marți, 27 martie 2018

Există whistleblowers și whistleblowers

În momentul în care scriu aceste rânduri, Londra găzduiește, la câțiva pași unul de celălalt, doi whistleblowers celebri. Unul este Christopher Wylie (fost angajat al Cambridge Analytica), celălalt este Julian Assange (fondator Wikileaks). Asemănările, însă, se opresc abrupt aici. Pentru că, deși apropiați geografic, azi probabil mai mult decât oricând (între ambasada Ecuadorului și Palatul Westminster sunt 40 de minute de mers pe jos), destinele celor doi nici că puteau fi mai diferite! Dacă primul este primit azi ca un erou de parlamentarii britanici, celălalt, de șase lungi ani, este refugiat în ambasada Ecuadorului. Care este explicația? Nu poate fi decât una. Primul whistleblowed the right tune, celălalt the wrong tune. Pentru cine right sau wrong? Pentru guvernul britanic și, prin extensie, pentru centriștii din toate zările (mai ales cei de peste ocean sau, cum spun britanicii, from across the pond). În niciun caz pentru Her Majesty's subjects.

Ce am aflat azi de la Christopher Wylie? Concret? Mai nimic. Din povestioarele înșirate de Wylie, reiese că fostul angajator, Cambridge Analytica, deține puterea absolută asupra globului. Mai ceva decât Vladimir Putin, dacă vă vine să credeți... Da, Trump, Brexit, moartea lui Dan Mureșan, toate sunt opera Cambridge Analytica! Iar "revelațiile" sunt preluate de presa de pretudindeni fără nicio rezervă. În fond, cine are nevoie de probe? Când Julian Assange a prezentat probe zdrobitoare cu privire la ilegalitățile comise de guvernul Statelor Unite împotriva propriilor cetățeni și nu numai, răsplata a venit sub forma unui mandat de arestare emis de... centriștii suedezi, în timp ce bravii parlamentari britanici erau mult prea captivați, pe semne, de Britain's Got Talent.

Totuși, episodul Cambridge Analytica are o utilitate publică. Mai precis, scoate la lumină câteva trăsături importante ale celor care bat (atâta!) monedă pe acest subiect. Voi încerca să le punctez:
  • Disprețul maxim la adresa electoratului, prezentat, fără nicio reținere, drept o turmă lipsită de orice urmă de discernământ. Să-ți imaginezi că o entitate poate influența decisiv intenția de vot doar pentru că are acces la datele personale ale unor votanți (nu că faptul în sine nu ar fi de o gravitate extremă!) este ceva absolut jignitor și denotă disprețul celor care îmbrățișează această teorie la adresa instituției alegerilor.
  • Percepția disproporționată asupra importanței marketingului politic. Peste tot în lume, iar de ceva vreme inclusiv în România, partidele și candidații apelează la "experți în marketing politic", convinși fiind că aceștia dețin secretul succesului în alegeri. Pe cât de fals pe atât de periculos. Pentru că, în ciuda savantlîcului lor sociologic (it's the demographics, stupid!) lipsit de finalitate directă, acești "experți" reușesc indirect să pervertească chiar procesul electoral, reducându-i pe candidați la niște caricaturi de la care nu poți să scoți - sau să auzi - un cuvânt cu substanță. Sau, dacă nu cu substanță, măcar ca expresie a unui gând personal, oricât de banal. Trista realitate este că electoratul a ajuns să nu mai aleagă între doi oameni, ci între două produse. Asta, însă, nu-i deranjează pe beneficiari.
  • Prezumția că există un vot corect (sau bun) și unul incorect. Dacă știm care este votul corect ("stabilit științific" de către "elite"), de ce să mai ținem alegeri? Este ca și cum am pune pe picior de egalitate astronomia cu astrologia și am lăsa turma să aleagă între cele două. Îmi pare rău pentru centriștii de pretutindeni, dar Hillary Clinton nu era echivalentul astronomiei. Și nici tabăra pro-UE de la referendumul din Regatul Unit. Ce s-a întâmplat în Statele Unite și în Regatul Unit nu a fost un vot pro-Trump și, respectiv, antieuropean, ci un vot anti-Clinton și anti-Bruxelles. Cu alte cuvinte, un vot anti-establishment. Iar establishment-ul ce face? Dă vina pe Cambridge Analytica sau pe Vladimir Putin.
  • Indiferența față de pericolul reprezentat de așa-numitele rețele de socializare. Scuzele jenante oferite de Mark Zuckerberg par să fi fost suficiente, deși, chiar la o privire superficială, Facebook poartă întreaga responsabilitate pentru "scurgerea" (cu siguranță fără precedent, putem sta liniștiți) de date personale către Cambridge Analytica. Cum spune vorba capitalistă: there is no such thing as a free lunch. Eu aș adăuga: there's no such thing as a free facebook account.
Cam așa se prezintă lucrurile. Cambridge Analytica nu a apărut din neant, acesta e tristul adevăr. Este produsul democrației burgheze care își imaginează că orice proces (inclusiv cel electoral) poate fi redus la regulile pieței. Votantul nu este votant, ci cumpărător. În aceste condiții, Cambridge Analytica, cu practicile ei detestabile, nu este nimic altceva decât rezultatul "mâinii invizibile" a lui Adam Smith. Între timp, Facebook merge mai departe, campaniile electorale vor arăta la fel, iar Julian Assange va mai petrece ani buni în ambasada Ecuadorului.

luni, 26 martie 2018

Portretul lui Dorian Gray și relațiile internaționale

Este foarte ușor să ne displacă Vladimir Putin. Nu prea știm de ce, dar știm că trebuie. Țar, autocrație, război hibrid, asasinate... Cunoaștem termenii. Nu există vreo drăcărie în lumea asta în care Rusia lui Putin să nu-și fi băgat coada. Ca dovadă, nici măcar insula fictivă Binomo nu a scăpat de ingerințele acesteia în alegeri. Rusia este peste tot, pervertind mințile naivilor. Trump președinte? Trebuie să fie mâna lui Putin. Brexit? Tot mâna lui Putin. Alegerile din Italia? Victoria PSD? Idem. Una peste alta, Vladimir Putin pare omniprezent și omnipotent. Cu toate acestea, chiar în țara care l-a imaginat pe James Bond - și parcă după un scenariu demn de James Bond -, Vladimir Putin a eșuat lamentabil. Nu a fost în stare să-l lichideze pe Serghei Skripal. Convins fiind probabil că nu va câștiga alegerile (care urmau să aibă loc peste două săptămâni), Putin s-a grăbit (atât cât mai era la putere, bietul de el!) să-l asasineze pe fostul agent dublu. Și asta în condițiile în care îl avusese "în mână" pe Serghei Skripal timp de șase ani (2004-2010). Firește, un glonț bine-țintit sau o cădere accidentală în Tamisa nu ar fi fost suficiente. Nu. Putin a vrut ceva grandios, ceva direct proporțional cu... grandomania sa. A vrut să transmită un mesaj lumii. Așa că a ales Novichok. And the rest (and the truth, too, parafrazând un episod din South Park) is history. Pentru un om cu atâtea "succese" înregistrate în ultimii ani, episodul Skripal îmi pare a fi un gest un pic prea prostesc...

Pentru cititorii intrigați, trebuie să spun că nu sunt agentul lui Putin. Mai mult, într-o lume ideală, regimul lui Putin - voi folosi un eufemism - lasă mult de dorit. Cum însă lumea reală este foarte departe de cea ideală, Putin, cu toate defectele sale (nu puține), nu-mi pare câtuși de puțin atipic. Vorbim de Georgia sau de Crimeea? Cum rămâne însă cu intervențiile din Iugoslavia, Afganistan, Irak, Libia, Siria? Experții în lovituri de stat (începând cu America Latină și terminând cu Ucraina, de pildă) arată cu degetul amestecul Rusiei? Chiar ei?! Serghei Skripal? Cum rămâne însă cu Julian Assange, Eduard Snowden, Bradley Manning sau - cine știe? - chiar cu Seth Rich? De fapt, Putin a întins coarda doar atât cât au întins-o alții (de pe alte continente) înaintea lui. La urma urmelor, imperiile ajung să aibă același fond și aceleași forme. Din acest punct de vedere, Putin este oglinda Occidentului. Un fel de portret al lui Dorian Gray. Păstrând analogia, dacă vreți să vedeți adevărata față a politicii Occidentului, nu vă uitați la Occident (care, asemenea personajului lui Oscar Wilde, nu are chipul schimonosit de faptele comise), ci la Putin. Așa cum Dorian Gray își avea portretul pe care îl merita, așa Occidentul îl are pe Putinul pe care îl merită.


joi, 22 martie 2018

Câteva gânduri despre feminismul burghez, antiegalitarist

If you tell the truth, you don't have to remember anything.
Mark Twain

Probabil nimic nu ilustrează mai bine falsul ideologic în care se situează feminismul modern decât situația angajatelor din industria textilă. În România actuală, există zeci de fabrici mari de confecții (și multe sute de business-uri mai mici) în care lucrează aproape exclusiv femei. Firește, în general pe salariul minim și nici acesta plătit la timp. Nu pot să nu mă întreb: oare spectacolul halelor cu sute de femei aliniate la câte o mașină de cusut, precum găinile ouătoare, este triumful feminismului? Dacă ne luăm după tăcerea mormântală a feministelor și feminiștilor de serviciu, răspunsul este afirmativ. În fond, femeile sunt, în sfârșit, suprareprezentate într-un domeniu. Au dovedit că sunt mai bune decât bărbații. Iar de egale sunt egale, pe salariul minim. E ceva de criticat prin prisma feminismului modern (și monden)? Nu prea văd cum. Ce-ar putea să spună adepții feminismului burghez? E discriminare sau empowerment? Dacă e discriminare, ce e de făcut? Să ceară ca jumătate din forța de muncă să fie formată din bărbați? Ar însemna ca angajatorul să dea afară femei ca să angajeze bărbați, un gest nu tocmai... feminist. Să ceară mărirea salariilor? Ar însemna să scadă profitul angajatorului și să pericliteze "principalul avantaj competitiv al României", adică forța de muncă ieftină, un gest nu tocmai... burghez. Așa că cel mai bine este să se uite în altă parte. Și asta pentru că feminismul burghez este așezat pe baze false, intrinsec antiegalitariste. Feminismul burghez nu urmărește egalitatea autentică între femei și bărbați, ci egalitatea între femei și bărbați în interiorul clasei sociale de care aparțin. Cu alte cuvinte, proletarii cu proletarii, burghezia cu burghezia. Pentru că îmi plac exemplele, îndrăznesc să afirm că, dacă am fi trăit în sclavagism, feminismul în forma sa actuală nu ar fi avut ceva de obiectat împotriva sclaviei, ci doar împotriva "inegalității de gen" dintre robi și roabe. Ba poate chiar ar fi cerut și biciuirea (de obicei aplicată bărbaților) femeilor care încălcau voința stăpânului. Cum nu trăim în sclavagism (doar azi suntem toți salariați și avem libertatea de a cumpăra de la Mega Image!), mă opresc din procesul de intenție. Dar nu înainte de a mai face o afirmație, anume că feminismul burghez, fiind apanajul claselor de sus, își canalizează toată atenția asupra - surpriză mare! - claselor de sus. Așa se explică de ce toată floarea feminismului burghez din România nu șoptește niciun cuvânt despre sutele de mii de femei exploatate de industria confecțiilor (de exemplu), dar în schimb o atacă pe o anumită doamnă din Teleorman, prezentată ca un exponent detestabil al speciei feminine. "Prima Proastă", în cuvintele Mihaelei Miroiu, the landlady (sau landperson?) a feminismului burghez românesc. E de la sine înțeles că unele femei sunt mai egale decât altele... Există femei și sub-femei, nu?




Am folosit mai devreme cuvântul specie pentru că un anumit tip de discurs feminist burghez mă duce cu gândul într-acolo. Adepții/adeptele "egalității de gen" de tip burghez nu pornesc de le premisa că suntem toți egali, bărbați și femei, și că inegalitatea (de multe ori de necontestat) își are originea chiar în ordinea socială în care trăim, ci de la raționamentul invers, că suntem inegali (bărbatul fiind transformat într-un fel de bestie care nu știe altceva decât să-și bată soția, demonstrație însoțită întotdeauna de statistici grăitoare) și că trebuie să hiper-normăm până obținem o pseudo-egalitate, întotdeauna pe orizontală și impusă prin forță. Cu alte cuvinte, adepții "egalității de gen" de tip burghez consideră bărbații și femeile ca fiind... inegali de la natură. Chiar dacă ar exista o fărâmă de adevăr în această poveste (micile diferențe fizice, nu și intelectuale), mi se pare o ironie totală să susții o egalitate pornind de la premisa că, în mod natural, această egalitate nu există. Ca și cum un ateu ar vrea să fie papă.

Pentru că am tot vorbit de egalitate, redau un fragment dintr-o petiție semnată de toată floarea feminismului burghez autohton.
"Considerăm, de asemenea, că pentru anumite poziții (mai ales în instituțiile publice centrale și locale însărcinate cu implementarea principiului european gender mainstreaming) este necesar să fie impusă diploma de master în domeniu ca o condiție de angajare, ori o experiență de cel puțin 3 ani într-o organizație nonguvernamentală care a implementat proiecte în domeniul egalității de gen sau s-a ocupat de cercetare în domeniu."
Lăsând deoparte limbajul de gipscarton, care este esența "cerinței" exprimate mai sus? Pe scurt, experții în egalitate de gen au mare grijă să excludă, fără exagerare, 99.9% din populație. Lucrătoarele din industria confecțiilor sunt bine ancorate în egalitatea lor orizontală, nu avem motive de îngrijorare. Nu din acest punct de vedere, cel puțin. Avem, însă, altfel de îngrijorări. Pentru că, dacă citim tot textul, aflăm că egalitatea de gen este o știință periclitată - din nou surpriză! - de ceva ce sună suspect de mult a egalitate de șanse.
"Dorim să se evite impostura și amatorismul, precum și neglijarea și delegitimarea expertizei și a politicilor legate de egalitatea de gen prin asigurarea unei 'specializări' formale, și nu prin cunoștințe și competențe reale în acest domeniu."
Asta ar fi culmea, ca o confecționeră să se ocupe de gender mainstreaming! Delicații profesioniști ai egalității de gen trebuie protejați. Doar ei se pot ocupa de egalitatea voastră. Un amestec pe verticală, chiar și accidental, ar da peste cap întregul ecosistem.

Așa se întâmplă când jonglăm cu prea multe egalitățuri, ne împiedicăm în ele și trebuie să confecționăm tot mai multe povești pentru a ascunde adevăratele intenții. Ne place să numărăm câte femei sunt miniștri, parlamentari, CEO sau, când ne convine, câte sunt victime ale violeței domestice, dar nu le numărăm pe cele exploatate, care se întâmplă (ce chestie!) să fie de departe cele mai multe. Dacă am vorbi despre egalitate reală, n-am avea nevoie de diplome. Suntem oameni și suntem egali. Până și maimuțele înțeleg conceptul.

joi, 8 martie 2018

Radu Călin Cristea - Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale

Băsescu e mai necesar ca oricând.
Traian Ungureanu

Zilele acestea am avut o lectură interzisă. Mă refer la îndemnul deloc dezinteresat, așa cum vom vedea, al domnului Mircea Cărtărescu de a boicota editura RAO. Cele două volume semnate de Radu Călin Cristea, însumând peste o mie de pagini, sunt un fel de enciclopedie a epocii 2004-2015. Nu sunt o lectură ușoară. Nici pentru cei care împărtășesc punctul de vedere al autorului (care sunt forțați să retrăiască amintiri nu tocmai plăcute), nici pentru (și cu atât mai mult) elitele loiale lui Băsescu (prescurtate de autor ELB), cărora li se pune în față bine-meritata oglindă, nici pentru susținătorii acestora din urmă. Și, dacă îmi este permis să mă hazardez cu o afirmație, nici scrierea nu a fost ușoară, în ciuda încercării autorului de a minimaliza efortul depus ("Oricum, la câți bolovani am spart, mai abitir din ianuarie 2013 încoace, ideea de muncă silnică nu-mi mai sparie gândul ca pe vremea cronicarului"). Atunci, de ce există această carte, dacă pentru toată lumea reprezintă un fel de durere de cap? Așa cum celebrul alpinist George Mallory, întrebat de ce vrea să ajungă pe Everest, a răspuns because it's there!, așa răspunde și Radu Călin Cristea: "Impresia mea este că se cuvenea ca această carte să fie scrisă." Da, atât pentru autor cât și pentru cititori, scrierea, respectiv lectura celor două volume necesită un efort similar cu cel al escaladării Everestului. Nu este o activitate plăcută (în sine), escaladarea este extenuantă, dar se cere a fi făcută. Pentru că lucrurile s-au petrecut sub nasul nostru și parcă nimeni nu a încercat să le înfrunte.

Printre rânduri, Împăratul cu șapcă nu este doar cronica unei epoci, ci și un jurnal al deziluziei. Radu Călin Cristea de acum nu mai este cel din 2004-2007: "Eu însumi m-am schimbat, după cum în programul puterii lui Băsescu au fost introduse, pe parcurs, aplicații noi.", recunoaște autorul. Și aș adăuga că este valabil și pentru cititori, indiferent de tabără. Pentru că cele două mandate ale lui Traian Băsescu - și bănuiesc că până și cei mai infocați admiratori ai acestuia ar putea să admită acest lucru într-un moment de introspecție - au marcat, scuzată să fie expresia uzată, sfârșitul unui anumit tip de inocență. Discursul revanșei (cultivat, oarecum fără succes, din 1990 încoace) a devenit brusc dominant și orice urmă de - să-i spunem așa - generozitate (sau idealism) în discursul public a fost eradicată sau, pur și simplu, a dispărut de la sine. Condamnări (la propriu și la figurat), înfierări de tot soiul, cătușe, pușcărie, zeghe, asistați, bugetari, ciumă roșie, corupți, penali, puie monta, daddy, putsch, hoți, latrina 3, acestea sunt moștenirea celor zece ani de Traian Băsescu. Moștenire care, în mare măsură, nu a fost opera minții lui Traian Băsescu (cel care "nu s-a lăsat condus de o ideologie, ci numai de instincte și reflexe", cum corect îl definește autorul), ci a intelectualilor fideli acestuia, adica a ELB, care au slujit și au croit constant haine haute couture pentru împăratul de la Cotroceni. Și, în momentele cheie (alegerile din noiembrie 2004, suspendarea din 2007, alegerile din noiembrie 2009 și suspendarea din 2012), au făcut-o fără rest, cu pasiune, mitraliind orice formă de opoziție față de Traian Băsescu. Nu pentru că ar fi ales răul mai mic, ci pentru că, în cuvintele lui Gabriel Liiceanu, "s-au recunoscut cu valorile lor" în activitatea președintelui.

Ori de câte ori soarta politică a lui Traian Băsescu părea periclitată, ELB au intervenit în forță împotriva inamicilor președintelui. Nicio comparație nu a fost prea exagerată, niciun atac prea murdar, nicio paralelă istorică prea deplasată. Citind textele semnate de ELB, nu poți să nu rămâi cu impresia că o zeitate pro-Băsescu a conceput toate tragediile istoriei (Holocaust, Gulag etc.) și i-a adus pe lume pe Hitler, Stalin, Mussolini, Kim Jong-un, Enver Hodja, Mao, Pol Pot etc. exclusiv cu gândul la România anilor 2000 și la soarta lui Traian Băsescu. Toți au fost parte a unui grand plan divin, anume de a oferi ELB puterea exemplului și pentru a (le) facilita demonstrația monstruozității coaliției anti-Băsescu. La fel și cu regnul animal, de la crocodili la limbrici, toate dihăniile care stârnesc groază sau repulsie au fost create pentru a avea ELB cu ce să-i compare pe criticii președintelui. Nimic nu a scăpat din bestiarul imaginației intelectualilor angajați (nu în sensul dat de Raymond Aron, ci angajați la propriu, precum H.R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleșu, Cristian Preda, Teodor Baconschi etc.) sau, după caz, doar simpli voluntari la cauza băsismului.

Nici cele mai discutabile capitole din președinția lui Traian Băsescu nu i-au contrariat pe intelectualii care, din nou în cuvintele aceluiași Gabriel Liiceanu, cunosc "care e binele în chip matur al României". Astfel, nici măcar candidatura "independentei" Elena Băsescu pentru Parlamentul European nu a stârnit vreo urmă de indignare în rândurile ELB. Reacția acestora față de acest episod a oscilat între tăcere, falsă disociere și chiar justificare. Mircea Cărtărescu: "... o domnișoară Băsescu, pe care n-o cunosc personal, dar al cărei nume, mi se pare, s-a vehiculat în ultimul timp prin presă, legat de o controversă lingvistică. Domnișoarei îi place politica, probabil moștenire de familie. Nu e nici un păcat, nici împotriva legii." Exemplele pot continua. Cum spune Radu Călin Cristea, "dacă busola băsismului ar fi avut două acușoare, cu siguranță că Liiceanu și Pleșu ar fi arătat, înpreună, același nord." Gabriel Liiceanu: "Dacă mă provocați o să vă spun ce cred despre persoana care a generat termenul de băsism, domnul Președinte Băsescu. Cred sus și tare că a fost cel mai puternic, pozitiv puternic, Președinte după '89. Traseul lui a fost impresionant în momente-cheie. S-a bătut pentru statutul democratic al țării, a încercat să facă, atât cât i-a permis contextul, această cursă, cu șchiopătările de rigoare pe parcurs: fiica trimisă la PE - nu era cazul". Probabil atât i-a permis contextul, să-și trimită fiica doar în PE. Oricum, o biată șchiopătare de rigoare, adică inevitabilă. ELB au adoptat aceeași strategie (tăcere, falsă disociere și chiar justificare) și în cazul Elenei Udrea. Andrei Pleșu într-o "nemiloasă" critică: "Nu știu și nu înțeleg, mi se pare un final de mandat care tulbură mințile oamenilor. Eu înțeleg că el  are o preferință, dar insistența cu care o face este misterioasă. Ea are un calibru peste ceilalți candidați, dar e cam mult să meargă la președinție. Mai trebuie niște lucruri, în afară de un aplomb, de o înfățișare, de un curaj olimpic (subl. m.). Dar nu pot să mă substitui domnului Băsescu în acest caz." H.R. Patapievici (subit feminist), căruia îi repugnă (pe bună dreptate!) obiectificarea Elenei Udrea: "Cei care se simt îndreptățiți să o deteste pe Elena Udrea, se simt îndreptățiți și să o trateze public ca obiect sexual fără ca această degradare publică a persoanei ei să stârnească cuiva vreo reacție. Cu o insistență nerușinată, de care ar trebui să se rușineze bărbații și să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidență. Iar acest lucru se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; și nu într-o singură zi, ci zi de zi; și nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă are loc înfierarea". Foarte corect (și tot atât de incorect prin selectivitatea demersului, din moment ce același H.R. Patapievici închide ochii și chiar participă la dezumanizarea oponenților lui Traian Băsescu). Ce ne facem, însă, când chiar colegul de elită Teodor Baconschi o obiectifică pe Elena Udrea, fermecat fiind cam de aceleași "calități feminine" vânate obsesiv de televiziuni? "Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău (Elena Udrea să cadă sub propriul ei farmec? - n.m.), în calitate de coleg. Ești inteligentă, ești frumoasă, ești tenace, ai anduranță la mediul general dezgustător al politicii românești..."

Dincolo de echilibristica făcută de logofeții lui Traian Băsescu pentru a justifica nejustificabilul, Împăratul cu șapcă surprinde și câteva cazuri (grave, dacă trebuie să pun un calificativ) de personalitate multiplă. Mircea Cărtărescu dând glas vulgatei anti-PSD: "Urmaș al partidului comunist, devenit un ghem de ticăloșie și corupție, PSD nu merită să existe (...). Oricine se opune PSD-ului e mai bun decât ceilalți. A rămas pentru mine singurul criteriu." O transformare totală, demnă de Norman Bates din filmul Psycho al lui Hitchcock, ținând cont că același Mircea Cărtărescu, cel care cerea boicotarea editurii RAO, este autorul următoarelor rânduri: "Fiziognomia e o știință veche și cu implicații profunde (...). Îmi plac, deci, expresia fețelor și felul de a fi ale lui Ion Iliescu și Petre Roman. Intuiția îmi spune să merg pe mâna lor. Mi-e absolut imposibil să-i bănuiesc de joc dublu, de «comunism camuflat», de sete de putere, de voință de dictatură personală, sub o formă sau alta. Nu-i greu să-ți dai seama că sunt extrem de inteligenți și că au o competență politică indiscutabilă." Iar cazul lui Mircea Cărtărescu, din nefericire, nu este singular. Iată ce scria Vladimir Tismăneanu în anii tinereții, cu mult înainte de a ajunge the judge and the jury al comunismului românesc: "N.A.T.O. a devenit un instrument al politicii S.U.A. de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace." Hitchcock ar fi mândru. Îmi răsună în minte finalul fimului Psycho, când Norman Bates, în arestul poliției după numeroasele crime, renunță la personalitatea lui reală și și-o asumă pe cea a mamei: "Let them see what kind of a person I am. I'm not even going to swat that fly. I hope they are watching... they'll see. They'll see and they'll know, and they'll say, «Why, he (she, în original) wouldn't even harm a fly.»" ("Vor vedea ce fel de om sunt. Nici măcar nu voi strivi o muscă. Sper că sunt cu privirile pe mine... vor vedea ei. Vor vedea și vor înțelege, vor spune «uite, nu i-ar face rău nici măcar unei muște.»")

Tentația de a reproduce citatele identificate cu precizie de Radu Călin Cristea este foarte mare, dar n-aș vrea să le răpesc cititorilor surprizele din timpul lecturii. Și vor fi multe, chiar și pentru cei care au urmărit cu atenție evoluția ELB. Din acest punct de vedere, Împăratul cu șapcă este o capsulă a timpului. Dacă, în ceea ce privește perioada fanariotă, avem doar o imagine superficială asupra boierimii vremii, epoca lui Traian Băsescu, grație lui Radu Călin Cristea, va fi mult mai limpede pentru posteritate. Îi vedem pe "boierii minții", unii deveniți înalți dregători sub Traian Băsescu sau sfetnicii acestuia (mai mult formali), în elementul și - la fel de important - în cuvintele lor. Perfect inventariați, cu toate micimile. Spun acest lucru pentru că, măcar într-o ocazie - și nu știu dacă aceasta a fost intenția lui Radu Călin Cristea -, Traian Băsescu pare un strop mai onest (sau mai împăcat cu condiția sa) decât cei mai vocali susținători ai săi. Mă refer la episodul condamnării comunismului, de care proaspătul președinte nu părea foarte interesat, conștient fiind - și nefăcând un secret din asta - că, în calitate de comandant al Biruinței, făcuse în anii '80 o avere pe cât de impresionantă pe atât de ilicită. Cu alte cuvinte, o dusese bine sub comunism și nu vedea rostul condamnării acestuia. Vladimir Tismăneanu, însă, nu s-a încurcat cu astfel de detalii (legate de propriul trecut, chiar dacă de altă natură), ba, mai mult, l-a pârât pe Traian Băsescu într-o discuție cu Nicholas Taubman, ambasadorul Statelor Unite la București, al cărei conținut îl cunoaștem grație Wikileaks. În cuvintele lui Radu Călin Cristea: "Taubman îl rezumă pe Tismăneanu «descriindu-l pe Băsescu ca pe un convertit de ultimă oră, ba chiar reticent («reluctant») față de agenda decomunizării» - ceea ce (...) denotă încă o dată biluntrismul lui Tismăneanu care, iată, vădește neoficial rezerve față de Președintele decomunizator în paralel cu cocoțarea oficială a acestuia, pe viață și dincolo de moarte, în Olimpul anticomunismului românesc". Cu Orwell înainte!

"Traian Băsescu a condus o democratură à la roumaine, păcălind Occidentul și lăsând în urmă o societate hărtănită de conflicte interne.", spune Radu Călin Cristea. Cât se poate de corect, cu un mic, foarte mic, bemol. Personal, nu sunt convins că Traian Băsescu a păcălit Occidentul. A fost mai degrabă o înțelegere murdară între două părți (nimic nou sub soare). A win-win situation. Să nu uităm că, printre alte matrapazlâcuri derulate de Traian Băsescu (și nu neapărat din inițiativa lui), arme românești au ajuns în Siria. Și nu printr-un accident. În fond, Statele Unite, deși au cea mai puternică industrie de apărare, sunt principalul cumpărător de arme Made in Romania. Firește, pentru dotarea  soldaților americani...

Ce mai rezervă cititorilor Împăratul cu șapcă? Tot ce a însemnat epoca Traian Băsescu. De la flotă până la casa din Mihăileanu. Inclusiv o radiografie nemiloasă a "reformei" justiției sub Traian Băsescu și o excepțională paralelă cu campania anticorupție mani pulite (mâinile curate) din Italia anilor '90. În cuvintele lui Radu Călin Cristea: "Fenomenul cu cel mai periculos nivel de malignitate în timpul democraturii lui Traian Băsescu îl reprezintă, în analiza mea, degenerescența justiției. Băsescu a judecat cu sânge-rece de reptilă: hegemonismul puterii sale se putea înfăptui doar prin pilotări când din umbră, când ostentative ale justiției." De ce a politizat justiția Traian Băsescu? În locul unui răspuns serios, pe care cititorul îl va găsi cu siguranță în volumele semnate de Radu Călin Cristea, prefer să închei cu o glumă amară. Pentru că a putut. Because it was there!

Împăratul cu șapcă este tomografia, în toate secțiunile imaginabile, a mandatelor lui Traian Băsescu. Mesajul din sticlă în oceanul timpului.