Despre păsări, pisici și capitalism

Nu e fascinant cum animale din specii diferite (și mă refer în special la cele prădător/pradă), atunci când sunt ținute în casă, ajung să se accepte reciproc, ba chiar să se "împrietenească"? Chiar dacă nu le-am văzut cu ochii noștri, sigur am văzut măcar "dovezi video" în acest sens: pisica "prietenă" cu un papagal sau cu un șoarece etc. Oare cum se explică această anomalie? Poate unii vor da vina pe "ignoranța animală", dar cazul ilustrat nu face decât să confirme existența unui anumit tip de inteligență (dacă o pisică poate fi prietenă cu un șoarece, un șarpe nu). Ceea ce se întâmplă este o înfrângere a unor instincte primordiale. Și nu numai din partea prădătorului (în cazul de față pisica), ci și din partea prăzii. Dacă prima își înfrânge instinctul de vânătoare, prada își înfrânge frica. Cum se explică, însă, această situație? În primul rând, prin abundența hranei, abundență care se transformă într-un inhibitor al instinctului de vânătoare. Dar această explicație nu acoperă tot, din moment ce aceeași pisică poate vâna - strict ca expresie a instinctului și nu din nevoie imediată - alte păsări sau alți șoareci. Asistăm, deci, la o condiționare. Artificialitatea mediului își pune amprenta asupra comportamentului animalelor, iar amprenta este direct proporțională cu inteligența animalelor în cauză (ca să mai dau un exemplu, un cameleon nu va fi niciodată prieten cu o insectă și nici viceversa).

Acestea fiind spuse, se pune întrebarea: omul, ca animal inteligent (cel mai inteligent, cum ne place să ne alintăm), nu este supus aceleiași condiționări (proporționale)? Nu cumva asistăm la o auto-domesticire? Nu cumva suntem prieteni cu proprii noștri prădători? În fond, dacă aplicăm aceeași "schemă" societății în care trăim, nu observăm o anomalie? O minoritate avută domină fără rest o majoritate ne-avută. Cu brutalitate sau fără, cu forme legale sau fără, faptul nu poate fi negat. Și chiar dacă majoritatea mai cârâie și mai mârâie din când în când, gestul are tot atâta valoare pe cât pasărea care ciugulește pisica.

Există o confuzie bine-întreținută între capitalism și libertate. Practic, capitalismul este prezentat ca latura economică a libertății. Oare așa stau lucrurile, însă? Susținătorii capitalismului nu contestă inegalitățile economice generate de acesta, dar le prezintă fie ca pe un rău necesar, fie ca pe un stimulent. În plus, conform acelorași susținători, orice om are șansa de a ajunge în vârful piramidei, ceea ce face totul scuzabil. Dar dacă aplicăm acest lucru altor imperative? Toți acceptăm că oamenii au dreptul să fie liberi. Dacă am aplica "regulile economice" acestui drept, ar însemna să trăim într-o societate în care cei mai mulți oameni sunt robi, dar au șansa, printr-un fel de loterie a vieții, de a deveni liberi. Și, cu siguranță, câțiva dintre ei ar reuși. Totuși, ne-am dori să trăim într-o astfel de societate, am accepta riscurile? Între o lume în care toți suntem liberi și o lume în care toți avem șansa de a fi liberi, oare ce alegem? Acceptăm că libertatea este un imperativ și că nu trebuie să depindă de șansă, dar, cumva, nu vrem să aplicăm acest lucru economiei. Ducând această analogie până la capăt, capitaliștii sunt oamenii liberi ai economiei. Dacă acceptăm acest fapt, cei fără capital ce sunt? Tot oameni liberi? Nu cumva capitalismul are tot atâtea în comun cu libertatea pe cât robia? În fond, s-au mai văzut cazuri de țări care practicau sclavia deși constituția proclama sus și tare că toți oamenii sunt liberi. Iar unii chiar erau... Alții, mai puțin.

Există libertate economică în afara capitalismului? Firește. Omenirea a stat mii de ani fără capitalism, așa că măcar știm că nu este o condiție intrinsecă a libertății economice. Nu spun că modelele pre-capitaliste erau mai bune decât cel de acum sau că pot fi o sursă de inspirație. În niciun caz. Este ca și cum am înlocui becul cu opaițul. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să acceptăm că ordinea capitalistă este un fel de "stare naturală". Și, chiar dacă ar fi, argumentul este insuficient, din moment ce omul și-a abandonat de mult "starea naturală". De ce n-ar face asta și în economie?

Oricât de absurd ar suna, capitalismul a devenit, treptat, inamicul libertății economice. Capitalismul actual, cu toate bursele, fondurile suverane si speculațiile lui, nu ar trebui să se teamă de Karl Marx, ci de Adam Smith. Marele - cu adevărat marele - capital nu mai operează pe "piața liberă", ci, de cele mai multe ori, pe banii contribuabililor. Exemplele sunt nenumărate. De la măsurile luate în Statele Unite în timpul ultimei crize până la pilonul II de pensii din România. Marele capital a devenit, printre altele, nefalimentar. Și, din păcate, nu este inamicul doar al libertății economice. Că vorbim de servicii medicale, presă, proces electoral, capitalismul este omniprezent. A accepta că CNN ne informează corect (și chiar gratuit!) înseamnă a accepta că McDonald's există ca să ne hrănească (și chiar sănătos!). Capitalismul a devenit inamicul libertății, inamicul nostru. Doar că noi suntem prea domesticiți. Chiar și în fața evidenței, spunem că este răul cel mai mic. Preferăm să ne imaginăm că lumea non-capitalistă e populată de tot felul de baubau, dar nu observăm că stăm cu baubaul cel mare în casă. Și ne mai și ciugulim și giugiulim cu el.

PS Dacă tot suntem într-o cheie semi-umoristică, am o propunere. Toate produsele de la supermarket au așa-numitul tabel nutrițional. Ca să știm câte calorii mâncăm și alte cele. Dacă vrem să vedem fața capitalismului, propun un alt tabel. Tabelul economic. Pe fiecare produs să scrie cât la sută din prețul final îl reprezintă conținutul, cât la sută ambalajul, cât la sută cheltuieli de marketing, cât la sută profit brut pentru producător, cât la sută adaosul comerciantului. Ne-am lămuri repede. Până atunci, însă, să ținem la siluetă. Aspectul contează mult în capitalism.