții aparent bune. Javert, însă, nu-și plagiase teza de doctorat și nici nu mersese în vie la Jean Valjean înainte de a se întoarce împotriva celui din urmă. Ceea ce avem în România este o formă și mai urâtă a javertismului: javertismul politizat. Ne transformăm, încet-încet, într-o națiune de javerți. Poate că e timpul să aducem și o ghilotină în Piața Victoriei, ca să putem aclama rostogolitul căpățânilor. Și o vom numi cu afecțiune ghilotina-centenar.

Problemă de logică

Sebastian Ghiță a fost achitat, iar presa anti-DNA titrează "o nouă palmă pentru DNA", "lovitură devastatoare pentru DNA" etc. Mai corect mi s-ar fi părut "o gură de aer pentru DNA". Cu Sebastian Ghiță achitat, putem să ne luăm adio de la înregistrările din vie. Curtea Supremă a executat ceea ce DNA i-a cerut pe canale - cum să le spunem? - "protocolar"-informale. Iar judecătorii independenți au înțeles mesajul. În toată povestea, există doi câștigători și milioane de pierzători. În cazul în care mai trebuie spus, câștigătorii sunt Laura Codruța Kövesi și Sebastian Ghiță, odinioară buni prieteni, acum aprigi negociatori. Dar întotdeauna inocenți.

Arabia Saudită, tot mai eternă, tot mai fascinantă și tot mai anticoruptă

Contra modestei sume de 13.99$, americanul de rând se poate în sfârșit informa cu privire la realizările mărețe ale Arabiei Saudite și în special ale prințului moștenitor, Mohammad bin Salman, alintat de presa occidentală sub acronimul MBS. Pe scurt, la tarabele partenerilor noștri strategici de peste ocean, consumatorii de "healthy fake news" pot cumpăra o nouă și misterioasă revistă, intitulată "The New Kingdom", de pe a cărei copertă (le) zâmbește la fel de misterios MBS. Lipsite de reclame (așadar în imposibilitatea de a-și acoperi costurile), cele 97 de pagini ale revistei gem de laude la adresa prințului vizionar, cel care are ca misiune - citez! - să "răspândească fericirea" în rândurile supușilor săi. MBS stă foarte bine și la capitolul anticorupție, fiind prezentat drept arhitectul unei - citez din nou! - "vaste campanii anticorupție care a rezultat în arestarea unora din cele mai puternice figuri ale regatului". Laura Codruța Kövesi pare nimic...

MBS, transformând lumea la doar 32 de ani. Sursă foto: The Daily Beast

Dar cine este editorul misterioasei publicații? Un oarecare David J. Pecker, CEO al American Media Inc. și bun prieten cu un pic mai cunoscutul Donald Trump.

David J. Pecker și Donald Trump visând la o lume mai bună

Mai multe detalii despre întreaga poveste aici și aici.

Pentru cei dispuși să cheltuiască câțiva dolari în plus, "The New Kingdom" se găsește și pe Amazon (aici), unde doi vrednici cititori i-au și dat 5 stele.

False dileme

Andrei Pleșu știe că nu știe. De fapt, știe că prinde bine să pozeze că nu știe. În fața protocolului SRI-Parchetul General, Andrei Pleșu - cel care nu face diferența între procuror și judecător - este, ca întotdeauna, "dilematic". Se întreabă domnul Pleșu cu privire la omniprezența lui Sebastian Ghiță:

Carevasăzică: există sau nu „statul paralel“? E totuna cu „încrengătura“ Coldea – Kövesi, respectiv SRI – DNA? Dl Ghiță cam asta sugerează. Dar atunci de ce era el, Ghiță, atît de prieten cu dl Coldea (concedii și chefuri comune etc.)? Și de ce petrecea cu dna Kövesi [s.m.]? De naiv ce era sau de „paralel“ ce era? Dar, pînă la urmă, cine e băiatul ăsta inconsistent, șmecherașul ăsta de doi bani, capabil, totuși, să facă din neantul propriu o „prezență“ mediatică ubicuă?

În ochii domnului Andrei Pleșu, problema e simplă. Întrebarea nu este (și nu trebuie să fie!) de ce doamna Laura Codruța Kövesi, procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (repet silabisind: procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție!), petrecea cu șmecherașul de doi bani Sebastian Ghiță (în ochii domnului Andrei Pleșu ceva deloc condamnabil), ci de ce Sebastian Ghiță petrecea cu doamna procuror (ceva foarte condamnabil!)? Oare de ce, domnule Andrei Pleșu? Nu cumva pentru că făceau parte din același club exclusivist? Nu cumva prieteniile doamnei procuror șef spun ceva chiar despre cine este doamna procuror șef? Nu? Firește că nu. Doamna procuror șef petrecea cu Sebastian Ghiță de naivă și de "paralelă" ce era, altă explicație nu poate fi găsită.

Îmi vine în minte scandalul SOV-Geoană din acea dezbatere de neuitat, câștigată de viitorul șef al domnului Andrei Pleșu, Traian Băsescu. Și mă întreb: de ce se întâlnea șmecherașul de doi bani Sorin Ovidiu Vântu (la un moment dat, în treacăt fie spus, angajatorul cu dare de mână al domnului Andrei Pleșu) cu preacuratul Mircea Geoană? De naiv sau de "paralel" ce era? Că doar n-am putea să mergem până acolo încât să-l acuzăm pe Mircea Geoană de vreun interes ignobil... Sau, schimbând registrul, de ce 4,9% din teza de doctorat a doamnei procuror-șef reprezintă fragmente plagiate din alți autori? Ce au avut acești autori de împărțit cu doamna Laura Codruța Kövesi? Nu cumva și-au propus s-o discrediteze? Cine sunt șmecherașii de doi bani care și-au plantat textele în lucrarea doamnei procuror șef? Sau, mergând mai departe cu exemplele, dacă directorul FBI (la acea dată William S. Sessions) ar fi fost în vie la Pablo Escobar, la fel ar fi formulat întrebarea domnul Andrei Pleșu?

Pe atunci, însă, domnul Andrei Pleșu nu era atât de "socratic" în abordări. Iar șmecheria de doi bani este încercarea fostului consilier al lui Traian Băsescu de a-i separa pe membrii clubului exclusivist SRI-DNA în incoruptibili și șmecherași de doi bani.

Câteva (probabil false) profeții despre viitorul imediat

Deși nu sunt clarvăzător, după ani lungi în care am încercat să-mi explic tot felul de fenomene care îmi păreau fără nicio noimă (sau care se băteau cap în cap), am dezvoltat o metodă de a ghici viitorul. Este de o simplitate dezarmantă, așa că voi încerca s-o explic în câteva cuvinte pentru cei care vor s-o testeze. Pe scurt, metoda sună cam așa: în orice situație dată care lasă loc mai multor rezultate posibile, cel care are câștig de cauză este rezultatul cel mai rău (sau cel mai puțin dezirabil). Simplu, nu? Luați orice situație cu rezultat necunocut. Doi candidați la alegeri, de exemplu. Nu are rost să vă bateți capul cu sondaje și cu alte calcule. Mai simplu (și mai sigur) este să vă puneți întrebarea: cine e candidatul mai rău? Dacă aveți un răspuns clar (ceea ce, de multe ori, este dificil, din moment ce ambii pot să fie la fel de răi), atunci cu siguranță va câștiga respectivul(a). În cazul puțin probabil în care veți avea o surpriză (mai precis să câștige candidatul care pare varianta mai puțin rea), nu vă grabiți să aruncați metoda la gunoi, pentru că evoluția lui/ei ulterioară vă va dovedi că nu metoda este greșită, ci aprecierea dumneavoastră inițială. Mai aveți nevoie de o ilustrare? Dacă aș juca la 6/49, rezultatul cel mai puțin dezirabil ar fi să pierd și, conform metodei expuse mai sus, așa se va și întâmpla. Cu toate acestea, chiar dacă aș avea parte de o surpriză și aș câștiga, complicațiile ulterioare vor dovedi că ar fi fost preferabil să nu câștig, deci metoda a funcționat. Așa că ignorați matematica și calculele probabilistice. Acestea sunt formule aduse pe lume pentru a da un lustru științific metodei mele. Îmbrățișați pesimismul, asumați-l, și nu veți regreta. Metoda este aproape infailibilă. Aproape pentru că, așa cum am spus, intervine eroarea umană. Cu cât veți putea defini mai clar (și mai obiectiv) care este rezultatul cel mai rău, cu atât veți vedea mai limpede viitorul.

Să încercăm să aplicăm metoda la situația politică la început de 2018.

Cazul Laurei Codruța Kövesi, de exemplu. Personal, aș vrea să văd înregistrările lui Sebastian Ghiță. Este posibil? Metoda îmi spune un nu categoric. Laura Codruța Kövesi este deja mat, iar "Sebi" nu pare omul care să se sacrifice pe altarul dreptății. Probabil au loc negocieri intense între corupți (cu anti sau fără anti în față), dar e clar că Sebastian Ghiță este în avantaj zdrobitor. Publicul larg, însă, nu va avea parte de dovezi palpabile, iar cei care văd în LCK "slujirea" nu vor avea de ce să se rușineze (așa cum nu s-au rușinat nici de plagiatul din doctoratul doamnei procuror). "Slujirea" va avea parte de o "retragere onorabilă", înainte de sfârșitul mandatului. Și nu doar din cauza dezvăluirilor lui Sebastian Ghiță. Zilele îi sunt numărate și pentru că altcineva se apropie de sfârșitul primului mandat.

Acel altcineva este Klaus Iohannis. De ce ar vrea președintele să scape de Laura Codruța Kövesi, când întregul său mandat s-a bazat pe corupție cu anti în față? Nu pentru că LCK ar putea deveni un candidat cu șanse reale, ci pentru că domnul președinte, dacă vrea al doilea mandat, trebuie neapărat să obțină, la fel ca la primul, și niște voturi din partea electoratului PSD, așa că trebuie să treacă urgent la dez-antagonizare. Altfel spus, Iohannis, în speranța că electoratul are memorie scurtă (și sunt destule dovezi că așa stau lucrurile), va abandona pentru o vreme discursul corupției cu anti în față (cam la fel cum l-a uitat treptat G.W. Bush pe Osama Bin Laden), cel puțin la nivel intern. Acestea fiind spuse, e nevoie de o paranteză. Electoratul PSD este cel mai flexibil electorat, în sensul că este cel mai dispus nu doar să voteze cu altcineva, ci și să-și sancționeze fără milă partidul (referendumul din 2007, de pildă). Aș îndrăzni chiar să spun că, din acest punct de vedere, este cel mai rațional electorat. Reducând la absurd, este mult mai probabil ca un PSD-ist să voteze cu USR decât un USR-ist să voteze cu PSD. Iar acest lucru duce la o ecuație simplă: candidatul cu cele mai multe șanse la președinție trebuie să fie non-PSD, dar să prindă un strop și la electoratul PSD (este infinit mai greu invers, de unde și lunga listă de eșecuri ale PSD). Traian Băsescu a reușit, Klaus Iohannis a reușit - fără egal - la primul mandat. Va reuși din nou? Lăsând calculele deoparte (am spus ce părere am despre acestea), metoda îmi spune că da. Din simplul motiv că îmi pare cea mai rea variantă. Ceea ce este o culme a ironiei, din moment ce, deocamdată, este singura variantă conturată.

Îi las pe cititori să găsească și alte aplicații pentru metoda prezentată mai sus. Îi asigur că posibilitățile sunt inepuizabile. Până atunci, închei cu o întrebare: se vor adeveri aceste profeții? Nu știu - din simplul motiv că nu mi-e clar care variantă este mai neplăcută. Pare una din acele situații în care ambele variante sunt la fel de rele. Dacă se vor adeveri, e trist, dacă nu, e iarăși trist (pentru că nici măcar nu voi avea satisfacția că am "nimerit-o"). Sau poate că totul este o păcăleală de 1 aprilie. Sau nu.

Domnul Andrei Pleșu și anticorupția după ureche

Ca să nu rămână mai prejos, domnul Andrei Pleșu pune umărul la cauza anticorupției. Afirmă dumnealui în Dilema Veche:

N-o cunosc personal pe doamna Laura Codruța Kövesi [subl. m]. Nu am nici competența ultimă să mă pronunț pe fondul problemelor tehnice legate de DNA și dezbătute amplu și pătimaș în presa de toate culorile. Mi se pare, totuși, evident că tabăra anti-DNA e alimentată și reprezentată preponderent de inși cu un statut juridic neclar: fie suspecți de felurite ilegalități, fie dovediți și condamnați ca infractori. Carevasăzică hoțul ne fură portofelul, iar „opinia“ publică și, mai ales, hoțul însuși se supără pe cei care l-au reclamat și pe completul de judecată! Nu exclud ca și DNA-ul, ca majoritatea instituțiilor românești, să aibă fisuri, inadecvări, derapaje. Dar între un infractor eficient și un judecător imperfect, rămîn de partea judecătorului [subl. m].

Domnule Andrei Pleșu, doamna Laura Codruța Kövesi nu a fost niciodată judecător. Și nici Mircea Negulescu. DNA-ul este un parchet și nimic altceva. Nu are "judecători" pe statul de plată. Nu oficial, cel puțin. Domniile lor sunt/au fost procurori. Procurori care, între altele, falsifică probe și dictează declarații. Dacă asta nu vă deranjează, măcar să vă deranjeze grava confuzie pe care o faceți. Credeți-mă, procuror chiar nu este același lucru cu judecător.

Cine sunt centriștii

Oare cum ar arăta un meci de box în care jucătorii sunt legați la ochi? Bănuiesc că destul de amuzant, dar pentru nu mai mult de câteva minute. La nivelul la care se prezintă televiziunea azi, n-ar fi de mirare ca niște producători să pună la cale un astfel de "show". Putem să-i spunem, de pildă, BlindBoxing. Cu toate acestea, nu ar fi o premieră. Pentru că, nebăgat în seamă, un astfel de meci are loc de niște bune zeci de ani, protagoniștii fiind stânga și dreapta. De ce spun asta? Pentru că stânga are prostul obicei să se lupte cu o imagine caricaturală (și, cu rare excepții, de mult dispărută) a dreptei, iar dreapta, ținând să demonstreze că este cel puțin la fel de bine ancorată în irealitate, nu se lasă mai prejos. Ambele împart cu dărnicie pumni în dușmanul imaginar, iar publicul fidel, tot mai împuținat, dar convins că fiecare lovitură în aer doboară câte un fascist - respectiv comunist -, aplaudă frenetic. De atâta bâjbâială, cei doi luptători nici măcar nu mai evoluează în același ring, dar nimeni dintre pasionați nu pare să bage de seamă. Cum la fel nu bagă de seamă că, între timp, publicul larg, justificat plictisit, și-a întors privirea către un altfel de spectacol. Cum s-ar putea spune, când doi se ceartă, centristul câștigă. Să-l primim cu aplauze.

Spre deosebire de stânga și dreapta, centristul nu se luptă cu nimeni. Și nici nu este provocat la luptă de către adversarii mai sus menționați. Chiar dacă ar avea conștiința înfrângerii în fața centristului (dar nu o au), atât stânga cât și dreapta ar fi foarte împăcate cu gândul că, măcar, n-a câștigat vechiul inamic. Așa că reprezentanții centrismului își văd de treabă netulburați, împrumutând adesea din repertoriul stângii și dreptei și dovedind un gust desăvârșit în a lua tot ce e mai gol de substanță de la ambele.

Centristul este copilul drăguț (Macron, Trudeau) al neoliberalismului fluent în limba stângii ONG-iste. Este expert în egalități și responsabilități de tot soiul, mai ales în cele ușor încorporabile în limbajul de corporație. Este cel care, mai întâi, ne împarte în bărbați și femei, în L, G, B, T, Q sau cisgender, în slabi și obezi și în câte și mai câte, după care tot el (sau ea) salvează omenirea de la aceste teribile inegalități. CNN la blender. Putem vorbi despre aceste (in)egalitățuri la nesfârșit, fiecare din ele cu propriul limbaj de lemn (mai corect ar fi de gipscarton), dar nu despre EGALITATE. Nici un centrist care se respectă nu va spune suntem toți oameni și, în ciuda poftelor infinite, avem nevoi egale. Nu. Avem egalități fără egalitate. Care nu sunt altceva decât un fond de ten aplicat pe fața capitalismului pentru a-i ascunde craterele. Orice corporație va putea exploata la nesfârșit forța de muncă ieftină din Asia atât timp cât, în sediile centrale, vom avea gender equality. Pentru cei care fac munca de jos, bărbați și femei, singurul element egalizator rămâne, însă, salariul minim. Ne-am făcut datoria față de ei, nu?

Cum, de obicei, nu există partide ale centriștilor, aceștia au invadat partidele existente. De aceea François Hollande a fost la fel de creștin-democrat pe cât Angela Merkel de socialistă. Sau invers? Nu contează. Socialist, conservator, creștin democrat, social democrat, toate aceste adjective au astăzi tot atât conținut cât (cum ar spune Omul cu Sobolani) o bere goală. Sunt, pur și simplu, organe vestigiale și au un rol la fel de important în viața politică pe cât apendicele în corpul uman. It's business as usual.

Putem deplânge toate tragediile din istorie, dar provocăm fără să clipim altele. Putem dezbate dacă  spunem mankind sau peoplekind, dar nu ne deranjează dacă bombardăm alte țări. Vrem să-i ajutăm pe sirieni, dar să nu ne calce pragul pentru ca, de!, sunt teroriști. Putem să fim sensibili (pe bună dreptate, de altfel) la condiția autiștilor, dar putem - și suntem încurajați - să râdem de teleormăneni. Putem să tunăm și să fulgerăm împotriva "asistaților", dar ieșim în stradă când indemnizația pentru creșterea copilului e în pericol să scadă. Vrem anticorupție cu o plagiatoare în frunte.

Pur și simplu, uităm ce suntem, mai precis oameni. Homo sapiens, genul Homo, familia Hominidae, clasa Mammalia. Ca un descentrat în era centrismului, câteodată simt nevoia de efuziuni, simt nevoia să mi se spună "frate". Și să răspund la fel. Nu pot să nu mă gândesc că suntem mai puțin decât ne imaginăm și mai mult decât ni se lasă de înțeles.

4,9%

Aplicația google de pe telefonul mobil mă ține informat. Bineînțeles, cu știri de calitate, atent selecționate de nutriționiștii ideilor. Ieri, printre sugestiile zilnice, mi-a sărit în ochi un interviu luat de Hans von der Brelie, reporter Euronews, doamnei Laura Codruța Kövesi. În timp ce parcurgeam, oarecum grăbit, rândurile cu pricina, gândul îmi fugea ineluctabil la cele 4,9 procente din teza de doctorat a doamnei procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție. Și, cum îmi plac exemplele, mi-am lăsat mintea să hoinărească un pic pe tema "cum ar fi dacă".

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi cel mai bogat om din lume (la data la care scriu aceste rânduri, locul respectiv fiind ocupat de Bill Gates, cu o avere estimată la 86 miliarde de dolari) și tocmai s-ar afla că 4,2 miliarde au fost obținute prin furt? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi constructor de autostrăzi (că tot ne place subiectul!) și, la fiecare 20 de kilometri de autostradă, un kilometru ar fi neasfaltat? Adică vreo 10 kilometri de hârtoape și bălării între București și Constanța? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar avea pe mână PIB-ul României și ar băga în buzunar 4,9 procente, adică bugetele ministerelor apărării, educației și sănătății la un loc? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi un hacker care v-ar fura doar 4,9 procente din suma disponibilă în contul dumneavoastră bancar? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi casier la supermarket și, la fiecare sută de lei încasată, și-ar opri pentru dumneaei aproape 5 lei? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kovesi ar fi regizor (acoperit de Oscaruri) și ați descoperi că la un film de 3h:14m (durata "Titanicului") aproape 10 minute ar fi secvențe din operele altor regizori? Adică în secvențele în care se scufundă Titanicul (nu că aș avea vreo slăbiciune pentru filmul în cauză) să fie un melanj cu Stan și Bran, Buster Keaton și Charlie Chaplin? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Dacă doamna Laura Codruța Kovesi, susținătorii dumneaei, dar și CNATDCU ar simți măcar 4,9 procente din rușinea pe care s-ar cuveni s-o simtă, aerul ar deveni cu 95,1% mai respirabil. Dar nu. Apărătorii doamnei procuror șef al DNA insistă să ne convingă că a furat doar 4,9 la sută din ceva foarte mic, lipsit de valoare. Dintr-o teză de doctorat... de două parale. Mai nimic, nu? Doar n-o să ne certăm pentru subdiviziuni ale banului...