Broken news

"Breaking news-ul" zilei: "România îl recunoaște pe Juan Guaidó președinte interimar al Venezuelei, a anunțat vineri Administrația prezidențială". Era și timpul! Se pare că intervențiile militare și încercările de lovitură de stat de pe alte meleaguri duc întotdeauna la un armistițiu în spațiul carpato-danubiano-pontic. În fond, guvernul și președintele României n-au mai colaborat atât de fructuos din aprilie 2018, de când Donald Trump a bombardat Siria doar pentru că așa promisese pe Twitter. A fost nevoie de Venezuela pentru ca lucrurile să se repete. Fermul nostru președinte a avut o bună ocazie să dea dovadă de fermo-celeritate, iar micii Maduro din guvernul României au avut o bună ocazie să demonstreze lumii civilizate că nu sunt niște suveraniști enervanți precum cei din Ungaria și Italia. It's a win-win situation! Cei mai câștigați sunt, însă, venezuelenii. Pentru că - nu-i întotdeauna așa? - binele va învinge răul. Arhanghelii Donald Trump și John Bolton, cu susținerea legiunii de socialiști experți în stat de drept din Parlamentul European, vor curăța planeta de încă un stat socialist și vor reda bogățiile naturale ale țării posesorilor de drept, adică poporului venezuelean (și nu exploatatorilor cubanezi!). Așadar, la cât mai multe Venezuele, Sirii, Libii, Irakuri și alte cele, iar în pauze să vorbim despre egalitățuri, diversitățuri, minoritățuri sexuale, dreptățuri și bullying-ul din școli până la europenizare absolută. Pe scena internațională, însă, nu au ce căuta nici minoritarii, nici egalitatea.

Apărătorul independenței procurorilor

Domnul Klaus Iohannis, brav apărător al "independenței" procurorilor, le spune acestora, literă cu literă, ce au de făcut:

I-am cerut astăzi Procurorului general Augustin Lazăr demararea de urgență a cercetărilor pentru clarificarea modului în care s-a produs intervenția Jandarmeriei la protestele de aseară din Piața Victoriei. De asemenea, i-am solicitat Procurorului general să stabilească legalitatea intervenției și să identifice rapid persoanele și gradul de vinovăție a tuturor celor care au luat parte la incidentele violente petrecute în Capitală.

O jumătate de oră mai târziu:

Procurorii militari s-au sesizat din oficiu şi au deschis dosar penal cu privire la modul de intervenție al jandarmilor şi incidentele petrecute la manifestația de vineri seara din Piața Victoriei.

Din câte îmi amintesc, poezia anticorupție spunea că factorul politic nu trebuie să se amestece în activitatea procurorilor sau să-i direcționeze în vreun fel. În cuvintele aceluiași Klaus Iohannis:

Eu, personal, sunt convins şi voi acționa în consecință, evident că procurorii trebuie să fie independenți. Procurorii în niciun caz nu trebuie să fie controlați politic. Procurorii nu pot fi în subordinea unui politician, fie el şi ministru [subl.m.]. În consecință, orice am face noi, în România, ca stat, trebuie să asigure independența procurorilor pentru a garanta o justiție independentă.

Cine cere public procurorului general să cerceteze un anumit caz poate la fel de bine să ceară și întreruperea cercetărilor în alt caz.

Unde sunt, însă, sutele de procurori independenți? Cei care, în urmă cu două luni, acuzau "implicarea factorului politic"? Pare-se nu mai au timp de semnat scrisori de protest, din moment ce fac ore suplimentare zilele acestea. Chiar și în weekend.

Răzvan Ştefănescu și oul lui Columb (II)

În postarea precedentă, am stabilit că "muie PSD", în cuvintele distinsului politolog Vladimir Tismăneanu, este "deopotrivă rezultatul și catalizatorul acestei deșteptări civice". Și, pentru că toată România dă semne de deșteptare civică, inițiativele de acest tip nu lipsesc. Cum ar fi, de pildă, vandalizarea casei memoriale Elie Wiesel, eveniment prompt semnalat de presa internațională (aici și aici) și mai puțin de cea autohtonă.

Să ne aruncăm o privire.

Ce observăm în partea dreapta a imaginii? "Muie Merkel + Trump + Putin". Interesant. Un amestec de muie greșită cu muie corectă. Ordonate după nivelul de "acceptabilitate". Să sperăm că autorul va fi prins și trimis rapid la un centru de reeducare, ca să înțeleagă odată pentru totdeauna că nu e de joacă cu sufixul. Totuși, apare o încurcătură. Așa cum a declarat recent președintele României, "persoane care îndrăznesc să își expună opinia anti-PSD sunt luate în plină zi de poliție. Așa ceva nu s-a întâmplat din anii întunecați ai comunismului". În acest caz, ce ne facem? Luăm în plină zi persoanele care își exprimă opinia anti-Putin? Ar fi ceva de o gravitate extremă.

Pas cu pas, frază cu frază

Despre Klaus Iohannis, cel care, în anii facultății, obișnuia să citească peste două cărți pe zi, zi de zi, dar fără ca vreuna să-i fi schimbat traseul în viață, am mai scris. Din nefericire (în cazul de față, nefericire și fericire sunt perfect interșanjabile), volumul semnat de președintele în exercițiu conține multe alte fragmente la fel de - cum să le numesc? - savuroase.

Am stabilit, deci, că președintele Klaus Iohannis a citit mii de cărți în doar câțiva ani. De unde proveneau, însă, aceste mii de cărți? Mister:

Am fost un vizitator constant al tuturor librăriilor din oraş, mi-a făcut o plăcere enormă să verific ce mai apărea pe rafturi, chit că de multe ori nu prea aveai ce să alegi [s.m.]. Dar de insistat, am insistat!

Având patima lecturii, domnul Klaus Iohannis este și mare devorator de presă. Rețeta e neschimbată:

Sunt un cititor fidel de presă, inclusiv de presă internațională, răsfoiesc zilnic pe internet tot felul de publicații relevante [se putea altfel? - n.m.], fără să am una pe care să o urmăresc în fiecare zi [s.m.].

Până și mersul la muzeu este supus aceleiași reguli:

Deși mă interesează muzeele, atunci când călătoresc merg mai rar în astfel de instituții, ceea ce nu înseamnă că le evit.

Începe să se contureze un tipar:

În afara acestui sentiment de bucurie și de libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilărie [o fi normal? - n.m.].

Povestea merge mai departe:

În rest, da, mi-ar fi plăcut încă din studenție să pot călători. N-am putut. Am recuperat după aceea. Nu îmi doream neapărat să văd un loc anume. Nu aveam în minte ceva foarte concret [s.m.].

Să lăsăm anii de formare și să trecem la adultul Klaus Iohannis, la omul politic incipient:

Și eu, și prietenii, și colegii mei de școală îi detestam pur și simplu pe comuniști și întregul lor sistem. Evident că lumea asculta Radio Europa Liberă. La petreceri se spuneau bancuri despre comuniști. La vremea respectivă, în Sibiu nu a existat, după știința mea, niciun fel de opoziție organizată împotriva sistemului, iar singura formă în care am înțeles eu să-mi manifest disprețul față de comuniști a constat în acțiuni de nesupunere civică, absolut banale. Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi [pe dizidenți? - n.m.]. Atât. Erau lucruri banale. Când am ajuns tânăr dascăl, se țineau ore de informare politică și, pe rând, trebuia să pregătim fiecare câte un referat de informare politică. În loc de referat, eu am luat ziarul Scânteia. L-am dus la ședință și le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează. Erau lucruri absolut mărunte, nesenzaționale, dar nici măcar așa ceva nu era obișnuit pe atunci.

Nesupunere civică, deci. Și vestea bună este că nu-i putea suferi pe comuniști. Să vedem ce mai are de zis domnul Klaus Iohannis despre anticomunismul său:

Eu am fost, cum am spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea [s.m.].

 Admirabil. Anticomunism în familie, chiar dacă privat. Totuși, ceva nu se leagă:

Nu s-a discutat despre orientări politice în familie, nici măcar despre comunism nu s-a discutat [s.m.], aşa că nu aş putea vorbi despre vreo tradiţie a liberalismului începută de cei de dinaintea mea.

Vorbind despre revoluția din 1989, Klaus Iohannis are de spus următoarele:

Şi faptul că imediat, atunci la început, s-a instaurat un regim neocomunist a  reprezentat pentru mine o dezamăgire uriaşă. Chiar dacă la primăria Sibiului, de exemplu, nu am avut neocomunişti, ci mai degrabă oameni de centru-dreapta, n-am avut parte de realizările aşteptate [s.m.].

Așadar, Sibiul a fost liber de neocomunism. Lucru mare! Puțin mai încolo, aflăm că, de fapt, lucrurile au stat pe dos:

Oraşul vechi [centrul vechi al Sibiului - n.m.] a fost lăsat în paragină şi de comunişti, şi de neocomunişti [s.m.].

Dacă am lămurit situația cu comunismul și neocomunismul, să trecem la cum și-a exercitat domnul Iohannis dreptul de vot:

Însă de votat am votat de fiecare dată și îmi amintesc că, în mai 1990, am votat cu Rațiu și cu PNȚCD, în 1992 și 1996 cu Emil Constantinescu. Am votat inclusiv în 2000, în al doilea tur. Simțeam că-mi cade mâna, dar l-am votat pe Iliescu. Însă în anii '90 politica nu m-a interesat deloc.

Nu putem să-l acuzăm pe domnul Iohannis că nu a votat corect. Chiar și cu riscul să-și piardă o mână. Curios este, însă, altceva. Am aflat de alegerile din 1990, 1992, 1996 și 2000. Ce s-a întâmplat, însă, în 2004 și 2009? Cred că știm răspunsul, din moment ce domnul președinte are ambele mâini întregi și nevătămate. Și mai aflăm ceva, anume că în anii '90 politica nu l-a interesat deloc pe domnul Klaus Iohannis. Atât de "deloc" încât nici măcar când a candidat la primăria Sibiului nu era interesat de politică:

Un lucru de care sunt foarte sigur este că, în anii de după Revoluție, nu aveam niciun fel de ambiții politice: nici când am lucrat la inspectorat, nici când am candidat pentru Primăria Sibiului [s.m.].

Dacă în anii '90, interesul pentru politică era inexistent, apetitul politic al domnului Klaus Iohannis a crecut vertiginos în anii care au urmat. Cu inițiative serioase, precum aceasta:

Îmi amintesc inclusiv faptul că, de Ziua Europei, PNL le-a propus românilor să trecem definitiv la ora Europei. Să avem aceeași oră ca Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar Ungaria.
Era, bineînțeles, o declarație politică, dar și simbolică, de aliniere cu valorile puternice ale celorlalte state ale Europei, o pledoarie pentru demnitatea europeană, pe care venise momentul s-o îmbrațișăm, dintr-o poziție de drept. [...] Cu toate acestea, o astfel de măsură, aplicată concret, și-ar fi găsit și o rațiune foarte practică. România trebuie să se alinieze la ritmul Europei nu numai simbolic, ci și economic și social. Ne identificăm prin aceleași valori și aveam aceleași aspirații precum statele occidentale, dar între noi și această Europă există un decalaj foarte concret. Deși ar putea să pară că o oră nu înseamnă mare lucru, pentru antreprenori, pentru oamenii activi, ea contează. Există instituții administrative și economice care, în Europa, încep să funcționeze și se închid cu o oră mai târziu decât în România și am crezut, la acel moment, că a fi în același ritm cu programul acestor instituții ar putea fi o măsură pur și simplu eficientă. [...] În plus, ar fi fost și o măsură profitabilă, de bun management al timpului. Ar fi putut, sunt convins de asta, să ne facă viața ceva mai ușoară. Sau măcar să ne scutească, de pildă, de riscul de a pierde avionul, neatenți la fusul orar.

Domnul Iohannis vrea să corecteze, deci, o realitate geografică teribil de nedreaptă. Cum putem noi să fim precum Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar (așa se exprimă autorul) Ungaria dacă nu avem aceeași oră? Nu cumva riscăm să ajungem ca Portugalia sau ca Regatul Unit, care nici ele nu sunt pe aceeași oră cu țările enumerate de domnul Iohannis? Ora Europei? Dacă domnul Iohannis se referă la UTC+01 (sau GMT+01), "ora Europei" este și a Algeriei, Angolei, Republicii Democrate Congo etc. Fericitele! Dar Statele Unite (ca să nu dăm exemplul Rusiei), care au șase fusuri orare, ce se fac?

Să lăsăm fusul orar și să revenim la subiecte mai de actualitate. Iată ce spune Klaus Iohannis despre momentul 2009:

Faptul că Traian Băsescu nu m-a nominalizat în toamna lui 2009 nu m-a surprins, dar m-a deranjat. Ştiu şi de ce a făcut-o: din raţiuni politice, care nu au ţinut de mine, ci de ceea ce a vrut el să se întâmple în alegeri. Evident, a vrut un guvern de-al lui, care să organizeze alegerile, şi nu un guvern de-al Opoziţiei [s.m.]. [...] Iar dacă ar fi s-o luăm strict pe rezultate, şi-a atins scopul şi şi-a menţinut guvernul în continuare.

Coincidență mare. Nu numai că domnul Iohannis și-a dorit tot timpul un "guvern de-al lui", dar dorința a fost direct proporțională cu apropierea alegerilor. Așa a fost în 2015, asistăm la același lucru în 2018. La ce este bun un "guvern de-al lui"? Cum era de așteptat, la organizarea alegerilor...

Și, pentru că tot suntem la capitolul Traian Băsescu (și să nu uităm de "lapsusul" cu privire la alegerile din 2004 și 2009), domnul Klaus Iohannis, cu o dexteritate lingvistică de invidiat, reușește să evite răspunsul la o întrebare pe care singur o reproduce în carte:

Fără legătură cu faptul că Vasile Blaga s-a ocupat și de campania elecorală a lui Traian Băsescu, am fost întrebat chiar înainte de fuziune, de foarte multe ori, cum e actualul PNL: dacă este un partid pro-Băsescu sau anti-Băsescu [s.m.]. [...] Repet și insist: PNL este un partid fără Basescu [s.m.].

Pro sau anti? Înțeleptul răspunse: fără. Pentru că pericolul vine din altă parte, de la... stânga. De ce să fim egali când putem doar să avem șanse egale? Cu alte cuvinte, avem șanse egale de a fi inegali - și așa trebuie să fie:

Prin politici selective şi redistribuirea avuţiei, Stânga susţine, de fapt, egalitarismul, şi nu egalitatea (de şanse).

Pe post de încheiere, încă un citat:

Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba este să fac, și să nu vorbesc despre ceea ce am de gând să fac.

Că sloganul a fost folosit de Adrian Năstase ("Faptele sunt politica mea"), nu prea contează. Că ideea conform căreia politicianul nu trebuie să vorbească despre ceea ce are de gând să facă este ridicolă în sine (alegătorii pe ce criteriu să voteze? Fizionomie, frenologie?), nici asta nu contează. De ce? Pentru că, în cazul de față, sunt de acord cu domnul Klaus Iohannis. Faptele vorbesc cel mai bine despre dumnealui. Iar cuvintele? Cuvintele îi fac un deserviciu la fel de mare.

Revista presei

Pentru că am avut câteva zile de absență, mă simt obligat să tratez la grămadă - și mai pe fugă - câteva din subiectele cărora, în mod normal, le-aș fi acordat ceva mai multa atenție.

1. Cristian Tudor Popescu este un iluzionist al drepturilor omului. Sub bagheta sa magică, răsar și dispar drepturi precum iepurii din pălărie. În ultimul său număr de iluzionism, Cristian Tudor Popescu se joacă cu votul "tradițional". Cum? Interzicând dreptul la vot al persoanelor care nu au bacalaureatul. Pentru că - știm cu toții! - din cauza lor a câștigat PSD-ul alegerile. Ceea ce uită Cristian Tudor Popescu - dar și bravii #rezistenți - este că, la ultimele alegeri (2016), PSD s-a clasat pe primul loc inclusiv în rândul persoanelor cu studii superioare. Ba chiar și în rândul studenților! Cu aceștia ce (ne) facem? Ce "drepturi" le oferim sau le retragem? La cât de inventiv se dovedește CTP, nu va dura mult și vom avea un răspuns și la aceste întrebări. Până atunci, însă, să ne amintim că același CTP este prietenul (nu înainte de a fi dușmanul înfocat al) familiei "netradiționale". Putem spune, deci, că CTP are o veste bună și una proastă pentru cuplurile de homosexuali fără bacalaureat: se pot căsători, dar își pierd dreptul de a vota. CTP a dat, CTP a luat...

2. David Goodall, despre care am scris aici, nu mai este printre noi. A plecat pe Oda bucuriei. Ceva îmi spune, totuși, că nu avem de ce să fim bucuroși.

3. Pedagog de școală nouă, Klaus Iohannis a renunțat la note și a trecut la calificative. Pe scurt, acuză guvernul PSD de diletantism. Poate așa stau lucrurile. Ceea ce mulți nu înțeleg, însă, este că democrația promite doar reprezentativitate, nu profesionalism. Poți să ai un guvern 100% diletant, dar 100% democratic. Să întrebăm, însă, care sunt calificările lui Klaus Iohannis pentru cea mai înaltă funcție în stat? Cea de profesor de fizică este suficientă? Sau de primar? Eu propun un alt răspuns: lecturile. Citez din "Pas cu pas":

Am luat mai rar Premiul I, mai mult II sau III, și mi-au plăcut cam toate materiile, și acelea "reale", și "umanioarele". Îmi aduc aminte că mă interesau foarte multe subiecte pe atunci și că a fost perioada în care mi-am descoperit, ca orice adolescent, pasiunea pe care mai târziu am transformat-o în profesie. Îmi mai amintesc că am citit enorm în perioada aceea. La fel și în studenție. Am citit tot ce am prins: mii de cărți. Și totuși, nu aș putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viață [subl.m.].

Avem, deci, un președinte citit. Poate chiar cel mai citit. Domnul Iohannis nu spune exact câte mii de cărți a citit în studenție. Cu toate acestea, putem să facem niște deducții. Ce înseamnă mii în vorbirea populară? Cu siguranță mai mult de o mie. La fel de sigur mai mult de două (altfel am spune o mie jumătate, de exemplu). Eu propun să ne oprim la cifra rezonabilă de trei mii. Patru ani de facultate înseamnă 1461 de zile. 3000/1461 înseamnă un pic peste două cărți pe zi, zi de zi, timp de patru ani. Dacă domnul Iohannis avea o problemă într-una din zile și nu se putea dedica lecturii, în ziua următoare citea patru cărți ca să recupereze. Sau poate am fost rău. Poate domnul Iohannis a citit mii de cărți în adolescență și studenție. Cu alte cuvinte, s-ar dubla numărul anilor. Chiar și așa, tot înseamnă o carte pe zi, zi de zi, timp de opt lungi ani. Cu toate acestea, niciuna nu i-a schimbat traseul în viață...

4.  Amestecul rusesc în alegerile din Statele Unite devine tot mai clar. Apar și primele probe. Vorbim de niște ads atât de bine gândite, încât nicio minte nu va scăpa neafectată. Eu, personal, am devenit brusc trumpist după ce am parcurs acest articol din Ars Technica. Simt nevoia imperioasă să votez cu Trump. Mai mult, simt nevoia la fel de imperioasă să fac prozeliți - așa că redau anunțurile cu pricina:

Teleormăneanul Donald Trump

România pare să fie țara cu cei mai mulți experți în drept pe metru pătrat. Și acest lucru se vede: într-o țară în care preocuparea principală a cetățenilor cu facebook (că doar dânșii contează) este să se plângă de tot și de toate, justiția reprezintă o extraordinară excepție. Drumurile se fac prost, școlile sunt vai de ele, autostrăzi n-avem, spitalele sunt insalubre, PSD-iștii sunt corupți, asistații-s asistați, bugetarii-s bugetari, dar justiția... justiția e - miracol! - dincolo de orice reproș. De câteva zile încoace, nu pot să nu constat că experții în drept intern - de teama plafonării profesionale, probabil - și-au descoperit vocația în drept... internațional (ceva inevitabil, pesemne). Cu Klaus Iohannis, primul expert în drept local, național, internațional și galactic, dând tonul. Ca să folosesc o expresie a domnului Iohannis, când e vorba de tipuri de drept, you name it, we have it. Ce anume a precipitat această schimbare? Cumva atacul americano-franco-britanic asupra Siriei, desfășurat fără mandat ONU și fără aprobarea parlamentelor respectivelor țări, adică din moftul a trei oameni de pe planetă? Nu, firește că nu. Atacul a fost foarte fain, atât de fain încât, în premieră, România a părut pentru 24 de ore o țară normală. Altceva, însă, a agitat apele pescarilor de drept internațional de pe malurile Dâmboviței, mai precis povestea cu mutarea ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Brusc, atât domnul Iohannis cât și vigilenții anti-PSD au fost loviți de dreptul internațional în moalele capului. Dramă mare. Domnul Andrei Pleșu are cuvântul:

"Politica externă a țării se decide prompt și nebirocratic pe bază de subtilitate diplomatică teleormăneană. A se slăbi cu Constituția, cu Președinția, cu experții de la Externe, cu Uniunea Europeană etc. Oricine poate, de pildă, să mute ambasade de colo-colo: de la Alexandria la Videle, de la Turnu Măgurele la Islaz, de la Blejești la Salcia. Sau, mă rog, de la Tel Aviv la Ierusalim."

Să uite domnul Andrei Pleșu că Viorica Dăncilă doar a imitat ce-a făcut partenerul nostru strategic de peste ocean? Nu cumva primul teleormănean (de teleormăneni putem să râdem cât vrem, nu-i așa?) a fost chiar Donald Trump? Oare aceeași "subtilitate teleormăneană" își spune cuvântul și atunci când Statele Unite sar în apărarea "statului de drept" din România? Unde au fost domnii Andrei Pleșu și Klaus Iohannis din decembrie 2017, când Donald Trump și-a anunțat intenția de muta ambasada Statelor Unite în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, până în prezent? De ce "președintele Republicii", cum îi place mai nou să se prezinte (à la française) domnul Klaus Iohannis, nu l-a convocat pe domnul ambasador Hans Klemm pentru a-și exprima nemulțumirile? De ce România s-a abținut la votul din Adunarea Generală a Națiunilor Unite cu privire la statutul Ierusalimului, deși o majoritate zdrobitoare a condamnat decizia luată de Donald Trump?

Da, partenerul nostru strategic încalcă dreptul internațional, dar este mai ușor să râdem de teleormăneni, de Dăncilă și de Dragnea. Nu că ultimii doi - prin ultima lor ispravă - n-ar merita. Dar nu prin invocarea selectivă a dreptului internațional...

Unitate în gânduri și simțiri

România a devenit peste noapte o țară normală. Președintele și prim-ministrul sunt în sfârșit de acord asupra unui subiect: bombardarea Siriei. Klaus Iohannis s-a făcut primul remarcat. Pe Twitter, bineînțeles:

"România condamnă utilizarea armelor chimice în Siria, care nu este deloc justificată. Suntem solidari cu acţiunile partenerilor noştri strategici."

Ca să nu rămână mai prejos, Viorica Dăncilă sare și ea în apărarea partenerilor strategici, reușind să compenseze întârzierea reacției prin triplarea numărului de cuvinte:

"Guvernul României reiterează condamnarea atacului chimic din 7 aprilie 2018, soldat cu victime în rândul populaţiei civile, în termenii cei mai categorici. România susţine şi este solidară cu acţiunea fermă de răspuns a SUA, Marea Britanie şi Franţa în Siria, ca urmare a atacului chimic şi reiterează sprijinul ferm pentru orice efort al comunităţii internaţionale destinat încetării conflictului din Siria."

Deci, se poate. PSD-ului i-a trecut supărarea pe ambasadele care au făcut din România o mică Sirie (fără bombe, e adevărat, dar cu intenții la fel de nobile). Când se întâmplă altora, e totul okay. Nu-mi rămâne decât să-mi doresc cât mai multe războaie în Orientul Mijlociu, poate așa vom fi și noi normali. Și nu va fi bine doar pentru noi, ci și pentru cei bombardați. Pentru că, așa cum ne asigură guvernul, bombardamentele reprezintă un efort destinat încetării conflictului.

Un prieten îmi spunea la telefon azi: cu logica, nu faci nimic. Câtă dreptate avea...

Câteva (probabil false) profeții despre viitorul imediat

Deși nu sunt clarvăzător, după ani lungi în care am încercat să-mi explic tot felul de fenomene care îmi păreau fără nicio noimă (sau care se băteau cap în cap), am dezvoltat o metodă de a ghici viitorul. Este de o simplitate dezarmantă, așa că voi încerca s-o explic în câteva cuvinte pentru cei care vor s-o testeze. Pe scurt, metoda sună cam așa: în orice situație dată care lasă loc mai multor rezultate posibile, cel care are câștig de cauză este rezultatul cel mai rău (sau cel mai puțin dezirabil). Simplu, nu? Luați orice situație cu rezultat necunocut. Doi candidați la alegeri, de exemplu. Nu are rost să vă bateți capul cu sondaje și cu alte calcule. Mai simplu (și mai sigur) este să vă puneți întrebarea: cine e candidatul mai rău? Dacă aveți un răspuns clar (ceea ce, de multe ori, este dificil, din moment ce ambii pot să fie la fel de răi), atunci cu siguranță va câștiga respectivul(a). În cazul puțin probabil în care veți avea o surpriză (mai precis să câștige candidatul care pare varianta mai puțin rea), nu vă grabiți să aruncați metoda la gunoi, pentru că evoluția lui/ei ulterioară vă va dovedi că nu metoda este greșită, ci aprecierea dumneavoastră inițială. Mai aveți nevoie de o ilustrare? Dacă aș juca la 6/49, rezultatul cel mai puțin dezirabil ar fi să pierd și, conform metodei expuse mai sus, așa se va și întâmpla. Cu toate acestea, chiar dacă aș avea parte de o surpriză și aș câștiga, complicațiile ulterioare vor dovedi că ar fi fost preferabil să nu câștig, deci metoda a funcționat. Așa că ignorați matematica și calculele probabilistice. Acestea sunt formule aduse pe lume pentru a da un lustru științific metodei mele. Îmbrățișați pesimismul, asumați-l, și nu veți regreta. Metoda este aproape infailibilă. Aproape pentru că, așa cum am spus, intervine eroarea umană. Cu cât veți putea defini mai clar (și mai obiectiv) care este rezultatul cel mai rău, cu atât veți vedea mai limpede viitorul.

Să încercăm să aplicăm metoda la situația politică la început de 2018.

Cazul Laurei Codruța Kövesi, de exemplu. Personal, aș vrea să văd înregistrările lui Sebastian Ghiță. Este posibil? Metoda îmi spune un nu categoric. Laura Codruța Kövesi este deja mat, iar "Sebi" nu pare omul care să se sacrifice pe altarul dreptății. Probabil au loc negocieri intense între corupți (cu anti sau fără anti în față), dar e clar că Sebastian Ghiță este în avantaj zdrobitor. Publicul larg, însă, nu va avea parte de dovezi palpabile, iar cei care văd în LCK "slujirea" nu vor avea de ce să se rușineze (așa cum nu s-au rușinat nici de plagiatul din doctoratul doamnei procuror). "Slujirea" va avea parte de o "retragere onorabilă", înainte de sfârșitul mandatului. Și nu doar din cauza dezvăluirilor lui Sebastian Ghiță. Zilele îi sunt numărate și pentru că altcineva se apropie de sfârșitul primului mandat.

Acel altcineva este Klaus Iohannis. De ce ar vrea președintele să scape de Laura Codruța Kövesi, când întregul său mandat s-a bazat pe corupție cu anti în față? Nu pentru că LCK ar putea deveni un candidat cu șanse reale, ci pentru că domnul președinte, dacă vrea al doilea mandat, trebuie neapărat să obțină, la fel ca la primul, și niște voturi din partea electoratului PSD, așa că trebuie să treacă urgent la dez-antagonizare. Altfel spus, Iohannis, în speranța că electoratul are memorie scurtă (și sunt destule dovezi că așa stau lucrurile), va abandona pentru o vreme discursul corupției cu anti în față (cam la fel cum l-a uitat treptat G.W. Bush pe Osama Bin Laden), cel puțin la nivel intern. Acestea fiind spuse, e nevoie de o paranteză. Electoratul PSD este cel mai flexibil electorat, în sensul că este cel mai dispus nu doar să voteze cu altcineva, ci și să-și sancționeze fără milă partidul (referendumul din 2007, de pildă). Aș îndrăzni chiar să spun că, din acest punct de vedere, este cel mai rațional electorat. Reducând la absurd, este mult mai probabil ca un PSD-ist să voteze cu USR decât un USR-ist să voteze cu PSD. Iar acest lucru duce la o ecuație simplă: candidatul cu cele mai multe șanse la președinție trebuie să fie non-PSD, dar să prindă un strop și la electoratul PSD (este infinit mai greu invers, de unde și lunga listă de eșecuri ale PSD). Traian Băsescu a reușit, Klaus Iohannis a reușit - fără egal - la primul mandat. Va reuși din nou? Lăsând calculele deoparte (am spus ce părere am despre acestea), metoda îmi spune că da. Din simplul motiv că îmi pare cea mai rea variantă. Ceea ce este o culme a ironiei, din moment ce, deocamdată, este singura variantă conturată.

Îi las pe cititori să găsească și alte aplicații pentru metoda prezentată mai sus. Îi asigur că posibilitățile sunt inepuizabile. Până atunci, închei cu o întrebare: se vor adeveri aceste profeții? Nu știu - din simplul motiv că nu mi-e clar care variantă este mai neplăcută. Pare una din acele situații în care ambele variante sunt la fel de rele. Dacă se vor adeveri, e trist, dacă nu, e iarăși trist (pentru că nici măcar nu voi avea satisfacția că am "nimerit-o"). Sau poate că totul este o păcăleală de 1 aprilie. Sau nu.