Teleormăneanul Donald Trump

România pare să fie țara cu cei mai mulți experți în drept pe metru pătrat. Și acest lucru se vede: într-o țară în care preocuparea principală a cetățenilor cu facebook (că doar dânșii contează) este să se plângă de tot și de toate, justiția reprezintă o extraordinară excepție. Drumurile se fac prost, școlile sunt vai de ele, autostrăzi n-avem, spitalele sunt insalubre, PSD-iștii sunt corupți, asistații-s asistați, bugetarii-s bugetari, dar justiția... justiția e - miracol! - dincolo de orice reproș. De câteva zile încoace, nu pot să nu constat că experții în drept intern - de teama plafonării profesionale, probabil - și-au descoperit vocația în drept... internațional (ceva inevitabil, pesemne). Cu Klaus Iohannis, primul expert în drept local, național, internațional și galactic, dând tonul. Ca să folosesc o expresie a domnului Iohannis, când e vorba de tipuri de drept, you name it, we have it. Ce anume a precipitat această schimbare? Cumva atacul americano-franco-britanic asupra Siriei, desfășurat fără mandat ONU și fără aprobarea parlamentelor respectivelor țări, adică din moftul a trei oameni de pe planetă? Nu, firește că nu. Atacul a fost foarte fain, atât de fain încât, în premieră, România a părut pentru 24 de ore o țară normală. Altceva, însă, a agitat apele pescarilor de drept internațional de pe malurile Dâmboviței, mai precis povestea cu mutarea ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Brusc, atât domnul Iohannis cât și vigilenții anti-PSD au fost loviți de dreptul internațional în moalele capului. Dramă mare. Domnul Andrei Pleșu are cuvântul:

"Politica externă a țării se decide prompt și nebirocratic pe bază de subtilitate diplomatică teleormăneană. A se slăbi cu Constituția, cu Președinția, cu experții de la Externe, cu Uniunea Europeană etc. Oricine poate, de pildă, să mute ambasade de colo-colo: de la Alexandria la Videle, de la Turnu Măgurele la Islaz, de la Blejești la Salcia. Sau, mă rog, de la Tel Aviv la Ierusalim."

Să uite domnul Andrei Pleșu că Viorica Dăncilă doar a imitat ce-a făcut partenerul nostru strategic de peste ocean? Nu cumva primul teleormănean (de teleormăneni putem să râdem cât vrem, nu-i așa?) a fost chiar Donald Trump? Oare aceeași "subtilitate teleormăneană" își spune cuvântul și atunci când Statele Unite sar în apărarea "statului de drept" din România? Unde au fost domnii Andrei Pleșu și Klaus Iohannis din decembrie 2017, când Donald Trump și-a anunțat intenția de muta ambasada Statelor Unite în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, până în prezent? De ce "președintele Republicii", cum îi place mai nou să se prezinte (à la française) domnul Klaus Iohannis, nu l-a convocat pe domnul ambasador Hans Klemm pentru a-și exprima nemulțumirile? De ce România s-a abținut la votul din Adunarea Generală a Națiunilor Unite cu privire la statutul Ierusalimului, deși o majoritate zdrobitoare a condamnat decizia luată de Donald Trump?

Da, partenerul nostru strategic încalcă dreptul internațional, dar este mai ușor să râdem de teleormăneni, de Dăncilă și de Dragnea. Nu că ultimii doi - prin ultima lor ispravă - n-ar merita. Dar nu prin invocarea selectivă a dreptului internațional...

Arabia Saudită, tot mai eternă, tot mai fascinantă și tot mai anticoruptă

Contra modestei sume de 13.99$, americanul de rând se poate în sfârșit informa cu privire la realizările mărețe ale Arabiei Saudite și în special ale prințului moștenitor, Mohammad bin Salman, alintat de presa occidentală sub acronimul MBS. Pe scurt, la tarabele partenerilor noștri strategici de peste ocean, consumatorii de "healthy fake news" pot cumpăra o nouă și misterioasă revistă, intitulată "The New Kingdom", de pe a cărei copertă (le) zâmbește la fel de misterios MBS. Lipsite de reclame (așadar în imposibilitatea de a-și acoperi costurile), cele 97 de pagini ale revistei gem de laude la adresa prințului vizionar, cel care are ca misiune - citez! - să "răspândească fericirea" în rândurile supușilor săi. MBS stă foarte bine și la capitolul anticorupție, fiind prezentat drept arhitectul unei - citez din nou! - "vaste campanii anticorupție care a rezultat în arestarea unora din cele mai puternice figuri ale regatului". Laura Codruța Kövesi pare nimic...

MBS, transformând lumea la doar 32 de ani. Sursă foto: The Daily Beast

Dar cine este editorul misterioasei publicații? Un oarecare David J. Pecker, CEO al American Media Inc. și bun prieten cu un pic mai cunoscutul Donald Trump.

David J. Pecker și Donald Trump visând la o lume mai bună

Mai multe detalii despre întreaga poveste aici și aici.

Pentru cei dispuși să cheltuiască câțiva dolari în plus, "The New Kingdom" se găsește și pe Amazon (aici), unde doi vrednici cititori i-au și dat 5 stele.

"Familia tradițională" este un pleonasm

Câteodată sunt invidios pe oamenii din jurul meu. Oare cum o fi să te trezești dimineața, să ieși pe stradă, să te uiți în jurul tău și să-ți spui că lumea e aproape perfectă și că marile probleme ale planetei sunt Dragnea și al său PSD, Vladimir Putin, Viktor Orbán și "familia tradițională"? Și că, în rest, lucrurile sunt, în linii mari, așa cum trebuie să fie? Trebuie să fie reconfortant, pe de o parte, și teribil de frustrant, pe de altă parte. Să fii la o aruncătură de băț de Utopie și totuși să n-o atingi din cauza celor patru piedici majore enumerate mai sus trebuie să fie ceva foarte chinuitor... Alții (cu pielea mai închisă) mor de foame? Să le fie de bine, oricum sunt prea mulți! Sunt bombardate țări? Trebuie să fie o explicație rațională! Jeff Bezos a câștigat prin muncă grea în 24 de ani cam cât ar fi câștigat un angajat pe salariul minim din România în 35.000.000 de ani ? Meritocrație!

Dacă, direct sau indirect, am mai discutat primele trei piedici în calea spre Utopie, acum mă voi opri asupra ultimei, "familia tradițională". Pentru că, nu cu mult timp în urmă (știu și data), m-am dus la culcare într-o Românie homofobă, iar a doua zi m-am trezit într-o Românie ultra-progresistă. Un pic ca în Twilight Zone - și încă nu-mi revin din buimăceală. Când un personaj precum Cristian Tudor Popescu te face să te simți conservator, ceva nu e în regulă. Citind despre ultima sa "ieșire" împotriva "familiei tradiționale", aproape că m-am dus la fereastră să mă asigur că nu plouă cu broaște sau că nu are loc o invazie de lăcuste sau cine știe ce altă urgie biblică. Dar nu, afară-i soare și frumos, iar oamenii nu sunt plini de buboaie. Aparent, lumea este cum o știu. Cu toate astea, memoria nu-mi dă pace. Pentru că știam că vajnicul luptător împotriva political correctness-ului obișnuia să tune și să fulgere împotriva homosexualilor, am dat o căutare pe google și, firește, am și găsit ceva. Nu voi reda citate largi (îi las pe cititori să "savureze" opera cetepiană în deplinătatea ei), dar voi rezuma spunând că vechiul CTP asemăna homosexualitatea cu necrofilia, zoofilia și pygmalionismul (o mostră: "Nu numai ca pederaștii și lesbienele trebuie lăsați în legea lor, să se pipăie și să se lingă în văzul lumii, dar trebuie să fim democrați și toleranți până la capăt, nu pe porțiuni. Mai sunt și alte minorități sexuale care suferă din pricină că nu sunt înțelese de societate. Necrofilii, de exemplu, cei care fac amor cu cadavre, ei cum să-și trăiască pasiunea vieții când nu au acces neîngrădit în cimitire?"). Noul CTP, însă, câtuși de puțin supărat pe vechiul CTP și etern încrezător în puterile sale intelectuale, nu ezită să-i eticheteze pe cei care nu-i îmbrățișează noile păreri, adică inclusiv pe vechiul CTP, drept "handicapați mintal" (minutul 12 al înregistrării video).

Așadar, în cine să avem încredere? În vechiul CTP, varianta prea tradițională (prea bun, prea ca la țară!) sau în noul CTP (rebranduit)? Aș spune că în nici unul. Pentru că familia este tradițională prin definiție. Familia (monogamă, poligamă sau de altă natură) antedatează (cu mult!) apariția statelor și a codurilor civile. Când vorbim de Europa sau, cum ne place să spunem, de Occident, familia nu poate fi separată de creștinism. Dacă suntem oripilați de poligamie sau de incest, asta nu este pentru că așa au descoperit savanții ieri sau alaltăieri sau pentru că așa am fost învățați la școală, ci pentru că, din punct de vedere cultural, avem două mii de ani în spate în care religia (care, în cazul Occidentului, s-a întâmplat să fie creștinismul) ne-a băgat bine în cap că aceste lucruri sunt interzise. Dacă nu mâncăm câini, pisici, cai sau șobolani, tot creștinismul este responsabil. Ne place sau nu, așa se prezintă lucrurile. Până și Richard Dawkins, cel mai citabil dintre atei (mai ales de către cei care nu vor să fie acuzați de erezii politice), recunoaște că este un "creștin laic". Și chiar și Karl Marx, cel care vedea în creștinism "opiumul popoarelor", spunea că familia este "celula de bază a societății", ceea ce îmi pare o dovadă incontestabilă de tradiționalism involuntar (de inspirație religioasă). Ce legătură au toate aceste lucruri cu dreptul la căsătorie al homosexualilor - sau cu "familia netradițională", cum le place unora să spună? Simplu: "familia netradițională" nu este decât o imitație a "familiei tradiționale" de inspirație creștină. În fond, putem accepta "familia netradițională" în limite foarte precise, cea mai importantă fiind aceea de cuplu - sau de monogamie. Dar, dacă tot suntem netradiționaliști, de ce nu poligamie? Există vreun studiu științific care să dovedească neajunsurile poligamiei? În fond, avem de-a face cu consenting adults. Nu prea știm de ce, dar simțim (oare de ce?) că asta ar fi un pic prea mult. Așadar, suntem netradiționaliști, dar cu condițiuni: netradiționalii să se poarte precum tradiționalii. Cei mai fanatici vor spune da și poligamiei, pornind tot de la argumentul consenting adults. Acestora le-aș răspunde că societatea are talentul să interzică multe lucruri, consimțământul fiind adesea considerat insuficient. Ca să dau un exemplu exagerat, îmi vine în cap povestea canibalului din Germania, cel care a găsit o victimă care și-a dat consimțământul de a fi tranșat și consumat. Societății nu prea i-a păsat de consimțământul respectivului, așa cum nu-i pasă nici de cei care vor neapărat să le fie amputat un membru de dragul esteticii. Trăim în primul rând sub un cod cultural, înaintea celui juridic (care, de multe ori, este oglinda primului). Iar în cazul Occidentului, acel cod cultural este de inspirație creștină. Cultural, căsătoria a fost întotdeauna între un bărbat și o femeie. Extinderea prin forță a "familiei tradiționale" echivalează cu un decret care ar spune că, de mâine, verdele nu înseamnă doar verde, ci și roșu.

Mai există și argumentul că membrii "familiei tradiționale" au un statut juridic privilegiat în raport cu ceilalți (probleme de succesiune etc.). Probabil că așa stau lucrurile. Cu toate acestea, extinderea "familiei tradiționale" asupra cuplurilor de homosexuali nu reprezintă o îndreptare a acestei situații, din simplul motiv că întotdeauna vor exista și cupluri necăsătorite, dar și celibatari (indiferent de orientarea lor sexuală). Cu alte cuvinte, dacă vrem neapărat să mergem pe o astfel de interpretare, este inevitabil că vor exista persoane discriminate de lege. Și atunci ce e de făcut? Facem căsătoria obligatorie? Creăm o agenție care să găsească parteneri celor care nu au și o instituție care să-i căsătorească cu forța pe cei care au? Ce ne facem dacă populația are un număr impar?

Închei cu o glumă. Dacă tot demersul cu "familia netradițională" este de dragul egalității (temă la care țin foarte mult), propun desființarea "familiei tradiționale". Ca în cazul certificatelor de revoluționar. Cum e mai simplu, să-i facem revoluționari aproape pe toți (ca sa fim aproape egali?) sau să renunțăm complet la ele? Dar nu, firește că demersul nu are de-a face cu egalitatea. Totul este un fashion statement anti-PSD, iar ziua de naștere a României ultra-progresiste (acea noapte de care vorbeam la început) este ziua de 11 decembrie 2016, când, subit, toți homofobii de serviciu au devenit inamicii "familiei tradiționale" (urmând exemplul "vizionarului" CTP, care, într-un moment de inspirație, și-a mutat bagajele dintr-o barcă în alta cu câteva luni înainte de alegeri). Dacă PSD-ul ar fi avut "inteligența" să-și imite omologii occidentali, azi nu ne-am fi delectat cu noul CTP, iar #rezistenții ar fi aderat fără rest la cartea de vizită a lui H.R. Patapievici: "alb, român, creștin ortodox și heterosexual". Noroc cu PSD că #rezistenții și-au descoperit identitatea europeană... În rest, totul e perfect. Ca în South Park: "Bombs are flying / People are dying / Children are crying / Politicians are lying too". But I'm super...

Înainte de Siria, a fost Libia...

            Lucrarea îşi propune să analizeze originile şi desfăşurarea războiului civil din Libia, precum şi alianţele/coaliţiile ad-hoc care au jucat un rol hotărâtor în prăbuşirea vechiului regim. Desfăşurarea războiului civil, încheiat oficial odată cu capturarea şi apoi uciderea de către rebeli a colonelului Muammar Gaddafi, a fiului acestuia, Mutassim Gaddafi, şi a altor zeci de membri ai convoiului interceptat de NATO în dimineaţa zilei de 20 octombrie 2011 în apropiere de oraşul Sirte, ridică serioase semne de întrebare cu privire la natura şi intenţiile politice ale proaspeţilor aliaţi ai occidentului. Deznodământul sângeros – lăudat la scenă deschisă de liderii ţărilor participante la campania militară şi nu numai – vine, însă, la capătul unei lungi serii de atrocităţi comise de aliaţii „din teren” ai NATO, multe din acestea ignorate – sau greşit atribuite – de presa occidentală sau de Tribunalul Penal Internaţional.

            În seara zilei de 19 martie 2011, la exact treizeci de zile de la începutul rebeliunii armate în oraşul libian Benghazi, o escadrilă formată din aproximativ 20 de avioane de vânătoare franceze a atacat mai multe ţinte la sol aparţinând guvernului de la Tripoli, distrugând „un număr de tancuri şi de transportoare blindate”[1]. Acesta era debutul a ceea ce secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, urma să numească drept una dintre „cele mai de succes campanii”[2] din istoria alianţei, derulată de-a lungul a şapte luni şi totalizând 9700 de misiuni de atac[3] menite să anihileze capacităţile militare ale regimului lui Muammar Gaddafi, înclinând astfel decisiv balanţa în favoarea rebelilor.

            Benghazi, capitala rebeliunii

            Oraşul Benghazi, al doilea ca mărime din Libia (după Tripoli) şi capitala provinciei istorice Cirenaica, a jucat un rol hotărâtor în declanşarea şi derularea războiului civil care a cuprins Libia în februarie 2011. Prezentat ca oraş-martir de presa occidentală, Benghazi a simbolizat pentru publicul larg rezistenţa eroică a poporului libian în faţa agresiunii trupelor loiale colonelului Muammar Gaddafi. Presupusele atrocităţi comise de forţele guvernamentale în Benghazi au mobilizat rapid principalele puteri occidentale (Statele Unite, Franţa, Anglia), care i-au înarmat pe rebeli şi, ulterior, prin campania NATO, au bombardat trupele comandate de la Tripoli. Ceea ce trebuie spus, însă, este că Benghazi mai făcuse obiectul ştirilor internaţionale cu mult înainte de momentul februarie 2011.

            În octombrie 2007, forţe ale coaliţiei internaţionale din Irak au descins la o casă operativă a Al-Qaeda din oraşul irakian Sinjar, aflat în apropiere de graniţa cu Siria. Ceea ce urmau să descopere avea să reprezinte o incursiune în premieră în lumea „internaţionalei” jihadului, o „adevărată comoară” de informaţii, mai precis o varietate de documente şi fişe biografice, mai mult sau mai puţin complete, despre aproximativ 700 de luptători străini în Irak. Documentele în cauză au fost trimise pentru analiză la Centrul pentru Combaterea Terorismului din cadrul West Point, care, în decembrie 2007, va publica un raport intitulat „Luptătorii străini ai Al-Qaeda în Irak. O primă interpretare a documentelor din Sinjar”[4]. Pe baza „eşantionului” de 700 de luptători străini, analiza reuşeşte o primă cartografiere a insurgenţei din Irak, oferind o imagine demografică a fenomenului. Astfel, din cei 595 luptători străini a căror naţionalitate a fost stabilită, saudiţii reprezentau 41% (244), urmaţi de libieni cu 18,8% (112) şi de sirieni cu 8.2% (49). Clasamentul se modifică radical, însă, dacă raportăm numărul insurgenţilor la populaţia ţărilor de provenienţă. Astfel, Libia a „exportat” în Irak douăzeci de insurgenţi la fiecare milion de locuitori, Arabia Saudită zece, iar Siria doi. Aşadar, Libia s-a dovedit de departe cel mai prolific exportator de jihadişti în Irak. Nu toate centrele urbane din Libia au fost, însă, la fel de productive. Două oraşe ies în evidenţă, acoperind 84% din totalul insurgenţilor libieni din „eşantionul” de la Sinjar: Darnah[5] (60.2%) şi Benghazi (23.9%), aceleaşi două oraşe care au devenit nume de referinţă în timpul rebeliunii din primăvara lui 2011. Raportat la cele trei regiuni istorice ale Libiei (Cirenaica, Tripolitania şi Fezzan), Cirenaica a exportat aproape 90% din totalul insurgenţilor libieni din Irak[6].

Benghazi a mai fost subiect de ştiri şi în 2006, de această dată în contextul scandalului caricaturilor la adresa profetului Mohamed publicate de revista daneză Jyllands-Posten. La începutul lui februarie 2006, Yousuf al-Qaradawi, binecunoscutul predicator islamist de origine egipteană şi gazdă a unei emisiuni[7] transmise de canalul qatariot de televiziune Al-Jazeera, a chemat la o „zi a mâniei” împotriva caricaturilor[8], manifestaţiile degenerând în atacuri violente împotriva ambasadelor şi a altor interese occidentale din lumea musulmană. Benghazi nu a făcut excepţie. Manifestanţi violenţi au atacat şi incendiat consulatul italian ca protest împotriva ministrului italian Roberto Calderoli, care, în contextul scandalului caricaturilor, purtase un tricou cu un desen preluat din revista franceză France Soir, dar atribuit greşit de presa internaţională publicaţiei daneze. Forţele libiene de ordine au intervenit, cel puţin zece manifestanţi pierzându-şi viaţa[9]. La nivel global, scandalul caricaturilor şi violenţele ce au urmat (inclusiv atentate cu bombă) s-au soldat cu 200 morţi[10], devenind o cauză favorită a mişcărilor islamiste, termenul de „zi a mâniei”, folosit ulterior şi în alte ocazii, fiind indisolubil legat de vocabularul politic al acestora. Revenind la cazul Benghazi, ceea ce iese în evidenţă este chiar data la care a avut loc acest incident: 17 februarie, exact ziua în care, cinci ani mai târziu, sub aceeaşi titulatură de „zi a mâniei”[11], a izbucnit rebeliunea împotriva regimului lui Muammar Gaddafi pentru a marca reprimarea manifestaţiilor din 2006.

Protestele plănuite pentru ziua de vineri, 17 februarie 2011, au degenerat rapid în violenţe. Tulburări au avut loc în mai multe centre urbane din Cirenaica[12]: Benghazi, Darnah, Ajdabyia şi Bayda, nume deja familiare din documentele de la Sinjar, dar şi în Zintan (Tripolitania). Protestatarii au devastat şi incendiat mai multe clădiri guvernamentale, inclusiv o secţie de poliţie[13], forţele de ordine fiind acuzate că au răspuns cu focuri de armă[14]. Conform unui raport publicat de International Crisis Group, „multe din articolele din presa occidentală au prezentat de la bun început o viziune foarte părtinitoare a evenimentelor, portretizând mişcarea de protest ca fiind complet paşnică şi sugerând în mod repetat că forţele guvernamentale de securitate au masacrat un număr necunoscut de demonstranţi neînarmaţi, care nu prezentau niciun pericol”[15]. Violenţele au continuat în următoarele zile, oraşele mai sus menţionate din Cirenaica ieşind de sub controlul autorităţilor de la Tripoli. La 24 februarie, la doar o săptămână de la începutul violenţelor, Bayda era un oraş suficient de sigur pentru a găzdui o întâlnire a mai multor comandanţi rebeli, ofiţeri dezertori şi lideri de trib pentru a forma un guvern interimar în zonele „eliberate”. Întâlnirea, care a prefigurat apariţia Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT) trei zile mai târziu, a fost prezidată de Mustafa Abdul Jalil, recentul demisionar din funcţia de ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei.

            Liderii rebeliunii

            Mustafa Abdul Jalil a fost primul înalt oficial al regimului condus de Muammar Gaddafi care a trecut de partea rebelilor. Defecţiunea a avut loc în Benghazi, pe 21 februarie 2011, la patru zile de la începutul violenţelor[16]. Prezentat de presa occidentală în termenii cei mai laudativi şi ca un disident în interiorul guvernului jamahiriei, activitatea juridică anterioară a lui Mustafa Jalil a fost, poate pripit, trecută cu vederea. Astfel, Mustafa Abdul Jalil fusese, cu doar câţiva ani în urmă, unul din actorii principali într-un episod intens mediatizat internaţional. În calitate de preşedinte al Curţii de Apel din Tripoli, Jalil a fost cel care a menţinut nu o dată, ci de două ori pedeapsa cu moartea[17] pentru cele şase cadre medicale (cinci asistente din Bulgaria şi un medic palestinian) acuzate că ar fi infectat cu HIV patru sute de copii la spitalul de pediatrie El Fatih din Benghazi. Cu toate acestea, pe 24 februarie 2011, într-un interviu acordat postului Al Jazeera, Mustafa Abdul Jalil prezenta o cu totul altă versiune a evenimentelor şi identifica alţi vinovaţi: nu cele şase cadre medicale ar fi fost responsabile de infectarea copiilor, ci chiar regimul lui Muammar Gaddafi, aceasta fiind doar una din numeroasele crime comise de Gaddafi împotriva propriului său popor[18]. Într-un alt interviu, de data aceasta acordat ziarului suedez Expressen, acelaşi fost ministru al justiţiei declara că are dovezi că atentatul de la Lockerbie a fost ordonat direct de Gaddafi[19]. Dovezile, însă, n-au fost prezentate nici până astăzi. Dincolo de aceste „inconsecvenţe”, observatorilor occidentali le-a mai scăpat un indiciu important, de această dată legat de chiar înfăţişarea fostului ministru: aşa-numita zabiba[20] de pe fruntea lui Mustafa Abdul Jalil, trăsătură specifică fundamentaliştilor islamici. Poate că merită menţionat că un alt posesor de zabiba este chiar Ayman al-Zawahiri, considerat succesorul lui Osama Bin Laden la conducerea Al- Qaeda.

           

Când microniștii devin macroniști

După multe tribulații (PCR-ist, PDL-ist, PMP-isto-udrist, macovist), Cristian Preda, mare europarlamentar și tot atât de mare anticorupt, și-a găsit, în sfârșit, reperul politic. Deocamdată, modest, se declară "un pic macronist":

Modestia-i una, realitatea-i alta. În fapt(ă), Cristian Preda a fost întotdeauna un macronist. Iată dovada incontestabilă, de pe vremea când Emmanuel Macron candida din partea PMP, iar Costa Rica nu era mai mult decât o simplă destinație de vacanță:

Centriștii lovesc din nou

Emmanuel Macron, acest poster boy (pardon, poster person) al centriștilor de pretutideni, apără statul de drept de ghearele iliberalilor.

Prințul moștenitor al Arabiei care-i poartă numele și președintele francez Emmanuel Macron exprimându-și îngrijorarea cu privire la erodarea statului de drept în Ungaria, Polonia și România

Unitate în gânduri și simțiri

România a devenit peste noapte o țară normală. Președintele și prim-ministrul sunt în sfârșit de acord asupra unui subiect: bombardarea Siriei. Klaus Iohannis s-a făcut primul remarcat. Pe Twitter, bineînțeles:

"România condamnă utilizarea armelor chimice în Siria, care nu este deloc justificată. Suntem solidari cu acţiunile partenerilor noştri strategici."

Ca să nu rămână mai prejos, Viorica Dăncilă sare și ea în apărarea partenerilor strategici, reușind să compenseze întârzierea reacției prin triplarea numărului de cuvinte:

"Guvernul României reiterează condamnarea atacului chimic din 7 aprilie 2018, soldat cu victime în rândul populaţiei civile, în termenii cei mai categorici. România susţine şi este solidară cu acţiunea fermă de răspuns a SUA, Marea Britanie şi Franţa în Siria, ca urmare a atacului chimic şi reiterează sprijinul ferm pentru orice efort al comunităţii internaţionale destinat încetării conflictului din Siria."

Deci, se poate. PSD-ului i-a trecut supărarea pe ambasadele care au făcut din România o mică Sirie (fără bombe, e adevărat, dar cu intenții la fel de nobile). Când se întâmplă altora, e totul okay. Nu-mi rămâne decât să-mi doresc cât mai multe războaie în Orientul Mijlociu, poate așa vom fi și noi normali. Și nu va fi bine doar pentru noi, ci și pentru cei bombardați. Pentru că, așa cum ne asigură guvernul, bombardamentele reprezintă un efort destinat încetării conflictului.

Un prieten îmi spunea la telefon azi: cu logica, nu faci nimic. Câtă dreptate avea...

Prietenii teroriștilor

Dacă tot vedem cum e bombardată Siria, să ne aducem aminte de Libia.

Deocamdată, faceți cunoștință cu John McCain, Nicolas Sarkozy și David Cameron, cei care au ținut să-i felicite pe teroriștii din Benghazi exact în locul decapitării unui "mercenar pro-Gaddafi". John Rosenthal demonstrează acest lucru aici și aici.

Să nu uităm că același John McCain este bine finanțat de Arabia Saudită.

Capitalismul și medicina

Este vindecarea un model sustenabil de business? Salveen Jaswal Richter, vicepreședinte la Goldman Sachs Group, spune că nu.

"Potențialul de a furniza "vindecări complete" este unul din aspectele cele mai atractive ale terapiei genice, terapiei celulare prin genetică și editării genetice. Spre deosebire de terapiile bolilor cronice, asemenea tratamente oferă o perspectivă foarte diferită din punctul de vedere al veniturilor recurente... În timp ce descoperirile în genetică ar putea aduce un beneficiu extraorinar societății, aceleași descoperiri pot reprezenta o provocare pentru dezvoltatorii de medicamente genomice care caută fluxuri susținute de numerar."

 Contrariați? Mergem mai departe. Cu exemple.

"[Compania] Gilead Sciences reprezintă un astfel de caz, în care succesul afacerii în vindecarea hepatitei C a dus treptat la epuizarea fondului de pacienți tratabili. În cazul bolilor infecțioase precum hepatita C, vindecarea pacienților existenți a dus, de asemenea, la micșorarea numărului de purtători capabili să transmită virusul altor pacienți, așadar incidența e, de asemenea, în scădere... Acolo unde incidența este stabilă (cancerul, de exemplu), o potențială vindecare reprezintă un risc mai mic pentru sustenabilitatea unei afaceri."

Articolul din Ars Technica (care nu amendează cinismul doamnei vicepreședinte) oferă și câteva cifre. Astfel, veniturile Gilead Sciences obținute din vânzarea tratamentului împotriva hepatitei C au înregistrat un vârf în anul 2015, când au însumat 12,5 miliarde de dolari doar pe piața americană, în timp ce pentru anul în curs se estimează că se vor situa în jurul sumei de 4 miliarde, ceea ce reprezintă o scădere de 68 de procente.

Așadar, odată vindecat, omul încetează să mai fie un consumator. Soluții? Îl vindecăm temporar, transformându-l în abonat pe viață, sau nu-l mai vindecăm deloc și ne concentrăm asupra acelor boli a căror vindecare nu reprezintă un pericol pentru business. Sau îl convingem să dea bani grei pe tot felul de placebo-uri, vândute sub numele de "suplimente alimentare". Din punct de vedere capitalist, vindecarea devine ineficientă.

Să sperăm că executivii din industria farma au tras învățăturile și că nu vor da cu stângul în dreptul precum cei de la Gilead Sciences. Încet-încet, "mâna invizibilă" a capitalismului le va aranja pe toate. În avantajul consumatorului, desigur.

Așa arată corupția

Ce părere aveți despre o țară care, într-o singură zi, execută 47 de oameni, din care 43 prin decapitare? O părere bună, dacă urmați exemplul liderilor lumii.

Noi avem probleme, însă, cu Viktor Orbán și Vladimir Putin. Ei sunt dictatorii. Pentru că așa ne învață personajele din imagini, dar și unii politologi care au plătit scump pentru teribilul lor curaj de a se opune "dictaturii" din Ungaria.

False dileme

Andrei Pleșu știe că nu știe. De fapt, știe că prinde bine să pozeze că nu știe. În fața protocolului SRI-Parchetul General, Andrei Pleșu - cel care nu face diferența între procuror și judecător - este, ca întotdeauna, "dilematic". Se întreabă domnul Pleșu cu privire la omniprezența lui Sebastian Ghiță:

Carevasăzică: există sau nu „statul paralel“? E totuna cu „încrengătura“ Coldea – Kövesi, respectiv SRI – DNA? Dl Ghiță cam asta sugerează. Dar atunci de ce era el, Ghiță, atît de prieten cu dl Coldea (concedii și chefuri comune etc.)? Și de ce petrecea cu dna Kövesi [s.m.]? De naiv ce era sau de „paralel“ ce era? Dar, pînă la urmă, cine e băiatul ăsta inconsistent, șmecherașul ăsta de doi bani, capabil, totuși, să facă din neantul propriu o „prezență“ mediatică ubicuă?

În ochii domnului Andrei Pleșu, problema e simplă. Întrebarea nu este (și nu trebuie să fie!) de ce doamna Laura Codruța Kövesi, procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (repet silabisind: procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție!), petrecea cu șmecherașul de doi bani Sebastian Ghiță (în ochii domnului Andrei Pleșu ceva deloc condamnabil), ci de ce Sebastian Ghiță petrecea cu doamna procuror (ceva foarte condamnabil!)? Oare de ce, domnule Andrei Pleșu? Nu cumva pentru că făceau parte din același club exclusivist? Nu cumva prieteniile doamnei procuror șef spun ceva chiar despre cine este doamna procuror șef? Nu? Firește că nu. Doamna procuror șef petrecea cu Sebastian Ghiță de naivă și de "paralelă" ce era, altă explicație nu poate fi găsită.

Îmi vine în minte scandalul SOV-Geoană din acea dezbatere de neuitat, câștigată de viitorul șef al domnului Andrei Pleșu, Traian Băsescu. Și mă întreb: de ce se întâlnea șmecherașul de doi bani Sorin Ovidiu Vântu (la un moment dat, în treacăt fie spus, angajatorul cu dare de mână al domnului Andrei Pleșu) cu preacuratul Mircea Geoană? De naiv sau de "paralel" ce era? Că doar n-am putea să mergem până acolo încât să-l acuzăm pe Mircea Geoană de vreun interes ignobil... Sau, schimbând registrul, de ce 4,9% din teza de doctorat a doamnei procuror-șef reprezintă fragmente plagiate din alți autori? Ce au avut acești autori de împărțit cu doamna Laura Codruța Kövesi? Nu cumva și-au propus s-o discrediteze? Cine sunt șmecherașii de doi bani care și-au plantat textele în lucrarea doamnei procuror șef? Sau, mergând mai departe cu exemplele, dacă directorul FBI (la acea dată William S. Sessions) ar fi fost în vie la Pablo Escobar, la fel ar fi formulat întrebarea domnul Andrei Pleșu?

Pe atunci, însă, domnul Andrei Pleșu nu era atât de "socratic" în abordări. Iar șmecheria de doi bani este încercarea fostului consilier al lui Traian Băsescu de a-i separa pe membrii clubului exclusivist SRI-DNA în incoruptibili și șmecherași de doi bani.

Killing an Arab

Comentariile sunt de prisos.

https://www.timesofisrael.com/bennett-defends-soldiers-filmed-cheering-gazans-shooting/

Câteva (probabil false) profeții despre viitorul imediat

Deși nu sunt clarvăzător, după ani lungi în care am încercat să-mi explic tot felul de fenomene care îmi păreau fără nicio noimă (sau care se băteau cap în cap), am dezvoltat o metodă de a ghici viitorul. Este de o simplitate dezarmantă, așa că voi încerca s-o explic în câteva cuvinte pentru cei care vor s-o testeze. Pe scurt, metoda sună cam așa: în orice situație dată care lasă loc mai multor rezultate posibile, cel care are câștig de cauză este rezultatul cel mai rău (sau cel mai puțin dezirabil). Simplu, nu? Luați orice situație cu rezultat necunocut. Doi candidați la alegeri, de exemplu. Nu are rost să vă bateți capul cu sondaje și cu alte calcule. Mai simplu (și mai sigur) este să vă puneți întrebarea: cine e candidatul mai rău? Dacă aveți un răspuns clar (ceea ce, de multe ori, este dificil, din moment ce ambii pot să fie la fel de răi), atunci cu siguranță va câștiga respectivul(a). În cazul puțin probabil în care veți avea o surpriză (mai precis să câștige candidatul care pare varianta mai puțin rea), nu vă grabiți să aruncați metoda la gunoi, pentru că evoluția lui/ei ulterioară vă va dovedi că nu metoda este greșită, ci aprecierea dumneavoastră inițială. Mai aveți nevoie de o ilustrare? Dacă aș juca la 6/49, rezultatul cel mai puțin dezirabil ar fi să pierd și, conform metodei expuse mai sus, așa se va și întâmpla. Cu toate acestea, chiar dacă aș avea parte de o surpriză și aș câștiga, complicațiile ulterioare vor dovedi că ar fi fost preferabil să nu câștig, deci metoda a funcționat. Așa că ignorați matematica și calculele probabilistice. Acestea sunt formule aduse pe lume pentru a da un lustru științific metodei mele. Îmbrățișați pesimismul, asumați-l, și nu veți regreta. Metoda este aproape infailibilă. Aproape pentru că, așa cum am spus, intervine eroarea umană. Cu cât veți putea defini mai clar (și mai obiectiv) care este rezultatul cel mai rău, cu atât veți vedea mai limpede viitorul.

Să încercăm să aplicăm metoda la situația politică la început de 2018.

Cazul Laurei Codruța Kövesi, de exemplu. Personal, aș vrea să văd înregistrările lui Sebastian Ghiță. Este posibil? Metoda îmi spune un nu categoric. Laura Codruța Kövesi este deja mat, iar "Sebi" nu pare omul care să se sacrifice pe altarul dreptății. Probabil au loc negocieri intense între corupți (cu anti sau fără anti în față), dar e clar că Sebastian Ghiță este în avantaj zdrobitor. Publicul larg, însă, nu va avea parte de dovezi palpabile, iar cei care văd în LCK "slujirea" nu vor avea de ce să se rușineze (așa cum nu s-au rușinat nici de plagiatul din doctoratul doamnei procuror). "Slujirea" va avea parte de o "retragere onorabilă", înainte de sfârșitul mandatului. Și nu doar din cauza dezvăluirilor lui Sebastian Ghiță. Zilele îi sunt numărate și pentru că altcineva se apropie de sfârșitul primului mandat.

Acel altcineva este Klaus Iohannis. De ce ar vrea președintele să scape de Laura Codruța Kövesi, când întregul său mandat s-a bazat pe corupție cu anti în față? Nu pentru că LCK ar putea deveni un candidat cu șanse reale, ci pentru că domnul președinte, dacă vrea al doilea mandat, trebuie neapărat să obțină, la fel ca la primul, și niște voturi din partea electoratului PSD, așa că trebuie să treacă urgent la dez-antagonizare. Altfel spus, Iohannis, în speranța că electoratul are memorie scurtă (și sunt destule dovezi că așa stau lucrurile), va abandona pentru o vreme discursul corupției cu anti în față (cam la fel cum l-a uitat treptat G.W. Bush pe Osama Bin Laden), cel puțin la nivel intern. Acestea fiind spuse, e nevoie de o paranteză. Electoratul PSD este cel mai flexibil electorat, în sensul că este cel mai dispus nu doar să voteze cu altcineva, ci și să-și sancționeze fără milă partidul (referendumul din 2007, de pildă). Aș îndrăzni chiar să spun că, din acest punct de vedere, este cel mai rațional electorat. Reducând la absurd, este mult mai probabil ca un PSD-ist să voteze cu USR decât un USR-ist să voteze cu PSD. Iar acest lucru duce la o ecuație simplă: candidatul cu cele mai multe șanse la președinție trebuie să fie non-PSD, dar să prindă un strop și la electoratul PSD (este infinit mai greu invers, de unde și lunga listă de eșecuri ale PSD). Traian Băsescu a reușit, Klaus Iohannis a reușit - fără egal - la primul mandat. Va reuși din nou? Lăsând calculele deoparte (am spus ce părere am despre acestea), metoda îmi spune că da. Din simplul motiv că îmi pare cea mai rea variantă. Ceea ce este o culme a ironiei, din moment ce, deocamdată, este singura variantă conturată.

Îi las pe cititori să găsească și alte aplicații pentru metoda prezentată mai sus. Îi asigur că posibilitățile sunt inepuizabile. Până atunci, închei cu o întrebare: se vor adeveri aceste profeții? Nu știu - din simplul motiv că nu mi-e clar care variantă este mai neplăcută. Pare una din acele situații în care ambele variante sunt la fel de rele. Dacă se vor adeveri, e trist, dacă nu, e iarăși trist (pentru că nici măcar nu voi avea satisfacția că am "nimerit-o"). Sau poate că totul este o păcăleală de 1 aprilie. Sau nu.