Dial MBS for Murder

Lăsam de înțeles în postarea anterioară că Arabia Saudită este intangibilă, iar evenimentele ultimelor zile confirmă această teză. Cum se spune în engleză, they can and will get away with murder. Pentru a nu știu câta oară. Iar și mai trist este că Mohammad bin Salman (MBS), deși își permite să angajeze o armată de avocați, are parte de o armată și mai impresionantă de avocați din oficiu. Începând cu președintele Statelor Unite și terminând cu figuri importante din mediul academic american, precum Walter Russell Mead, asupra căruia ne vom opri câteva minute.

Într-un acces de patriotism pur, Walter Russell Mead semnează un articol în Wall Street Journal intitulat "Don’t Ditch Riyadh in a Fit of Righteousness" ("Nu abandonați Riyadhul dintr-un impuls justițiar"). În cazul în care titlul nu este suficient de explicit, subtitlul completează: "Khashoggi’s murder must be condemned. But Saudi Arabia still serves U.S. interests." ("Uciderea lui Khashoggi trebuie condamnată. Dar Arabia Saudită încă servește interesele Statelor Unite"). Iar textul decurge conform așteptărilor, culminând cu următoarea afirmație: "And on crucial issues, U.S. and Saudi interests are aligned" ("În privința chestiunilor cruciale, interesele Statelor Unite și ale Arabiei Saudie sunt aliniate"), afirmație rapid preluată de postul saudit de televiziune Al Arabiya. Dacă interesele sunt aliniate în chestiunile de maximă importanță, iar uciderea lui Jamal Khashoggi a fost fără îndoială o chestiune crucială pentru Arabia Saudită (ținând cont de resursele alocate), atunci de ce n-ar fi la fel de crucială și pentru Statele Unite? Iar Walter Russell Mead nu se oprește aici, afirmând că "dizolvarea alianței americano-saudite dintr-un exces justițiar ar fi o reacție absurdă și exagerată care ar face jocurile dușmanilor Americii". Așadar, cei scandalizați de biata crimă de la consulat (putem să-i spunem "crimuță") sunt anti-americani.

Bun, vor spune unii cititori, domnul Walter Russell Mead este un cinic - sau un realist. La urma urmelor, lumea e plină de realpolitikiști. Dar acești cititori ar comite o gravă eroare. Pentru că domnul Walter Russell Mead, fost profesor la Yale, nu este un cinic. Din contră, chiar. Domnia sa cunoaște multe îngrijorări și luptă cu toate puterile pentru o lume mai etică. De pildă, prin 2011, Walter Russell Mead era un martor neputincios la ascensiunea fascismului. Precum George Orwell în anii '30, Walter Russell Mead simțea în aer mirosul războiului ce avea să vină. Vedea cu ochii minții cuiburile de mitralieră, soldații încolonați, megafoanele, sloganurile, fețele emaciate, cerul gri etc. Unde se adunau acești nori ai furtunii, mă veți întreba? Bineînțeles că nu în Arabia Saudită, ci în... Ungaria. Și, cum România nu e departe de Ungaria, același Walter Russell Mead și-a făcut cunoscute părerile savante și cu privire la situația de la noi, sintetizând-o în felul următor:

Teama de corupție, de nevoia de a da mită, de lipsa de transparență din România - asta încetineşte dezvoltarea economică şi socială a României şi face din România un loc dificil pentru investiții străine.

Suntem toți de acord cu domnul Walter Russell Mead? Suntem! Numai un cinic putinist și-ar putea închipui că Ungaria lui Viktor Orbán e preferabilă Arabiei Saudite, că Liviu Dragnea e preferabil lui MBS și că democrația americană este o plutocrație. Vreți să ajutați Arabia Saudită? Boicotați companiile locale de taxi și luați un Uber. Măcar un leu pe cursă va ajunge și la MBS.

PS Textul de mai sus e un fel de comentariu la această postare.
PPS Cine este mare perdant în această afacere? Fără îndoială, Recep Tayyip Erdoğan, care nu a înțeles că Arabia Saudită este intangibilă. Cu puțin "noroc", înlăturarea intrigantului Erdoğan ar putea deveni chiar una dintre acele "chestiuni cruciale" în care Statele Unite și Arabia Saudită sunt aliniate. Iar dacă trebuie să găsim și o parte bună, cert este că de "prietenii Siriei" s-a ales praful și pulberea. De atâta prietenie pentru Siria au ajuns să se războiască între ei.

Misteriosul domn Jamal Khashoggi

Pentru cei care au urmărit presa internațională în ultimele zile, numele de Jamal Khashoggi nu mai este unul străin. Pe scurt, Turcia acuză Arabia Saudită că l-ar fi ademenit pe "disidentul" Khashoggi la consulatul acesteia din Istanbul, unde o echipă de 15 asasini l-a eliminat - și chiar tranșat - pe "incomodul" jurnalist. Este Arabia Saudită capabilă de un astfel de gest (de o gravitate extremă)? Categoric da, mai ales că a făcut lucruri și mai rele (sirienii și yemeniții știu mai bine). Dacă lucrurile stau așa, putem lua de-a gata varianta oferită de Turcia, care dă dovadă de o "celeritate" fără precedent în... tranșarea acestei chestiuni? Categoric nu. În acest caz, pe cine să credem?

Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan nu este străină de falsuri și înscenări. Începând cu sinucigașii care se hotărăsc să se arunce în Bosfor exact în momentul trecerii convoiului președintelui-salvator Erdogan până la ședințele în care înalți oficiali turci discută deschis punerea în scenă a unui atac cu rachete pentru a justifica o intervenție militară în Siria, Turcia lui Erdogan (de care suntem legați prin sacrul Articol 5) nu pare să se împiedice de probleme etice atunci când e vorba de anihilarea inamicilor sau a inamicilor inventați. Ba e capabilă chiar și de înscenarea unei lovituri de stat pentru a-i epura pe indezirabili.

Și așa ajungem la Jamal Khashoggi, prezentat de presa occidentală drept un "aprig critic" al familiei regale saudite, un "disident", "oponent" etc. Că Jamal Khashoggi nu este nimic din toate acestea se poate verifica rapid în scrierile sale găzduite de Washington Post - sau din scurta biografie care poate fi consultată pe Wikipedia. Acum mai puțin de o lună, într-un articol timid-critic cu "reformele" (a se citi epurările) ordonate de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Jamal Khashoggi încă găsea de cuviință să afirme că "nu ne opunem guvernului nostru". Ce mai scria Jamal Khashoggi tot recent (acum trei luni, mai precis)? Nici mai mult nici mai puțin că este timpul să partiționăm Siria ("It’s time to divide Syria"), obiectiv împărtășit - culmea! - de guvernul căruia, teoretic, i se opune. Iar Khashoggi propunea și un model de acțiune în mult-dorita partiționare: modelul - coincidență mare! - turcesc. Să mai spunem că același Khashoggi a lucrat ca "media adviser" pentru prințul Turki Faisal Al-Saud, cel care a condus, timp de 24 de ani, serviciul secret saudit? Sau că jurnalistul Khashoggi a reușit să-l intervieveze de mai multe ori pe mult-prea-eluzivul Osama Bin Laden (mai eluziv decât Yeti sau Big Foot), performanță neegalată de niciun alt coleg de breaslă (occidental sau nu)? Și atunci se pune întrebarea: nu cumva "jurnalistul"/"disidentul" Khashoggi a devenit omul Turciei? Și dacă da, cum se face că misterioasa sa dispariție a avut loc - dintre toate locurile de pe Terra - chiar în Turcia, deși Khashoggi se auto-exilase în Statele Unite?

Dacă Turcia a decis să-și hărțuiască rivalul regional (și ideologic) printr-o punere în scenă, nu putem ști cu siguranță. Indiferent dacă dispariția lui Khashoggi este reală sau nu, familia regală saudită nu are de ce să-și facă griji - sau nu griji serioase, cel puțin. Pentru că Arabia Saudită a fost un partener de încredere al Occidentului în tot felul de potlogării internaționale (despre care am mai scris), iar Occidentul va face absolut orice pentru a ține informațiile departe de ochii publicului. Saudiții nu sunt niște Sebastian Ghiță cu ale lui întâlniri din vila K-2 sau cu petrecerile din vie, ci sunt oameni serioși și puși pe treabă: lovituri de stat, asasinate, intervenții militare, sponsorizări ale politicienilor influenți din Statele Unite și nu numai, inclusiv ale candidaților la președinție sau ale foștilor președinți, trafic de arme etc. etc. Cu astfel de informații, Arabia Saudită nu are nevoie de bomba atomică pentru a-i descuraja pe potențialii rivali occidentali, iar aceștia din urmă înțeleg prea bine situația imposibilă în care se află. Câteva "sancțiuni prietenești" din partea Statelor Unite, de ochii lumii? Nicio problemă, va fi depășit și acest hop.

Lucruri multe am aflat

Citesc zi de zi presa capitalist-progresistă-antisocialistă și am aflat câteva adevăruri pe care aș vrea să le împărtășesc.

1. Ca persoană necăsătorită, sunt discriminat.
2. Căsătoria dintre un bărbat și o femeie a fost inventată de Putin și de Dughin.
3. Coaliția pentru Familie l-a castrat chimic pe Alan Turing, în timp ce britanicii încercau cu disperare să-l salveze. La fel și cu Oscar Wilde.
4. Liber-cugetatul e o ocupație nobilă doar atunci când nu te cheamă Ion Iliescu.
5. Familia "tradițională" este o chestie oribilă (violență conjugală, abandonul copiilor etc.), așa că homosexualilor trebuie să li se taie privilegiul de a nu fi căsătoriți.
6. Dormitorul este un sanctuar, spre deosebire de sufragerie, bucătărie, corespondență, pagina de facebook, telefon mobil etc. etc.
7. Homosexualii sunt atât de homosexuali - și nimic altceva - încât formează o minoritate. Cei care își închipuie că sunt doar oameni (bogați sau săraci, înalți sau scunzi, conservatori sau liberali) sunt niște naivi.
8. Dreptul la căsătorie este sfânt, dar nu în sensul religios, ci în cel areligios. Amin (tot areligios).
9. Nenea Anghelache din "Inspecțiune" (Caragiale) este homosexual.
10. România se îndreaptă spre teocrație.
11. CCR (sluga PSD) apără totuși drepturile persoanelor de același sex căsătorite.
12. Toată, dar absolut toată presa susține "da" la referendum și că asta ar fi ceva extrem de grav. Cel puțin așa susține toată presa.
13. Dumnezeu e foarte invocabil când "preferă lemnul și spațiile mici". În materie de căsătorie, nu.
14. Divorțații de la vârful politicii românești sunt, de fapt, netradiționali, dar reprezintă varietatea rea a netradiționalului.
15. Inegalitatea economică e cel mai bun lucru since sliced bread. În rest, suntem tare atenți cu egalitățurile.
16. Donald Trump îl iubește pe regele Salman al Arabiei Saudite, în buna tradiție americană. N-am aflat, însă, dacă nobilele sentimente sunt împărtășite și de partenerul de la Riyadh.
17. Dreptul la sănătate trebuie să fie direct proporțional cu venitul, altfel i-am discrimina pe cei cu bani. Și nu vrem asta.
18. Nu toți cei care votează "da" la referendum sunt la fel de răi. Pe Traian Băsescu putem să-l iertăm că votează ca Liviu Dragnea.

Cam atât. Și încă un lucru. Am aflat că suntem, ca specie, tot mai sapiens.

Homofobi versus homofobi

"Bombo, Bombo, tu ne duci în Congo". Sloganul care a făcut valuri în cercurile proto-#rezist din 2004. Știm cine este Bombo(nel) și știm la fel de bine ce insinuare se ascunde în spatele acestei "porecle" savurate de soborul de intelectuali care azi predică împotriva "familiei tradiționale". A protestat cineva împotriva subtextului homofob din spatele ei? Nu-mi aduc aminte. Găselnița cu "Bombo" era da bomb. Un fel Gangnam Style național. Rimele și memele erau inepuizabile. Distanță nu s-a luat nici măcar când Vadim Tudor făcea următoarele "acuzații":

Adrian Năstase - un bolnav periculos, protagonist al mai multor casete video, în care apare participant activ (de fapt, pasiv) la orgii homosexuale. Una e filmată la un club de pederaşti din Anglia, unde Bombonel se hârjoneşte cu mai mulţi hăndrălăi, toţi în pielea goală, dar el consumă şi cocaină. Alta e filmată în România şi îl arată pe prim-ministru într-o partidă de sex oral şi anal cu Eugen Bejenariu, secretarul general al Guvernului. La un moment dat, a telefonat soţia premierului, dar acesta a repezit-o: «Nu pot vorbi acum, sunt în şedinţă de Guvern!

Timpul a trecut, Bombo a ajuns la închisoare (a urmat valul de glume cu "scăpatul săpunului") și iată-ne în ajunul referendumului privind definirea "familiei". Și ce constatăm? Că oamenii care mustăceau la glumele cu Bombo sunt azi pentru boicot. Până și Andrei Pleșu, cel care, în 2017, într-un acces de "political correctness", decreta zeflemitor că e "dreptul oricui să facă ce vrea cu curul lui" (sursa: Mihai Iovănel), s-a hotărât să boicoteze. Ba chiar e îmbufnat că homofobii îi folosesc textele homofobe. Iar lista convertiților, cu aerul unor misionari neînțeleși de barbari, este lungă. Și, mai nou, au găsit argumentul imbatabil: boicotați, altfel vom ajunge precum Rusia lui Putin (arză-l-ar focul):

A devenit transparentă dispoziția politicienilor de a merge până la capăt în atentatul lor asupra democrației, în scopul de a institui un tip de oligarhie autoritară cu accente teocratice, similar celui din Rusia.

Cum se explică această stare de fapt? În mare, ecuația e simplă. Pe cine urâm mai mult, pe PSD sau pe homosexuali? Odată clarificat clasamentul, vom ști dacă vom boicota sau nu. Aceasta este esența campaniei pro-boicot. Nu este un boicot de dragul democrației și al toleranței, de dragul Europei, ci un vot anti-PSD, în care indecișii vor fi asimilați taberei nu (nu-PSD, mai precis). Și ce facem cu homosexualii care sunt împotriva căsătoriei între persoane de același sex, pentru că există și așa ceva? La naiba cu ei, doar nu ne punem la mintea unor pederaști putiniști-dughiniști.

Creierele curcubeu

Știm ce s-a întâmplat ieri. Peste 40 de europarlamentari au semnat o scrisorică de condamnare a referendumului din weekendul care urmează. Câți, mai precis? Dacă nu suntem atenți, ar fi 47. În realitate, însă, sunt 46 - pentru că o doamnă europarlamentar, pesemne dublu-indignată pe referendumul din România, a găsit de cuviință să semneze de două ori scrisoarea cu pricina. Firește, nu această hibă schimbă datele problemei, iar scuze găsim: un accident, o neatenție etc.

Așadar, numele stimatei doamne este Martina Anderson. Un nume fără rezonanță în (sau pentru) România. Dar asta nu înseamnă că Martina Anderson este un europarlamentar oarecare. Cum ar spune englezii, quite the opposite. Pentru că doamna Martina Anderson, aprigă apărătoare a "familiilor curcubeu" din România, are o biografie... aparte. Foarte aparte, chiar. În primul rând, doamna europarlamentar a petrecut nu mai puțin de 13 ani într-o închisoare britanică. Și nu în orice închisoare, ci în una de... maximă securitate. Pentru ce faptă? Nu pentru corupție, cum ne place nouă, ci pentru - suspans! - terorism. Iar cei 13 ani de închisoare, oricât de mulți și de lungi ar părea, au reprezentat doar o parte din condamnare, doamna Anderson fiind eliberată înainte de termen grație Acordului de la Belfast.

În concluzie, un referendum inoportun, care schimbă o formulare ineptă cu una la fel de ineptă, se dovedește a fi ceva mult mai grav decât pusul de bombe. Și de ce n-ar fi așa, la urma urmelor? Cum spun cei din tabăra #boicot, cine mai poate spune ce este normal astăzi? Cei ce au impresia că văd lucruri anormale sunt chiar ei anormali. Sau putiniști. Sau iliberali. Iar pentru ei nu există nici toleranță, nici înțelegere, nici Accept și nici MozaiQ. Și așa este normal.

Nu ne rămâne decât să sperăm că doamna Anderson va îmbrățișa necondinționat inițiativa "fără penali în funcții publice". Așa ar fi normal.

PS Pentru cei care vor să verifice afirmațiile de mai sus, click aici și aici.

Până nu demult, iarba era verde. Azi are un verde tradițional

Este căsătoria un drept? Discutabil. Drepturile pot fi doar individuale, dar căsătoria implică (deocamdată) două persoane. Mai cunoașteți vreun drept care se exercită în doi? Un drept bi-individual? Cum ar fi să votăm în grupuri de câte doi? De dragul demonstrației, să presupunem, însă, că este un drept. Atunci se pune întrebarea: ce este divorțul? Un răspuns pripit ar fi că divorțul este o renunțare voluntară la dreptul de a fi căsătorit. Dar dacă unul dintre parteneri nu vrea să divorțeze? În acest caz, dacă tratăm căsătoria ca pe un drept, putem spune că inițiatorul divorțului îi încalcă partenerului dreptul de a fi căsătorit. În fond, dacă libertatea este un drept și privarea de libertate este o infracțiune, atunci nu cumva privarea de căsătorie este tot o infracțiune - sau măcar o contravenție? Vom răspunde în cor că nu. De ce, însă? Pentru că știm că dreptul la libertate individuală primează în fața "dreptului" la căsătorie, ceea ce înseamnă că acesta din urmă este de fapt o expresie a primului. Și ce ne facem cu cei care vor să se căsătorească, dar nu-și găsesc partener? Le oferim unul din oficiu (precum un avocat)? Facem o agenție? O loterie a "partenerilor de viață"? Și dacă numărul participanților la loterie este impar, ce ne facem?

Este căsătoria un contract? La fel de discutabil. În primul rând, pentru că nu există clauze contractuale. Un contract vag (sau nescris) nu este contract - nu în fața legii, cel puțin. Să presupunem, însă, că este un contract pe termen nelimitat (sau cu înnoire zilnică). Revenind la exemplul anterior, cel al divorțului, ce facem dacă unul din parteneri respectă cu strictețe toate clauzele nescrise, dar celălalt partener vrea să pună capăt mariajului? Nu ar fi o încălcare grosolană a contractului? În acest caz, n-ar fi victima îndreptățită să sesizeze protecția consumatorului sau o agenție special creată pentru astfel de situații?

Este căsătoria expresia iubirii? Și mai discutabil. Poți să-ți iubești parinții și să-ți iubești copiii, dar n-ai voie să te căsătorești cu ei. În plus, la cununia civilă, soții nu sunt întrebați dacă se iubesc, deci iubirea este irelevantă. În plus, după cum știm, din punct de vedere istoric, căsătoria din iubire este ceva foarte... recent.

Dacă nu este reductibilă la un drept, un contract sau o expresie a afecțiunii, atunci ce este căsătoria? Simplu: o convenție - sau, dacă suntem anglofoni, a social construct. O convenție care antedatează statul și care, chit că a îmbrăcat diverse forme în diverse culturi și religii, a fost dintotdeauna între bărbați și femei (și nu între bărbați și între femei, ca să nu rămână loc de interpretare). Și, ca orice convenție, nu este rațională. Sunt homosexualii discriminați? Depinde. În viața de zi cu zi, da. Prin lege (chiar și în condițiile în care referendumul va avea succes)? Nu. Homosexualii au voie să se căsătorească în aceleași condiții precum heterosexualii. Nu au un paragraf separat în lege. Să mai dau un exemplu? Toată lumea are voie să traverseze strada. În realitate, nu putem să traversăm strada oricând și oriunde. Putem s-o facem doar prin anumite locuri și de cele mai multe ori trebuie să ne supunem unui aparat numit semafor. Legea spune - arbitrar - că nu avem voie să traversăm pe roșu. Putem spune despre cei care își doresc inversarea convenției (să traversăm pe roșu și să oprim la verde) că sunt discriminați de lege? Bănuiesc că nu. De fapt, există și persoane care sunt discriminate, mai precis cele care suferă de discromatopsie/daltonism, dar de ele nu ne pasă. Pentru ele încă nu s-a inventat dreptul să vadă în culori. Una peste alta, atât timp cât legea este aceeași pentru toată lumea, putem vorbi despre o mulțime de lucruri, dar nu despre discriminare.

Nu sunt avocatul din oficiu al familiei (nu folosesc epitetul "tradițională" deoarece nu există și un alt tip de familie), dar nu pot să nu mă întreb: de ce aliații "netradiționalilor" (spun aliații deoarece am auzit multe voci, dar nu și pe cele ale homosexualilor) și-ar dori un simulacru al "tradiționalului"? Este ca și cum un ateu și-ar dori să umble în straie de popă, un socialist ar tânji după un titlu nobiliar, iar un vegetarian și-ar dori să lucreze la abator. Nu ne place convenția din spatele denumirii de căsătorie? Suntem liberi să-i întoarcem spatele.