Înjurătura care îi unește

E un lucru bine știut că Stalin detesta Ohrana (poliția secretă țaristă). Acest fapt nu l-a împiedicat, însă, să creeze cea mai temută poliție politică, NKVD-ul. De fapt, regimul de teroare instituit de Stalin a fost clădit pe fundațiile țarismului. Până și Gulagul, simbolul represiunii staliniste, n-a făcut altceva decât să continue Katorga țaristă. Și nu este singura asemănare. În fond, una din primele griji ale bolșevicilor a fost refacerea imperiului, cel puțin din punct de vedere teritorial. Ceea ce înseamnă că, simplificând, anti-țaristul Stalin a devenit, ca o ironie a istoriei dar și a soartei, țarist. Cu alte cuvinte, a fi anti-x nu reprezintă câtuși de puțin o garanție că nu ai nimic în comun cu x.

Acestea fiind spuse, întreb: poți să fii anti-PRM cu metode PRM-iste? Intelectualii noștri "de marcă" - alături de participanții la protestele ultimilor ani - țin să demonstreze că da. Deși întotdeauna critici cu PRM și cu Corneliu Vadim Tudor, limbajul și tehnicile utilizate de aceștia seamănă izbitor cu cele brevetate de CVT. Trec în revistă câteva din asemănările de discurs:

1. Justițiarismul. Cu ce a rămas Vadim Tudor în memoria colectivă? Fără îndoială, cu obsesia pentru "justiție". Vâzând peste tot "mafia" (ca marcă înregistrată cu accentul nu pe primul a, ci pe i), Vadim Tudor promitea că va conduce țara cu mitraliera. Dar nu doar Vadim Tudor vedea "mafia" peste tot, ci și distinsul filosof și patron al Humanitas, Gabriel Liiceanu, cel care, într-un moment de mare inspirație - dar și ca un omagiu involuntar adus tribunului -, și-a intitulat un articol în felul următor: "Răul României de azi: o mafie camuflată în partid". Să trecem, însă, de la "mafie" la "pușcărie", un alt cuvânt preferat al lui CVT. La alegerile europarlamentare din 2009, sloganul personal al lui Vadim Tudor (diferit de cel al partidului) suna așa: "Hoților, bandiților, ce-ați făcut cu țara noastră? Pușcăria vă manâncă!". O asemănare izbitoare cu sloganurile din Piața Victoriei. Pasiunea pentru "pușcărie" e atât de mare, încât același Gabriel Liiceanu se oferea să facă el pușcărie în locul lui Liviu Dragnea.

2. Mania pentru porecle și invective. Poreclele la români au o veche tradiție. Cu toate acestea, cel care a transformat porecla în armă politică a fost, fără îndoială, CVT. Câteva exemple: Țapul (Emil Constantinescu), Frankenstein (Theodor Stolojan), Mihai Bâl-Bâl (Regele Mihai), Bătrâna Șandrama Stalinistă (Ion Iliescu), Bombonel (Adrian Năstase), Purcica (Alina Mungiu), Chiorul (Traian Băsescu), Ardei Umplut (Ion Cristoiu) etc., etc. (pentru o recapitulare a invectivelor, vezi aici). Aceeași manie a poreclelor poate fi găsită azi în cercurile #rezist, astfel: Livache, Daddy, Pablito, Volguța (fostă membră PRM despre care anti-PRM-istul Andrei Pleșu, dorind parcă să demonstreze că umorul PRM-ist îi este aproape de suflet, scria recent că este - citez - "o filoloagă dezvirginată politic de Vadim Tudor"), Abramburica, Duamna, Teleor-man, Teleor-woman, Veorica, Pavianul cu Mantie etc. etc. Nici la capitolul invective cercurile #rezist nu stau mai slab. Redau câteva marca Vladimir Tismăneanu: "puroiul pesedist", "scroafa" (Dăncilă), "infama analfabetă" (Dăncilă), "ciuma, holera si lepra" (Dragnea, Dăncilă și Tăriceanu) etc.

3. Atacul la persoană. CVT excela la atacuri murdare în care argumentele erau întotdeauna înlocuite cu umor pornografic. Același lucru îl găsim inclusiv în ultimul număr al Dilemei Vechi, care găzduiește un articol intitulat "Lui Dragnea îi este frică de dentist", insoțit de dovada fotografică concludentă. Conform neînfricatei autoare, care nu se teme de dentiști, dar nici de penibil, Liviu Dragnea nu suferă doar de algofobie, ci și de... muiefobie. Și așa ajungem la sloganul verii (așa cum a fost numit cu multă afecțiune de către jurnaliștii de la Hotnews.ro), care este întruchiparea limbajului revistei România Mare. Slogan îmbrățișat - sau măcar aprobat discret - de toată lumea bună, inclusiv de Gabriel Liiceanu cu al său text "Înjurătura care ne unește". Care îi unește cu Vadim Tudor, aș adăuga eu.

4. Versificație. Ne aducem aminte de poezioarele lui Vadim și nu are rost să revenim asupra lor. Cu Vadim ieșit de pe scenă, pare-se că alți versificatori vor să-i ia locul. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu, autorul acestor stihuri alese: "Caligula Imperator/Și-a făcut calul senator/Petru Groza, mai sinistru/Și-a făcut boul ministru/Iară Nicu, mai galant/Și-a făcut iapa savant/Daddy Dragnea pișicher/Și-a facut oaia premier...". Alt exemplu, din aceeași peniță: "Gunoaiele: Dăncilă și Nicolai/Au dat azi cu mucii-n ceai/Nicolai și cu Dăncilă/Ne provoacă numai silă...".

Așa cum ne invață teoria lui Darwin, odată ce o specie a dispărut, altele se grăbesc să-i ia locul în ecosistem. Dispariția fizică a lui Vadim Tudor a lăsat un loc liber, loc preluat imediat de intelectualii noștri care se autointitulează democrați. A fi anti-Dragnea de pe pozițiile și cu limbajul lui Vadim Tudor nu anunță nimic bun. Și nu, nici gluma cu Teleormanul nu mai merge. Pentru că cei care o folosesc (de la Andrei Pleșu, în nenumărate texte,  până la Vintilă Mihăilescu) nu fac decât să-l plagieze pe Vadim, care afirma următoarele: "Flăcăul ăsta din Teleorman, cu frâna de muci sub nas, a ajuns să conducă România". Dacă Vadim Tudor ar fi înregistrat "gluma" la OSIM, moștenitorii lui ar fi fost milionari.

Răzvan Ştefănescu și oul lui Columb (II)

În postarea precedentă, am stabilit că "muie PSD", în cuvintele distinsului politolog Vladimir Tismăneanu, este "deopotrivă rezultatul și catalizatorul acestei deșteptări civice". Și, pentru că toată România dă semne de deșteptare civică, inițiativele de acest tip nu lipsesc. Cum ar fi, de pildă, vandalizarea casei memoriale Elie Wiesel, eveniment prompt semnalat de presa internațională (aici și aici) și mai puțin de cea autohtonă.

Să ne aruncăm o privire.

Ce observăm în partea dreapta a imaginii? "Muie Merkel + Trump + Putin". Interesant. Un amestec de muie greșită cu muie corectă. Ordonate după nivelul de "acceptabilitate". Să sperăm că autorul va fi prins și trimis rapid la un centru de reeducare, ca să înțeleagă odată pentru totdeauna că nu e de joacă cu sufixul. Totuși, apare o încurcătură. Așa cum a declarat recent președintele României, "persoane care îndrăznesc să își expună opinia anti-PSD sunt luate în plină zi de poliție. Așa ceva nu s-a întâmplat din anii întunecați ai comunismului". În acest caz, ce ne facem? Luăm în plină zi persoanele care își exprimă opinia anti-Putin? Ar fi ceva de o gravitate extremă.

Răzvan Ştefănescu și oul lui Columb

Nu folosi niciodată un cuvânt lung acolo unde unul scurt este suficient.

George Orwell

Circulă vorba-n târg că domnul Mircea Cărtărescu nu vrea să fie asociat cu "muie PSD". O ingratitudine care nu poate fi explicată decât prin orgoliul literar al marelui poet de la curțile Humanitas și ICR. Pe scurt, într-o postare pe care a șters-o la scurt timp (oare de ce?), episod din care domnul Cărtărescu recunoaște că "a învățat foarte multe", fără însă a detalia care sunt aceste "foarte multe", domnul Cărtărescu postula:

Dacă veniți cu «muie PSD», pe mine să nu contați. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmaşul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat.

Așadar, vina pentru "muie PSD" aparține tot PSD-ului. Nimic nou sub soare. Așa cum "țigancă împuțită" a fost - évidemment - din vina "țigăncii împuțite". Că doar știm prea bine că "sexismul, rasismul, şovinismul", lucruri care, declarativ, îl îngrijorează peste măsură pe foarte-simțitorul nostru poet liberal și degrabă urâcios de iliberali, nu ar fi existat dacă nu am fi avut o cauză reală. Cum se spune popular, nu iese fum fără foc...

Dar să lăsăm logica acolo unde-i locul. La arhaisme, printre pseudo-științe și șamanisme. Azi nu mai merge cu logica, ci cu ego-ul. Domnul Cărtărescu, mare meșter al cuvintelor, este, de fapt, gelos. Pentru că, de ani buni, dumnealui și mulți alți fini intelectuali s-au tot rotit în jurul cozii în căutarea acestui cuvânt magic. Au agonizat ca niște insecte căzute în vasul cu apă, debitând vulgarități livrești lipsite de forța unei "mui" cinstite. Precum domnul Vladimir Tismăneanu, bun amic al domnului Cărtărescu:

Insalubrul infractor, birtașul bicisnic Liviu Dragnea, încarnează paradigmatic ceea ce Andrei Pleșu a numit obscenitatea publică. Totul, dar absolut totul, în cazul acestui ipochimen este obscen...

După cum se poate vedea, domnul Tismăneanu încearcă, dar nu reușește. Și nu doar domnul Tismăneanu se află în această situație, ci mai toată intelectualitatea. Și vine Răzvan Ștefănescu, procedând precum Columb cu al său ou, și spune: "muie PSD"! Rezumatul perfect. Patru rânduri reduse la două cuvinte și cu mai mult "punch". Și nu doar patru rânduri, ci mulți ani de "opoziție". Felicitări, domnule Ștefănescu! Ați reușit acolo unde toate mințile strălucite ale României au eșuat. În doar patru litere, ați exprimat inefabilul. Iar singurul dumneavoastră critic? Un invidios lipsit de talent literar. Bine, însă, că a învățat foarte multe. Să sperăm că inclusiv ceva de la domnul Tismăneanu, care, măcar în acest caz, nu pare să sufere de gelozii literare:

Sintagma “M..e PSD”, devenita slogan national, este deopotriva rezultatul si catalizatorul acestei desteptari civice.

La capitolul "onestitate", Tismăneanu 1, Cărtărescu 0.

Dacă veniţi cu «muie PSD», pe mine să nu contaţi. După mine, abia asta e cea mai bună dovadă că PSD, urmaşul PCR, ne-a învins, ne-a adus la numitorul lor de degradare, ne-a mancurtizat

Citeste mai mult: adev.ro/pcq5w8

Radu Călin Cristea - Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale

Băsescu e mai necesar ca oricând.

Traian Ungureanu

Zilele acestea am avut o lectură interzisă. Mă refer la îndemnul deloc dezinteresat, așa cum vom vedea, al domnului Mircea Cărtărescu de a boicota editura RAO. Cele două volume semnate de Radu Călin Cristea, însumând peste o mie de pagini, sunt un fel de enciclopedie a epocii 2004-2015. Nu sunt o lectură ușoară. Nici pentru cei care împărtășesc punctul de vedere al autorului (care sunt forțați să retrăiască amintiri nu tocmai plăcute), nici pentru (și cu atât mai mult) elitele loiale lui Băsescu (prescurtate de autor ELB), cărora li se pune în față bine-meritata oglindă, nici pentru susținătorii acestora din urmă. Și, dacă îmi este permis să mă hazardez cu o afirmație, nici scrierea nu a fost ușoară, în ciuda încercării autorului de a minimaliza efortul depus ("Oricum, la câți bolovani am spart, mai abitir din ianuarie 2013 încoace, ideea de muncă silnică nu-mi mai sparie gândul ca pe vremea cronicarului"). Atunci, de ce există această carte, dacă pentru toată lumea reprezintă un fel de durere de cap? Așa cum celebrul alpinist George Mallory, întrebat de ce vrea să ajungă pe Everest, a răspuns because it's there!, așa răspunde și Radu Călin Cristea: "Impresia mea este că se cuvenea ca această carte să fie scrisă." Da, atât pentru autor cât și pentru cititori, scrierea, respectiv lectura celor două volume necesită un efort similar cu cel al escaladării Everestului. Nu este o activitate plăcută (în sine), escaladarea este extenuantă, dar se cere a fi făcută. Pentru că lucrurile s-au petrecut sub nasul nostru și parcă nimeni nu a încercat să le înfrunte.

Printre rânduri, Împăratul cu șapcă nu este doar cronica unei epoci, ci și un jurnal al deziluziei. Radu Călin Cristea de acum nu mai este cel din 2004-2007: "Eu însumi m-am schimbat, după cum în programul puterii lui Băsescu au fost introduse, pe parcurs, aplicații noi.", recunoaște autorul. Și aș adăuga că este valabil și pentru cititori, indiferent de tabără. Pentru că cele două mandate ale lui Traian Băsescu - și bănuiesc că până și cei mai infocați admiratori ai acestuia ar putea să admită acest lucru într-un moment de introspecție - au marcat, scuzată să fie expresia uzată, sfârșitul unui anumit tip de inocență. Discursul revanșei (cultivat, oarecum fără succes, din 1990 încoace) a devenit brusc dominant și orice urmă de - să-i spunem așa - generozitate (sau idealism) în discursul public a fost eradicată sau, pur și simplu, a dispărut de la sine. Condamnări (la propriu și la figurat), înfierări de tot soiul, cătușe, pușcărie, zeghe, asistați, bugetari, ciumă roșie, corupți, penali, puie monta, daddy, putsch, hoți, latrina 3, acestea sunt moștenirea celor zece ani de Traian Băsescu. Moștenire care, în mare măsură, nu a fost opera minții lui Traian Băsescu (cel care "nu s-a lăsat condus de o ideologie, ci numai de instincte și reflexe", cum corect îl definește autorul), ci a intelectualilor fideli acestuia, adica a ELB, care au slujit și au croit constant haine haute couture pentru împăratul de la Cotroceni. Și, în momentele cheie (alegerile din noiembrie 2004, suspendarea din 2007, alegerile din noiembrie 2009 și suspendarea din 2012), au făcut-o fără rest, cu pasiune, mitraliind orice formă de opoziție față de Traian Băsescu. Nu pentru că ar fi ales răul mai mic, ci pentru că, în cuvintele lui Gabriel Liiceanu, "s-au recunoscut cu valorile lor" în activitatea președintelui.

Ori de câte ori soarta politică a lui Traian Băsescu părea periclitată, ELB au intervenit în forță împotriva inamicilor președintelui. Nicio comparație nu a fost prea exagerată, niciun atac prea murdar, nicio paralelă istorică prea deplasată. Citind textele semnate de ELB, nu poți să nu rămâi cu impresia că o zeitate pro-Băsescu a conceput toate tragediile istoriei (Holocaust, Gulag etc.) și i-a adus pe lume pe Hitler, Stalin, Mussolini, Kim Jong-un, Enver Hodja, Mao, Pol Pot etc. exclusiv cu gândul la România anilor 2000 și la soarta lui Traian Băsescu. Toți au fost parte a unui grand plan divin, anume de a oferi ELB puterea exemplului și pentru a (le) facilita demonstrația monstruozității coaliției anti-Băsescu. La fel și cu regnul animal, de la crocodili la limbrici, toate dihăniile care stârnesc groază sau repulsie au fost create pentru a avea ELB cu ce să-i compare pe criticii președintelui. Nimic nu a scăpat din bestiarul imaginației intelectualilor angajați (nu în sensul dat de Raymond Aron, ci angajați la propriu, precum H.R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleșu, Cristian Preda, Teodor Baconschi etc.) sau, după caz, doar simpli voluntari la cauza băsismului.

Nici cele mai discutabile capitole din președinția lui Traian Băsescu nu i-au contrariat pe intelectualii care, din nou în cuvintele aceluiași Gabriel Liiceanu, cunosc "care e binele în chip matur al României". Astfel, nici măcar candidatura "independentei" Elena Băsescu pentru Parlamentul European nu a stârnit vreo urmă de indignare în rândurile ELB. Reacția acestora față de acest episod a oscilat între tăcere, falsă disociere și chiar justificare. Mircea Cărtărescu: "... o domnișoară Băsescu, pe care n-o cunosc personal, dar al cărei nume, mi se pare, s-a vehiculat în ultimul timp prin presă, legat de o controversă lingvistică. Domnișoarei îi place politica, probabil moștenire de familie. Nu e nici un păcat, nici împotriva legii." Exemplele pot continua. Cum spune Radu Călin Cristea, "dacă busola băsismului ar fi avut două acușoare, cu siguranță că Liiceanu și Pleșu ar fi arătat, înpreună, același nord." Gabriel Liiceanu: "Dacă mă provocați o să vă spun ce cred despre persoana care a generat termenul de băsism, domnul Președinte Băsescu. Cred sus și tare că a fost cel mai puternic, pozitiv puternic, Președinte după '89. Traseul lui a fost impresionant în momente-cheie. S-a bătut pentru statutul democratic al țării, a încercat să facă, atât cât i-a permis contextul, această cursă, cu șchiopătările de rigoare pe parcurs: fiica trimisă la PE - nu era cazul". Probabil atât i-a permis contextul, să-și trimită fiica doar în PE. Oricum, o biată șchiopătare de rigoare, adică inevitabilă. ELB au adoptat aceeași strategie (tăcere, falsă disociere și chiar justificare) și în cazul Elenei Udrea. Andrei Pleșu într-o "nemiloasă" critică: "Nu știu și nu înțeleg, mi se pare un final de mandat care tulbură mințile oamenilor. Eu înțeleg că el  are o preferință, dar insistența cu care o face este misterioasă. Ea are un calibru peste ceilalți candidați, dar e cam mult să meargă la președinție. Mai trebuie niște lucruri, în afară de un aplomb, de o înfățișare, de un curaj olimpic (subl. m.). Dar nu pot să mă substitui domnului Băsescu în acest caz." H.R. Patapievici (subit feminist), căruia îi repugnă (pe bună dreptate!) obiectificarea Elenei Udrea: "Cei care se simt îndreptățiți să o deteste pe Elena Udrea, se simt îndreptățiți și să o trateze public ca obiect sexual fără ca această degradare publică a persoanei ei să stârnească cuiva vreo reacție. Cu o insistență nerușinată, de care ar trebui să se rușineze bărbații și să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidență. Iar acest lucru se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; și nu într-o singură zi, ci zi de zi; și nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă are loc înfierarea". Foarte corect (și tot atât de incorect prin selectivitatea demersului, din moment ce același H.R. Patapievici închide ochii și chiar participă la dezumanizarea oponenților lui Traian Băsescu). Ce ne facem, însă, când chiar colegul de elită Teodor Baconschi o obiectifică pe Elena Udrea, fermecat fiind cam de aceleași "calități feminine" vânate obsesiv de televiziuni? "Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău (Elena Udrea să cadă sub propriul ei farmec? - n.m.), în calitate de coleg. Ești inteligentă, ești frumoasă, ești tenace, ai anduranță la mediul general dezgustător al politicii românești..."

Dincolo de echilibristica făcută de logofeții lui Traian Băsescu pentru a justifica nejustificabilul, Împăratul cu șapcă surprinde și câteva cazuri (grave, dacă trebuie să pun un calificativ) de personalitate multiplă. Mircea Cărtărescu dând glas vulgatei anti-PSD: "Urmaș al partidului comunist, devenit un ghem de ticăloșie și corupție, PSD nu merită să existe (...). Oricine se opune PSD-ului e mai bun decât ceilalți. A rămas pentru mine singurul criteriu." O transformare totală, demnă de Norman Bates din filmul Psycho al lui Hitchcock, ținând cont că același Mircea Cărtărescu, cel care cerea boicotarea editurii RAO, este autorul următoarelor rânduri: "Fiziognomia e o știință veche și cu implicații profunde (...). Îmi plac, deci, expresia fețelor și felul de a fi ale lui Ion Iliescu și Petre Roman. Intuiția îmi spune să merg pe mâna lor. Mi-e absolut imposibil să-i bănuiesc de joc dublu, de «comunism camuflat», de sete de putere, de voință de dictatură personală, sub o formă sau alta. Nu-i greu să-ți dai seama că sunt extrem de inteligenți și că au o competență politică indiscutabilă." Iar cazul lui Mircea Cărtărescu, din nefericire, nu este singular. Iată ce scria Vladimir Tismăneanu în anii tinereții, cu mult înainte de a ajunge the judge and the jury al comunismului românesc: "N.A.T.O. a devenit un instrument al politicii S.U.A. de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace." Hitchcock ar fi mândru. Îmi răsună în minte finalul fimului Psycho, când Norman Bates, în arestul poliției după numeroasele crime, renunță la personalitatea lui reală și și-o asumă pe cea a mamei: "Let them see what kind of a person I am. I'm not even going to swat that fly. I hope they are watching... they'll see. They'll see and they'll know, and they'll say, «Why, he (she, în original) wouldn't even harm a fly.»" ("Vor vedea ce fel de om sunt. Nici măcar nu voi strivi o muscă. Sper că sunt cu privirile pe mine... vor vedea ei. Vor vedea și vor înțelege, vor spune «uite, nu i-ar face rău nici măcar unei muște.»")

Tentația de a reproduce citatele identificate cu precizie de Radu Călin Cristea este foarte mare, dar n-aș vrea să le răpesc cititorilor surprizele din timpul lecturii. Și vor fi multe, chiar și pentru cei care au urmărit cu atenție evoluția ELB. Din acest punct de vedere, Împăratul cu șapcă este o capsulă a timpului. Dacă, în ceea ce privește perioada fanariotă, avem doar o imagine superficială asupra boierimii vremii, epoca lui Traian Băsescu, grație lui Radu Călin Cristea, va fi mult mai limpede pentru posteritate. Îi vedem pe "boierii minții", unii deveniți înalți dregători sub Traian Băsescu sau sfetnicii acestuia (mai mult formali), în elementul și - la fel de important - în cuvintele lor. Perfect inventariați, cu toate micimile. Spun acest lucru pentru că, măcar într-o ocazie - și nu știu dacă aceasta a fost intenția lui Radu Călin Cristea -, Traian Băsescu pare un strop mai onest (sau mai împăcat cu condiția sa) decât cei mai vocali susținători ai săi. Mă refer la episodul condamnării comunismului, de care proaspătul președinte nu părea foarte interesat, conștient fiind - și nefăcând un secret din asta - că, în calitate de comandant al Biruinței, făcuse în anii '80 o avere pe cât de impresionantă pe atât de ilicită. Cu alte cuvinte, o dusese bine sub comunism și nu vedea rostul condamnării acestuia. Vladimir Tismăneanu, însă, nu s-a încurcat cu astfel de detalii (legate de propriul trecut, chiar dacă de altă natură), ba, mai mult, l-a pârât pe Traian Băsescu într-o discuție cu Nicholas Taubman, ambasadorul Statelor Unite la București, al cărei conținut îl cunoaștem grație Wikileaks. În cuvintele lui Radu Călin Cristea: "Taubman îl rezumă pe Tismăneanu «descriindu-l pe Băsescu ca pe un convertit de ultimă oră, ba chiar reticent («reluctant») față de agenda decomunizării» - ceea ce (...) denotă încă o dată biluntrismul lui Tismăneanu care, iată, vădește neoficial rezerve față de Președintele decomunizator în paralel cu cocoțarea oficială a acestuia, pe viață și dincolo de moarte, în Olimpul anticomunismului românesc". Cu Orwell înainte!

"Traian Băsescu a condus o democratură à la roumaine, păcălind Occidentul și lăsând în urmă o societate hărtănită de conflicte interne.", spune Radu Călin Cristea. Cât se poate de corect, cu un mic, foarte mic, bemol. Personal, nu sunt convins că Traian Băsescu a păcălit Occidentul. A fost mai degrabă o înțelegere murdară între două părți (nimic nou sub soare). A win-win situation. Să nu uităm că, printre alte matrapazlâcuri derulate de Traian Băsescu (și nu neapărat din inițiativa lui), arme românești au ajuns în Siria. Și nu printr-un accident. În fond, Statele Unite, deși au cea mai puternică industrie de apărare, sunt principalul cumpărător de arme Made in Romania. Firește, pentru dotarea  soldaților americani...

Ce mai rezervă cititorilor Împăratul cu șapcă? Tot ce a însemnat epoca Traian Băsescu. De la flotă până la casa din Mihăileanu. Inclusiv o radiografie nemiloasă a "reformei" justiției sub Traian Băsescu și o excepțională paralelă cu campania anticorupție mani pulite (mâinile curate) din Italia anilor '90. În cuvintele lui Radu Călin Cristea: "Fenomenul cu cel mai periculos nivel de malignitate în timpul democraturii lui Traian Băsescu îl reprezintă, în analiza mea, degenerescența justiției. Băsescu a judecat cu sânge-rece de reptilă: hegemonismul puterii sale se putea înfăptui doar prin pilotări când din umbră, când ostentative ale justiției." De ce a politizat justiția Traian Băsescu? În locul unui răspuns serios, pe care cititorul îl va găsi cu siguranță în volumele semnate de Radu Călin Cristea, prefer să închei cu o glumă amară. Pentru că a putut. Because it was there!

Împăratul cu șapcă este tomografia, în toate secțiunile imaginabile, a mandatelor lui Traian Băsescu. Mesajul din sticlă în oceanul timpului.

Vladimir Tismăneanu și George Orwell

„Punctul meu de pornire este întotdeauna un sentiment de partizanat, o senzație de injustiție. Când mă așez să scriu o carte, nu-mi spun «voi produce o operă de artă». O scriu pentru că există o minciună pe care vreau s-o demasc sau un fapt asupra căruia vreau să atrag atenția, iar cea dintâi preocupare este să fiu auzit.”

George Orwell, „De ce scriu”, 1946

Dacă îmi este permis să-l parafrazez pe George Orwell, nu intenționez sa produc o operă de artă, iar textul care a servit drept punct de pornire pentru rândurile de mai jos – „Intelectualii, adevărul și politica”, al domnului Vladimir Tismăneanu, publicat pe platforma contributors.ro pe 8 ianuarie 2018 – nici nu merită una. Și, probabil, l-aș fi trecut cu vederea dacă autorul nu ar fi făcut o măruntă referire la George Orwell, una din multele făcute de-a lungul anilor. One too many, mi-am zis. Iată, pe larg, fragmentul cu pricina:

„[…] Rolul intelectualilor critici este esențial nu doar pentru definirea mizelor acestei lupte, dar și pentru formularea mai clară a acelor valori care trebuie apărate împotriva profeților neocomuniști și/sau neotribaliști. Intelectualii (mă gândesc acum la cei pe care îi numim intelectuali critici) sunt cei care trăiesc pentru și din cultivarea ideilor, fiind totodată implicați, de partea democrației, în conflictul care se desfășoară în sfera publică.

Acești intelectuali refuză pactul cu oportunismele bine remunerate și resping colectivismele gregare [sic]. Ei afirmă deschis valorile pluralismului și toleranței. Este vorba de o definiție normativă, nu de una descriptivă. De la Émile Zola, care a avut curajul să se opună militarismului antisemit în perioada «afacerii Dreyfus», și până la Camus, Orwell sau Havel, intelectualii au fost adversarii mișcărilor totalitare de dreapta ori de stânga..”

Până aici! Deși includerea lui George Orwell între criticii totalitarismului este stricto sensu corectă, n-am putut să nu observ mostra de dublăgândire pe care ne-o oferă autorul citatului de mai sus prin invocarea lui George Orwell (și nu numai) drept aliat în lupta sa cu neocomunismul/neotribalismul. Cine sunt profeții neocomunismului/neotribalismului, domnul Vladimir Tismăneanu nu ne spune. Ne lasă doar de înțeles că aceștia reprezintă un teribil pericol și face apel la vigilență perpetuă, deși ideile de sorginte comunistă sunt astăzi la fel de prezente în sfera publică precum variola, boala eradicată încă de la sfârșitului anilor ’70 ai secolului trecut. Dacă acceptăm, totuși, premisa domnului Vladimir Tismăneanu și ne aplecăm asupra scrierilor lui George Orwell, constatăm că lucrurile sunt un pic mai încâlcite. Voi încerca să explic.

Eric Arthur Blair (numele real al lui George Orwell) a fost coleg de front (în războiul civil din Spania) chiar cu Leonte Tismăneanu, tatăl distinsului politolog și apostol al anticomunismului. Nu numai că amândoi au fost de aceeași parte a baricadei (cine știe, poate s-au și cunoscut!), dar amândoi au purtat pentru tot restul vieții sechelele războiului. Bănuiesc că nu e o noutate pentru nimeni, dar trebuie spus că George Orwell a fost împușcat în gât (rană care, după toate indiciile, i-a și grăbit sfârșitul), iar Leonte Tismăneanu și-a pierdut mâna dreaptă. Destine comune (chiar și parțial), dar, cum vom vedea, nu și în ochii autorului, din moment ce Tismăneanu-fiul se dezice de Tismăneanu-tatăl, dar nu și de George Orwell, deși ambii au luptat – ca să folosesc expresia favorită a #rezistenților de astăzi – de partea „ciumei roșii”. În calitate de președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, domnul Vladimir Tismăneanu – în superba sa intransigență anticomunistă – nu a ezitat să-și pună propriul tată la index, făcând aluzie inclusiv la originea evreiască a acestuia, după modelul utilizat de România Mare. „Leonte Tismăneanu (Tisminețki)”, așa își prezintă tatăl domnul Vladimir Tismăneanu cititorilor avizi de adevăr anticomunist (mulți dintre ei deja convinși că evreii au adus comunismul în România), îndestulându-și mușteriii cu un adevărat ospăț. Citez din Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România: „La Editura PMR (ulterior Editura Politică) directori au fost Barbu Zaharescu, Jack Podoleanu (cumnatul Ghizelei Vass), Grigore Naum (general de securitate), Valter Roman, Dumitru Ghişe, iar adjuncți, în diverse perioade, Leonte Tismăneanu (Tismineţki), Ilka Melinescu (Wasserman), Florica Mezincescu, Al. Şiperco.” Paranteze grăitoare! Aveați vreun dubiu că evreii au adus și slujit comunismul în România? Vladimir Tismăneanu îl spulberă, iar domnul Gabriel Liiceanu aprobă discret din spate.

Ce ne mai spune în articolul menționat domnul Vladimir Tismăneanu, cel care nu ezită să-l pună pe domnul Gabriel Liiceanu – și, prin asociere, pe sine – alături de Émile Zola, Albert Camus, George Orwell și Václav Havel, acestora fiindu-le acordat onorantul rol de giranți ai ideilor sale? Aflăm că acești intelectuali „afirmă deschis valorile pluralismului și toleranței”, valori la care, firește, aderă necondiționat și autorul. Să vedem, însă, o mostră de pluralism și de toleranță marca Vladimir Tismăneanu, de această dată dintr-o postare pe blogul acestuia, intitulată „Socialismul lui Dragnea”:

„Socialismul lui Dragnea este infracțional, cleptocratic, rusofil, occidentofob, expresia unui modus operandi mafiot, veros și venal. Pesediștii nu au motive să se dezică de liderul lor: așa s-a născut partidul fesenist, prin intrigi, furt, minciună, cupiditate și o insațiabilă rapacitate. Dragnea nu este Hugo Chávez. Acela avea carismă și viziune (una aberantă, dar totuși viziune). Dragnea este un mic Putin din Balcani, un măscărici lamentabil, penibil, josnic. Dragnea nu este o persoană, ci numele unei patologii. Ori, mai exact spus, al unei mocirle…”.

Recunosc că aceste rânduri m-au dus imediat cu gândul la cele „două minute de ură” din O mie nouă sute optzeci și patru, cu Dragnea în locul lui Emmanuel Goldstein. Dezumanizarea adversarului prin ură distilată, purificatoare, aidoma discursurilor naziste împotriva evreilor. Catharsis prin ură. Dragnea este inamicul speciei umane și trebuie eradicat. În fond, nu stai la discuții cu „patologiile” și nici nu le faci proces. Nu există infecții nevinovate și nu are rost să-ți pierzi timpul cu drepturile bacteriilor. Treci direct (și urgent) la antibiotice și nu oprești tratamentul până nu le-ai eradicat. Și, dacă tot sunt în registrul Orwell, îmi permit să mai reproduc un citat, de această dată din O gură de aer (cartea care a precedat Ferma animalelor), în care personajul central (George Bowling) intră pentru o secundă în capul unui agitator antifascist și vede ce vedea acesta:

„Este o imagine cu el însuși zdrobind fețe de oameni cu o cheie franceză. Figuri de fasciști, firește. ȘTIU că asta vedea. Și asta am văzut și eu pentru o secundă sau două cât am fost înăuntrul lui. Trosc! Chiar în moalele capului! Oasele cedează precum o coajă de ou și ceea ce cu un minut în urmă era o față de om acum devine un terci cu aspectul gemului de căpșuni Trosc! Încă unul întins pe jos! Asta este în mintea lui, zi și noapte, și cu cât se gândește mai mult la asta, cu atât îi place mai mult. Și nu e nicio problemă, din moment ce fețele zdrobite sunt fețe de fasciști. Poți să auzi toate aceste lucruri din tonul vocii lui.” 

Revenind la postarea domnului Tismăneanu, așa am intrat și eu pentru o clipă în capul dumnealui pe măsură ce își golea sacul cu invective. Să punem mâna pe cheile franceze și să zdrobim țeste de psd-iști. Și admiratorii supereroului Gabriel Liiceanu – cel care „a veștejit ticăloșia, mișelia și lichelismul”, după cum îl caracteriza profesorul de la Maryland  – vor fi încercat aceleași sentimente la citirea nu tocmai enigmaticului îndemn „No, hai!”. Sandy vizionarul are acum motive întemeiate să se simtă măgulit. No, hai! Nu mai e timp de vorbe multe!

Nici execuțiile extra-judiciare nu sunt excluse de domnul Vladimir Tismăneanu, ba chiar recomandate în situații excepționale. Iată ce afirma în 2011 distinsul politolog și apărător al statului de drept:

„Mi se pare suprarealist faptul că oameni ce se pretind analiști serioși pot ignora că în raport cu pirații, cu cei care amenință însăși existenta civilizației, legea încetează să mai fie universală. În situații de acest gen, umanitatea are dreptul să se apere, fără a mai recurge la tribunale, procurori si avocați. /.../ Osama bin Laden a fost inamicul speciei umane”.

În anumite situații, deci, tribunalele sunt un fel de lux inutil, chiar iritant, care nu pot decât să altereze puritatea actului de justiție, iar legea e universală… doar pentru unii (cei buni, firește). Cam ca în Ferma animalelor (cap. VIII), unde, după un lung șir de execuții din ordinul lui Napoleon, preceptul care spunea „Nici un animal nu va ucide alt animal” a devenit „Nici un animal nu va ucide alt animal fără motiv [sublinierea lui G.O.]”. Deci, dacă există motiv, bang!, un glonț (sau mai multe) în țeastă și inamicul speciei umane e transformat instantaneu într-o tocăniță cu resturi de barbă sau, după caz, cu resturi de mustață. Cum spune domnul Tismăneanu, parafrazându-l pe președintele de atunci al Statelor Unite, Barack Obama, „justice has been done”. Nu contează că în raid-ul de la Abbottabad au murit alte patru persoane, care poate nu erau „inamicii speciei umane”... Nu, justiția a fost înfăptuită, iar umanitatea este încurajată să celebreze în stradă victoria (împotriva Eurasiei, aș fi tentat să adaug): „De ce nu au dreptul americanii să fie fericiți în aceste clipe? De ce nu au dreptul să simtă o justificată satisfacție?” se întreabă – la rândul său justificat satisfăcut – domnul Vladimir Tismăneanu. Voi răspunde tot cu o întrebare: să înțelegem că procesele de la Nürnberg au fost o teribilă greșeală, o pierdere de timp? În cazul în care există dubii cum că domnul Vladimir Tismăneanu i-ar pune în aceeași barcă (a inamicilor speciei umane) pe cei din actuala coaliție de guvernare, redau la întâmplare o altă postare recentă a profesorului de la Universitatea din Maryland: 

„Este suficient să citești ultimele știri din România spre a realiza că PSD si ALDE, această la propriu insalubră, toxică, funestă coaliție, acționează deliberat, metodic și fără niciun fel de scrupule pentru anihilarea statului de drept. Este o «revoluție» crapuloasă. Altfel spus, un puci infam operat de pungași, tâlhari si escroci. Mai clar spus, se urmărește nimicirea, aneantizarea, lichidarea garanțiilor esențiale pentru independența justiției. Este o situație de coșmar existențial. Dacă nu sunt opriți acum, acești netrebnici nu vor mai putea fi opriți niciodată. Iar România se va scufunda in mlaștina unei corupții samavolnice cum nu cred că s-a mai pomenit in istoria Europei…”.

Nu avem de-a face, deci, cu infractori obișnuiți, iar situațiile excepționale necesită măsuri excepționale… Măsuri excepționale pentru care pleda un alt vajnic luptător împotriva corupției, cel care ar fi vrut să guverneze țara cu mitraliera. Să vedem ce avea acesta de zis despre Dragnea: „Chiar dacă, prin absurd, Liviu Dragnea va scăpa de pușcărie, el e un cadavru politic. E terminat. Lumea îl va ocoli ca pe un ciumat.” Asemănările de limbaj sunt izbitoare, iar mesajul, dacă ar fi nesemnat, ar strânge multe „like-uri” de la #rezistenți, mai ales că postarea pe facebook (din care tocmai am citat) începea cu următoarele cuvinte: „PSD VIOLEAZĂ JUSTIŢIA ÎN CAZUL MAFIOTULUI LIVIU DRAGNEA!”.

Ce mai aflăm de la domnul Tismăneanu despre „socialismul lui Dragnea”? Că „este infracțional, cleptocratic, rusofil, occidentofob, expresia unui modus operandi mafiot, veros și venal”. Dincolo de impresionanta dibăcie lingvistică, ce să înțelegem? Printre altele, că rusofilia (deloc dovedită în cazul lui Dragnea) este o gravă (ca să folosesc din nou cuvântul) patologie, în condițiile în care tolerantul domn Vladimir Tismăneanu pune eticheta de xenofob la tot pasul. Cititorii confuzi ar face bine să înțeleagă că doar prin rusofobie se poate evita xenofobia. Vreți să fiți de partea pluralismului și a toleranței? Da? Atunci trebuie să-i urâți din toată inima pe ruși și, dacă se poate, să vă cultivați acest „reflex” măcar două minute pe zi… „Pentru o viață sănătoasă, faceți mișcare cel puțin 30 de minute în fiecare zi”, spune un spot la tv. Corect, dar, pentru gusturile domnului Vladimir Tismăneanu, incomplet. Acum știți ce aveți de făcut, altfel riscați tratamentul cu cheia franceză sau cu boxul lui Sandy.

Ce alte calități mai au intelectualii de talia lui Vladimir Tismăneanu, cel care nu ratează nicio ocazie de a-și confecționa o poză de grup cu figurile de ceară ale greilor antitotalitarismului? Aflăm că (aceștia) refuză oportunismele bine remunerate. Iertată să-mi fie ironia previzibilă, dar cumva le acceptă pe cele prost remunerate? Cea de președinte al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România în ce categorie intră? Sau cea de președinte al consiliului științific al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)? Precum Winston Smith, sufăr de un defect de memorie și îmi amintesc că, doar pentru telefonul domnului Tismăneanu, statul român a cheltuit minuscula suma de 43.000 de lei, adică aproximativ 10 000 euro, în doar doi ani (martie 2010 – mai 2012), ceea ce însemna, ca medie lunară, sensibil mai mult decât un salariu minim pe economie în România la acea dată. Dar șederea de trei săptămâni la Vila Lac 2 o fi fost satisfăcătoare? Din moment ce Vladimir Tismăneanu respinge oportunismele bine remunerate, nu ne rămâne de înțeles decât că acest episod este un oportunism prost remunerat. Revenind la „cleptocrația” psd-istă și suferind de același defect de memorie, nu-mi amintesc ca domnul Tismăneanu să fi fost revoltat atunci când publicul din România a aflat ce avere agonisise (din contrabandă) viitorul președinte (și patron spiritual al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România) Traian Băsescu până în 1989, în condițiile în care Gheorghe Ursu fusese aruncat în închisoare pentru 17 dolari. Dar cartea Marele șoc – din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu la ce fel de oportunism intră?

Cum nu lucrez pentru IRS (și nici pentru ANAF), nu voi insista pe aspectele lucrative ale anticomunismului domnului Vladimir Tismăneanu, deși știu că mai sunt exemple la fel de (sau poate și mai) grăitoare. Legile economiei de piață își spun și aici cuvântul și, cum cererea de adevăr anticomunist crește de la an la an, este firesc să apară și titani care să acapareze piața. Îi cunoaștem pe „marii producători” (de multe ori bine subvenționați din bani publici) și, în România ultimilor ani, cineva poate ajunge rapid la obezitate anticomunistă. Ai criticat cândva comunismul? Ești bun pentru tocătorul de idei al marilor producători. Nu contează ce proveniență ai, nu contează că ai lăsat în testament că nu vrei să fii transformat în pastă, nu contează că ai fost de dreapta, de centru sau de stânga, tot în marele burger al anticomunismului vei ajunge. All you can eat buffet. Nu va zice nimeni „stați un pic, burger-ul ăsta are gust de Orwell”, deși Orwell ar fi precum peștele într-un burger de vită. Acest produs poate conține urme de Orwell, ar trebui să scrie pe etichetă mai degrabă ca o avertizare...

Pentru că, în realitate, George Orwell, dacă ar fi bine metabolizat, ar da serioase indigestii (sau ar declanșa serioase alergii) mânuitorilor de chei franceze. Din fericire, experiența de până acum demonstrează că un segment important al consumatorilor au o genă care blochează metabolizarea și bietul Orwell rămâne nedigerat. Chiar dacă până acum consumatorii nu au acuzat reacții adverse, ingredientul Orwell rămâne, totuși, periculos, mai ales că certificarea lui drept anticomunist este îndoielnică. Habar nu au consumatorii că, printre anticomuniștii sănătoși, cu pedigree, marii producători au strecurat și un anticomunist bolnav, o mârțoagă mai radicală în egalitarismul ei decât comuniștii! Pentru cititorii șocați de astfel de afirmații – precum europenii șocați că au mâncat carne de cal deși pe etichetă scria carne de vită –, iată ce afirma George Orwell în 1937, după întoarcerea sa din Spania, în articolul „Spilling the Spanish Beans”, cu privire la o eventuală victorie a alianței dintre comuniști și liberali:

„Rezultatul logic este un regim în care orice partid sau ziar de opoziție este suprimat și fiecare disident, indiferent de importanță, este închis. Bineînțeles, un astfel de regim tot fascism va fi. Nu va fi la fel ca fascismul pe care l-ar impune Franco, va fi chiar mai bun decât fascismul lui Franco într-o asemenea măsură încât merită să lupți de partea lui, dar va fi fascism. Doar că, la butoane aflându-se comuniștii și liberalii, se va chema altfel.” 

Așadar, anarhistul tory George Orwell îi acuză pe comuniști că sunt prea la dreapta, prea... fasciști. Dar chiar și așa, Orwell admite că un regim comunist ar fi preferabil fascismului lui Franco, lăsând chiar să se înțeleagă că lupta de partea taberei comuniste este încă justificată. Mai sunt îndoieli? Iată ce mai afirmă Orwell în același articol:

„Te poți opune fascismului prin «democrație» burgheză, adică prin capitalism. Dar între timp trebuie să scapi de cârcotașul care arată că fascismul și «democrația» burgheză sunt precum Tweedledum și Tweedledee.”

Adică frați gemeni sau, adaptat la limba română, un fel de Tândală și Păcală, de Stan și Bran sau, și mai pe șleau, aceeași Mărie cu altă pălărie. Câțiva ani mai târziu, în 1941, același George Orwell, în articolul „The Lion and the Unicorn: Socialism and the English Genius”, declară fără menajamente:

„Ceea ce a demonstrat acest război [Al Doilea Război Mondial – n.a.] este că sistemul capitalist privat, adică un sistem economic în care terenurile, fabricile, minele și mijloacele de transport sunt deținute privat și operate exclusiv pentru profit – nu funcționează [sublinierea lui G.O.]. Nu face față.” 

Iar câteva rânduri mai jos, Orwell scria negru pe alb:

„Odată pentru totdeauna, a fost dovedit că o economie planificată este mai puternică decât una neplanificată.”  

Subscrie domnul Vladimir Tismăneanu la aceste idei, care azi ar fi imediat calificate drept neocomuniste, iar autorul declarat o nepersoană? Dar ceilalți anticomuniști dornici să defileze cu Orwell sau să-i împartă opera prin parlamentul României? Bănuiesc că nu, iar echilibristica domnului Vladimir Tismăneanu nu face decât să confirme că cine controlează prezentul controlează trecutul, adică inclusiv pe cel care a imaginat aceste cuvinte.

Veți spune probabil că Orwell bătrânul și-a abandonat ideile din tinerețe, dar nu, George Orwell nu s-a căit niciodată pentru „ereziile” sale, nu a avut niciodată un moment à la Tudor Postelnicu în care să spună „onorată instanță, am fost un dobitoc!”. Ferma animalelor și O mie nouă sute optzeci și patru sunt o critică a totalitarismului, dar au fost scrise, în linii mari, de pe aceleași poziții care l-au împins pe Orwell să se alăture taberei republicane în Spania. Aceleași poziții radical egalitariste și profund antiburgheze care îi îngrozesc pe anticomuniștii fundamentaliști de azi. Așa că introducerea nemântuitului (de idei radical stângiste) Orwell în Big Mac-ul anticomunist este o fraudă grosolană la adresa consumatorilor „de bună credință” (aviz celor de la USR), care ar putea brusc să se simtă ca niște vegetarieni care tocmai au aflat că produsul lor preferat conținea nu doar carne, ci carne stricată. Utilizarea lui George Orwell în propaganda de tip #rezist este o situație cu adevărat... orwelliană.

Închei cu un apel: renunțați la ingredientul Orwell, domnule Vladimir Tismăneanu, până nu este prea târziu și până nu veți avea vreun consumator pe conștiință!