Că Donald Trump, ca personificare a tot ce este mai sordid din capitalismul erei Ronald Reagan, este un conglomerat de defecte, asta este deja o axiomă. Cu greu i-am găsi o calitate. Cu toate acestea, Donald Trump are un destin ciudat: acțiunile sale benigne sunt prezentate drept maligne și viceversa. Că Donald Trump a bombardat Siria în baza unei făcături, nu a fost nicio problemă pentru establishmentul american. Criticii la vremea respectivă l-au acuzat de... moderație: că a făcut "prea puțin", "prea târziu" etc. Establishmentul - nu doar cel american, ci și cel planetar - nu a avut nicio problemă cu actul în sine, anume de a bombarda de dragul teroriștilor un fost aliat în miez de noapte, fără declarație de război. Nu, atacul asupra Siriei era manifestarea unei tradiții sănătoase, dar executată prost de Donald Trump. Altfel ar fi stat lucrurile dacă o aveam pe Hillary Clinton. În infinita dumneaei competență și know-how, ar fi bombardat mai bine. Doar avea experiența Libiei: we came, we saw, he died. Donald Trump a bombardat ca un amator, dar măcar are scuza că a încercat. Așa că-l iertăm pentru acest episod.
Pentru ce episod nu putem să-l iertăm, însă? Evident, pentru întâlnirea cu Vladimir Putin, care a devenit în ochii "patrioților" americani un fel de Belzebut. John Brennan, fostul director al CIA din vremea lui Barack Obama, nu s-a sfiit să-l acuze pe Donald Trump de trădare, lucru repetat la nesfârșit de o bună parte a presei americane. Dar de ce tocmai trădare? Nu cumva a fost un fel de "scăpare freudiană" (freudian slip) din partea onorabilului domn Brennan? Ca director al CIA în perioada 2013-2017, John Brennan trebuie să știe un lucru sau două despre cum Statele Unite au înarmat și au finanțat grupări teroriste în Siria. De multe ori cu armament din țări precum România, Bulgaria, Croația etc. Ținând cont că în războiul din Irak (un război construit pe minciună, dar asta este altă poveste) au murit nu mai puțin de 4424 de soldați americani, cei mai mulți victime ale terorismului sunit de inspirație saudită, foarte similar cu ceea ce se întâmplă acum în Siria, se naște întrebarea: oare cine este vinovat de trădare? Nu cumva chiar cel care folosește cuvântul, mai ales că a petrecut ani buni, ca analist CIA, la Riyadh, în Arabia Saudită? Ca un fin cunoscător al realităților saudite, de ce John Brennan nu a calificat drept trădare vizita lui Donald Trump la Riyadh, de exemplu? În fond, oricâte defecte ar avea președintele rus, Rusia lui Putin este fără îndoială preferabilă Arabiei Saudite. Din orice punct de vedere imaginabil. Să vezi în Putin un Belzebut și în Mohammad bin Salman un arhanghel, asta chiar e o performanță.
Una peste alta, singurul gest normal făcut de Donald Trump s-a transformat în ceva impardonabil. Cum spunea recent Nikki Haley, apărătoarea insulei Binomo, "în primul rând, nu avem încredere în Rusia, nu avem încredere în Putin și nici nu vom avea vreodată". Dar în Arabia Saudită? Întotdeauna. Și, între timp, putem să le ținem lecții de stat de drept românilor, obligându-i în același timp pe corupții de la guvernare să cumpere armament american de miliarde de dolari. Ca să se apere de Belzebut, nu pentru altceva.
joi, 26 iulie 2018
vineri, 13 iulie 2018
Romanul distopic a murit, trăiască distopia!
Ne place sau nu, scriitorii de ficțiune au obiceiul să nu scrie despre realitatea imediată. Aceasta poate fi decor, dar niciodată subiect. Motivele din spatele acestei stări de fapt sunt multiple, dar, simplificând, se întâmplă așa pentru că realitatea imediată este comună. Nu vom citi romane despre oameni care doar merg la serviciu și se întorc acasă. Și nici despre micile lor frustrări, corvoadele casnice și comenzile lor online. De ce? Pentru că toți avem experiența acestor lucruri. Sunt prea imediate, prea comune. Drept urmare, scriitorul are nevoie să facă un salt. Spre - ca sa folosesc cuvintele lui Max Blecher, chiar dacă modificându-le un pic sensul - irealitatea imediată. Acest salt poate îmbrăca o infinitate de forme, de la nostalgie până la science fiction, dar cu siguranță reprezintă o precondiție a actului de creație. În același timp, saltul nu poate fi nici prea mare, în sensul că irealitatea zugrăvită trebuie să aibă forme recognoscibile. Așadar, există un orizont limitat, un fel de rază maximă a cercului imaginației noastre. Putem plonja în orice direcție, dar numai pe o anumită distanță. La urma urmelor, oamenii din Star Trek sunt doar niște cópii ale noastre. Și nu numai oamenii, ci chiar și klingonienii și romulanii, care, pe deasupra, mai vorbesc și engleza. Rezumând, romanul de ficțiune este produsul a două forțe care se bat cap în cap: pe de o parte, trebuie să se îndepărteze de realitatea imediată, dar, pe de altă parte, irealitatea zugrăvită trebuie să fie verosimilă.
Acestea fiind spuse, ce s-a întâmplat cu romanul distopic? Ultimul roman mare a fost scris de George Orwell. Mă refer la O mie nouă sute optzeci și patru, firește. Apoi, în anii '50 și '60, au urmat câteva încercări cu valoare literară mai mică, dar măcar memorabile (Fahrenheit 451, Portocala mecanică, Logan's Run și altele). Eforturile ulterioare, însă, au fost și mai slabe. Ca și cum omenirea a încetat brusc să-și mai imagineze societăți terifiante, dar verosimile. Situația, însă, este explicabilă. În fond, ce distopii ne mai putem imagina, mai ales dacă ținem cont de cele două limite expuse mai sus? Mai nimic, pentru că toate sunt aici. Pentru că distopia a devenit parte din realitatea imediată. Supravegherea totală din O mie nouă sute optzeci și patru? Este aici. Războiul perpetuu? Este aici - și se cheamă (până la inventarea altuia) războiul împotriva terorismului. Hedonismul din Minunata lume nouă? Și el este aici. Eloii și morlocii din Mașina timpului? Și ei sunt aici, chiar dacă la figurat. Ca și cum realitatea imediată este un amestec respingător al tuturor distopiilor imaginate în trecut. Un frankenstein al distopiilor. Moartea romanului distopic nu a fost cauzată de o criză a imaginației, ci de realitatea imediată. Practic, asistăm la un fenomen nou: nu putem concepe o lume mai terifiantă decât cea în care trăim. O lume verosimilă, cel puțin. Dacă vrem să ne imaginăm o lume în care oamenii sunt obligați să meargă în mâini și să scrie cu picioarele, n-avem decât, dar nu putem să-i spunem distopie... Ar fi doar un exercițiu al absurdului.
Azi nu ne mai supără nimic. Nici că ni se cere să ne dăm cureaua jos (ba câteodată și nădragii) când mergem cu avionul, nici că suntem filmați aproape tot timpul cât suntem în afara casei, nici că datele de pe telefon și calculator ne sunt interceptate și depozitate, nici că suntem amprentați când ne scoatem pașaportul, nici că termenul de libertate a devenit aproape un arhaism. Nu ne sperie nici ce ne pregătește viitorul apropiat: recunoașterea facială și vocală și interconectarea tuturor mijloacelor de supraveghere. Dreptul la intimitate? O aiureală învechită. Dreptul la moarte, așa suntem progresiști.
În doar câțiva ani, va exista tehnologia cu care guvernele, ca să dau un exemplu, îi vor putea identifica instantaneu pe (aproape) toți participanții la un protest. Prin GPS și recunoaștere facială. Și la fel de instantaneu, grație datelor stocate, aceleași guverne vor putea afla și cine sunt prietenii celor care protestează. Asistăm la începuturile erei agregării datelor. Aceleași guverne vor putea ști dacă doi oameni au fost vreodată în apropiere. Sau dacă o persoană a vizitat vreodată un anumit muzeu. Tot traficul de voce va putea fi transformat automat în text, ceea ce înseamnă că va putea fi interogat după cuvinte-cheie. Dacă un guvern va dori să întocmească o listă cu persoanele care beau ceai de rozmarin și care alimentează mașina de la o anumită benzinărie, totul se va rezuma la câteva click-uri. Iar acestea sunt doar câteva exemple banale de interogare a acestor date. De fapt, se va ajunge mult mai departe. Vor exista algoritmi care vor stabili tipare de comportament, încât orice anomalie de la rutina zilnică va putea fi identificată prompt. Dacă un guvern va dori să afle câți oameni întârzie la serviciu într-o anumită zi, în câteva momente ar putea avea lista suspecților. Și nu va avea nevoie de o armată de birocrați, ci doar de câțiva operatori. Odată cu dispariția presei scrise, trecutul va deveni infinit mai maleabil decât ce și-a imaginat Orwell cu al său Minister al Adevărului. Nu vor fi arse cărți și reviste. Pentru că, pur și simplu, nu va fi nevoie. Un scurt "delete" sau "find and replace" vor asigura neantul perfect.
Vom deveni un stup digitalizat. Și poate vom avea și "cabine de suicid", ca în Futurama. De avut, vom avea multe, dar nu și romane distopice. Măcar acest lucru să ne îngrijoreze.
Acestea fiind spuse, ce s-a întâmplat cu romanul distopic? Ultimul roman mare a fost scris de George Orwell. Mă refer la O mie nouă sute optzeci și patru, firește. Apoi, în anii '50 și '60, au urmat câteva încercări cu valoare literară mai mică, dar măcar memorabile (Fahrenheit 451, Portocala mecanică, Logan's Run și altele). Eforturile ulterioare, însă, au fost și mai slabe. Ca și cum omenirea a încetat brusc să-și mai imagineze societăți terifiante, dar verosimile. Situația, însă, este explicabilă. În fond, ce distopii ne mai putem imagina, mai ales dacă ținem cont de cele două limite expuse mai sus? Mai nimic, pentru că toate sunt aici. Pentru că distopia a devenit parte din realitatea imediată. Supravegherea totală din O mie nouă sute optzeci și patru? Este aici. Războiul perpetuu? Este aici - și se cheamă (până la inventarea altuia) războiul împotriva terorismului. Hedonismul din Minunata lume nouă? Și el este aici. Eloii și morlocii din Mașina timpului? Și ei sunt aici, chiar dacă la figurat. Ca și cum realitatea imediată este un amestec respingător al tuturor distopiilor imaginate în trecut. Un frankenstein al distopiilor. Moartea romanului distopic nu a fost cauzată de o criză a imaginației, ci de realitatea imediată. Practic, asistăm la un fenomen nou: nu putem concepe o lume mai terifiantă decât cea în care trăim. O lume verosimilă, cel puțin. Dacă vrem să ne imaginăm o lume în care oamenii sunt obligați să meargă în mâini și să scrie cu picioarele, n-avem decât, dar nu putem să-i spunem distopie... Ar fi doar un exercițiu al absurdului.
Azi nu ne mai supără nimic. Nici că ni se cere să ne dăm cureaua jos (ba câteodată și nădragii) când mergem cu avionul, nici că suntem filmați aproape tot timpul cât suntem în afara casei, nici că datele de pe telefon și calculator ne sunt interceptate și depozitate, nici că suntem amprentați când ne scoatem pașaportul, nici că termenul de libertate a devenit aproape un arhaism. Nu ne sperie nici ce ne pregătește viitorul apropiat: recunoașterea facială și vocală și interconectarea tuturor mijloacelor de supraveghere. Dreptul la intimitate? O aiureală învechită. Dreptul la moarte, așa suntem progresiști.
În doar câțiva ani, va exista tehnologia cu care guvernele, ca să dau un exemplu, îi vor putea identifica instantaneu pe (aproape) toți participanții la un protest. Prin GPS și recunoaștere facială. Și la fel de instantaneu, grație datelor stocate, aceleași guverne vor putea afla și cine sunt prietenii celor care protestează. Asistăm la începuturile erei agregării datelor. Aceleași guverne vor putea ști dacă doi oameni au fost vreodată în apropiere. Sau dacă o persoană a vizitat vreodată un anumit muzeu. Tot traficul de voce va putea fi transformat automat în text, ceea ce înseamnă că va putea fi interogat după cuvinte-cheie. Dacă un guvern va dori să întocmească o listă cu persoanele care beau ceai de rozmarin și care alimentează mașina de la o anumită benzinărie, totul se va rezuma la câteva click-uri. Iar acestea sunt doar câteva exemple banale de interogare a acestor date. De fapt, se va ajunge mult mai departe. Vor exista algoritmi care vor stabili tipare de comportament, încât orice anomalie de la rutina zilnică va putea fi identificată prompt. Dacă un guvern va dori să afle câți oameni întârzie la serviciu într-o anumită zi, în câteva momente ar putea avea lista suspecților. Și nu va avea nevoie de o armată de birocrați, ci doar de câțiva operatori. Odată cu dispariția presei scrise, trecutul va deveni infinit mai maleabil decât ce și-a imaginat Orwell cu al său Minister al Adevărului. Nu vor fi arse cărți și reviste. Pentru că, pur și simplu, nu va fi nevoie. Un scurt "delete" sau "find and replace" vor asigura neantul perfect.
Vom deveni un stup digitalizat. Și poate vom avea și "cabine de suicid", ca în Futurama. De avut, vom avea multe, dar nu și romane distopice. Măcar acest lucru să ne îngrijoreze.
joi, 5 iulie 2018
Despre păsări, pisici și capitalism
Nu e fascinant cum animale din specii diferite (și mă refer în special la cele prădător/pradă), atunci când sunt ținute în casă, ajung să se accepte reciproc, ba chiar să se "împrietenească"? Chiar dacă nu le-am văzut cu ochii noștri, sigur am văzut măcar "dovezi video" în acest sens: pisica "prietenă" cu un papagal sau cu un șoarece etc. Oare cum se explică această anomalie? Poate unii vor da vina pe "ignoranța animală", dar cazul ilustrat nu face decât să confirme existența unui anumit tip de inteligență (dacă o pisică poate fi prietenă cu un șoarece, un șarpe nu). Ceea ce se întâmplă este o înfrângere a unor instincte primordiale. Și nu numai din partea prădătorului (în cazul de față pisica), ci și din partea prăzii. Dacă prima își înfrânge instinctul de vânătoare, prada își înfrânge frica. Cum se explică, însă, această situație? În primul rând, prin abundența hranei, abundență care se transformă într-un inhibitor al instinctului de vânătoare. Dar această explicație nu acoperă tot, din moment ce aceeași pisică poate vâna - strict ca expresie a instinctului și nu din nevoie imediată - alte păsări sau alți șoareci. Asistăm, deci, la o condiționare. Artificialitatea mediului își pune amprenta asupra comportamentului animalelor, iar amprenta este direct proporțională cu inteligența animalelor în cauză (ca să mai dau un exemplu, un cameleon nu va fi niciodată prieten cu o insectă și nici viceversa).
Acestea fiind spuse, se pune întrebarea: omul, ca animal inteligent (cel mai inteligent, cum ne place să ne alintăm), nu este supus aceleiași condiționări (proporționale)? Nu cumva asistăm la o auto-domesticire? Nu cumva suntem prieteni cu proprii noștri prădători? În fond, dacă aplicăm aceeași "schemă" societății în care trăim, nu observăm o anomalie? O minoritate avută domină fără rest o majoritate ne-avută. Cu brutalitate sau fără, cu forme legale sau fără, faptul nu poate fi negat. Și chiar dacă majoritatea mai cârâie și mai mârâie din când în când, gestul are tot atâta valoare pe cât pasărea care ciugulește pisica.
Există o confuzie bine-întreținută între capitalism și libertate. Practic, capitalismul este prezentat ca latura economică a libertății. Oare așa stau lucrurile, însă? Susținătorii capitalismului nu contestă inegalitățile economice generate de acesta, dar le prezintă fie ca pe un rău necesar, fie ca pe un stimulent. În plus, conform acelorași susținători, orice om are șansa de a ajunge în vârful piramidei, ceea ce face totul scuzabil. Dar dacă aplicăm acest lucru altor imperative? Toți acceptăm că oamenii au dreptul să fie liberi. Dacă am aplica "regulile economice" acestui drept, ar însemna să trăim într-o societate în care cei mai mulți oameni sunt robi, dar au șansa, printr-un fel de loterie a vieții, de a deveni liberi. Și, cu siguranță, câțiva dintre ei ar reuși. Totuși, ne-am dori să trăim într-o astfel de societate, am accepta riscurile? Între o lume în care toți suntem liberi și o lume în care toți avem șansa de a fi liberi, oare ce alegem? Acceptăm că libertatea este un imperativ și că nu trebuie să depindă de șansă, dar, cumva, nu vrem să aplicăm acest lucru economiei. Ducând această analogie până la capăt, capitaliștii sunt oamenii liberi ai economiei. Dacă acceptăm acest fapt, cei fără capital ce sunt? Tot oameni liberi? Nu cumva capitalismul are tot atâtea în comun cu libertatea pe cât robia? În fond, s-au mai văzut cazuri de țări care practicau sclavia deși constituția proclama sus și tare că toți oamenii sunt liberi. Iar unii chiar erau... Alții, mai puțin.
Există libertate economică în afara capitalismului? Firește. Omenirea a stat mii de ani fără capitalism, așa că măcar știm că nu este o condiție intrinsecă a libertății economice. Nu spun că modelele pre-capitaliste erau mai bune decât cel de acum sau că pot fi o sursă de inspirație. În niciun caz. Este ca și cum am înlocui becul cu opaițul. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să acceptăm că ordinea capitalistă este un fel de "stare naturală". Și, chiar dacă ar fi, argumentul este insuficient, din moment ce omul și-a abandonat de mult "starea naturală". De ce n-ar face asta și în economie?
Oricât de absurd ar suna, capitalismul a devenit, treptat, inamicul libertății economice. Capitalismul actual, cu toate bursele, fondurile suverane si speculațiile lui, nu ar trebui să se teamă de Karl Marx, ci de Adam Smith. Marele - cu adevărat marele - capital nu mai operează pe "piața liberă", ci, de cele mai multe ori, pe banii contribuabililor. Exemplele sunt nenumărate. De la măsurile luate în Statele Unite în timpul ultimei crize până la pilonul II de pensii din România. Marele capital a devenit, printre altele, nefalimentar. Și, din păcate, nu este inamicul doar al libertății economice. Că vorbim de servicii medicale, presă, proces electoral, capitalismul este omniprezent. A accepta că CNN ne informează corect (și chiar gratuit!) înseamnă a accepta că McDonald's există ca să ne hrănească (și chiar sănătos!). Capitalismul a devenit inamicul libertății, inamicul nostru. Doar că noi suntem prea domesticiți. Chiar și în fața evidenței, spunem că este răul cel mai mic. Preferăm să ne imaginăm că lumea non-capitalistă e populată de tot felul de baubau, dar nu observăm că stăm cu baubaul cel mare în casă. Și ne mai și ciugulim și giugiulim cu el.
PS Dacă tot suntem într-o cheie semi-umoristică, am o propunere. Toate produsele de la supermarket au așa-numitul tabel nutrițional. Ca să știm câte calorii mâncăm și alte cele. Dacă vrem să vedem fața capitalismului, propun un alt tabel. Tabelul economic. Pe fiecare produs să scrie cât la sută din prețul final îl reprezintă conținutul, cât la sută ambalajul, cât la sută cheltuieli de marketing, cât la sută profit brut pentru producător, cât la sută adaosul comerciantului. Ne-am lămuri repede. Până atunci, însă, să ținem la siluetă. Aspectul contează mult în capitalism.
Acestea fiind spuse, se pune întrebarea: omul, ca animal inteligent (cel mai inteligent, cum ne place să ne alintăm), nu este supus aceleiași condiționări (proporționale)? Nu cumva asistăm la o auto-domesticire? Nu cumva suntem prieteni cu proprii noștri prădători? În fond, dacă aplicăm aceeași "schemă" societății în care trăim, nu observăm o anomalie? O minoritate avută domină fără rest o majoritate ne-avută. Cu brutalitate sau fără, cu forme legale sau fără, faptul nu poate fi negat. Și chiar dacă majoritatea mai cârâie și mai mârâie din când în când, gestul are tot atâta valoare pe cât pasărea care ciugulește pisica.
Există o confuzie bine-întreținută între capitalism și libertate. Practic, capitalismul este prezentat ca latura economică a libertății. Oare așa stau lucrurile, însă? Susținătorii capitalismului nu contestă inegalitățile economice generate de acesta, dar le prezintă fie ca pe un rău necesar, fie ca pe un stimulent. În plus, conform acelorași susținători, orice om are șansa de a ajunge în vârful piramidei, ceea ce face totul scuzabil. Dar dacă aplicăm acest lucru altor imperative? Toți acceptăm că oamenii au dreptul să fie liberi. Dacă am aplica "regulile economice" acestui drept, ar însemna să trăim într-o societate în care cei mai mulți oameni sunt robi, dar au șansa, printr-un fel de loterie a vieții, de a deveni liberi. Și, cu siguranță, câțiva dintre ei ar reuși. Totuși, ne-am dori să trăim într-o astfel de societate, am accepta riscurile? Între o lume în care toți suntem liberi și o lume în care toți avem șansa de a fi liberi, oare ce alegem? Acceptăm că libertatea este un imperativ și că nu trebuie să depindă de șansă, dar, cumva, nu vrem să aplicăm acest lucru economiei. Ducând această analogie până la capăt, capitaliștii sunt oamenii liberi ai economiei. Dacă acceptăm acest fapt, cei fără capital ce sunt? Tot oameni liberi? Nu cumva capitalismul are tot atâtea în comun cu libertatea pe cât robia? În fond, s-au mai văzut cazuri de țări care practicau sclavia deși constituția proclama sus și tare că toți oamenii sunt liberi. Iar unii chiar erau... Alții, mai puțin.
Există libertate economică în afara capitalismului? Firește. Omenirea a stat mii de ani fără capitalism, așa că măcar știm că nu este o condiție intrinsecă a libertății economice. Nu spun că modelele pre-capitaliste erau mai bune decât cel de acum sau că pot fi o sursă de inspirație. În niciun caz. Este ca și cum am înlocui becul cu opaițul. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să acceptăm că ordinea capitalistă este un fel de "stare naturală". Și, chiar dacă ar fi, argumentul este insuficient, din moment ce omul și-a abandonat de mult "starea naturală". De ce n-ar face asta și în economie?
Oricât de absurd ar suna, capitalismul a devenit, treptat, inamicul libertății economice. Capitalismul actual, cu toate bursele, fondurile suverane si speculațiile lui, nu ar trebui să se teamă de Karl Marx, ci de Adam Smith. Marele - cu adevărat marele - capital nu mai operează pe "piața liberă", ci, de cele mai multe ori, pe banii contribuabililor. Exemplele sunt nenumărate. De la măsurile luate în Statele Unite în timpul ultimei crize până la pilonul II de pensii din România. Marele capital a devenit, printre altele, nefalimentar. Și, din păcate, nu este inamicul doar al libertății economice. Că vorbim de servicii medicale, presă, proces electoral, capitalismul este omniprezent. A accepta că CNN ne informează corect (și chiar gratuit!) înseamnă a accepta că McDonald's există ca să ne hrănească (și chiar sănătos!). Capitalismul a devenit inamicul libertății, inamicul nostru. Doar că noi suntem prea domesticiți. Chiar și în fața evidenței, spunem că este răul cel mai mic. Preferăm să ne imaginăm că lumea non-capitalistă e populată de tot felul de baubau, dar nu observăm că stăm cu baubaul cel mare în casă. Și ne mai și ciugulim și giugiulim cu el.
PS Dacă tot suntem într-o cheie semi-umoristică, am o propunere. Toate produsele de la supermarket au așa-numitul tabel nutrițional. Ca să știm câte calorii mâncăm și alte cele. Dacă vrem să vedem fața capitalismului, propun un alt tabel. Tabelul economic. Pe fiecare produs să scrie cât la sută din prețul final îl reprezintă conținutul, cât la sută ambalajul, cât la sută cheltuieli de marketing, cât la sută profit brut pentru producător, cât la sută adaosul comerciantului. Ne-am lămuri repede. Până atunci, însă, să ținem la siluetă. Aspectul contează mult în capitalism.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)