Romanul distopic a murit, trăiască distopia!

Ne place sau nu, scriitorii de ficțiune au obiceiul să nu scrie despre realitatea imediată. Aceasta poate fi decor, dar niciodată subiect. Motivele din spatele acestei stări de fapt sunt multiple, dar, simplificând, se întâmplă așa pentru că realitatea imediată este comună. Nu vom citi romane despre oameni care doar merg la serviciu și se întorc acasă. Și nici despre micile lor frustrări, corvoadele casnice și comenzile lor online. De ce? Pentru că toți avem experiența acestor lucruri. Sunt prea imediate, prea comune. Drept urmare, scriitorul are nevoie să facă un salt. Spre - ca sa folosesc cuvintele lui Max Blecher, chiar dacă modificându-le un pic sensul - irealitatea imediată. Acest salt poate îmbrăca o infinitate de forme, de la nostalgie până la science fiction, dar cu siguranță reprezintă o precondiție a actului de creație. În același timp, saltul nu poate fi nici prea mare, în sensul că irealitatea zugrăvită trebuie să aibă forme recognoscibile. Așadar, există un orizont limitat, un fel de rază maximă a cercului imaginației noastre. Putem plonja în orice direcție, dar numai pe o anumită distanță. La urma urmelor, oamenii din Star Trek sunt doar niște cópii ale noastre. Și nu numai oamenii, ci chiar și klingonienii și romulanii, care, pe deasupra, mai vorbesc și engleza. Rezumând, romanul de ficțiune este produsul a două forțe care se bat cap în cap: pe de o parte, trebuie să se îndepărteze de realitatea imediată, dar, pe de altă parte, irealitatea zugrăvită trebuie să fie verosimilă.

Acestea fiind spuse, ce s-a întâmplat cu romanul distopic? Ultimul roman mare a fost scris de George Orwell. Mă refer la O mie nouă sute optzeci și patru, firește. Apoi, în anii '50 și '60, au urmat câteva încercări cu valoare literară mai mică, dar măcar memorabile (Fahrenheit 451, Portocala mecanică, Logan's Run și altele). Eforturile ulterioare, însă, au fost și mai slabe. Ca și cum omenirea a încetat brusc să-și mai imagineze societăți terifiante, dar verosimile. Situația, însă, este explicabilă. În fond, ce distopii ne mai putem imagina, mai ales dacă ținem cont de cele două limite expuse mai sus? Mai nimic, pentru că toate sunt aici. Pentru că distopia a devenit parte din realitatea imediată. Supravegherea totală din O mie nouă sute optzeci și patru? Este aici. Războiul perpetuu? Este aici - și se cheamă (până la inventarea altuia) războiul împotriva terorismului. Hedonismul din Minunata lume nouă? Și el este aici. Eloii și morlocii din Mașina timpului? Și ei sunt aici, chiar dacă la figurat. Ca și cum realitatea imediată este un amestec respingător al tuturor distopiilor imaginate în trecut. Un frankenstein al distopiilor. Moartea romanului distopic nu a fost cauzată de o criză a imaginației, ci de realitatea imediată. Practic, asistăm la un fenomen nou: nu putem concepe o lume mai terifiantă decât cea în care trăim. O lume verosimilă, cel puțin. Dacă vrem să ne imaginăm o lume în care oamenii sunt obligați să meargă în mâini și să scrie cu picioarele, n-avem decât, dar nu putem să-i spunem distopie... Ar fi doar un exercițiu al absurdului.

Azi nu ne mai supără nimic. Nici că ni se cere să ne dăm cureaua jos (ba câteodată și nădragii) când mergem cu avionul, nici că suntem filmați aproape tot timpul cât suntem în afara casei, nici că datele de pe telefon și calculator ne sunt interceptate și depozitate, nici că suntem amprentați când ne scoatem pașaportul, nici că termenul de libertate a devenit aproape un arhaism. Nu ne sperie nici ce ne pregătește viitorul apropiat: recunoașterea facială și vocală și interconectarea tuturor mijloacelor de supraveghere. Dreptul la intimitate? O aiureală învechită. Dreptul la moarte, așa suntem progresiști.

În doar câțiva ani, va exista tehnologia cu care guvernele, ca să dau un exemplu, îi vor putea identifica instantaneu pe (aproape) toți participanții la un protest. Prin GPS și recunoaștere facială. Și la fel de instantaneu, grație datelor stocate, aceleași guverne vor putea afla și cine sunt prietenii celor care protestează. Asistăm la începuturile erei agregării datelor. Aceleași guverne vor putea ști dacă doi oameni au fost vreodată în apropiere. Sau dacă o persoană a vizitat vreodată un anumit muzeu. Tot traficul de voce va putea fi transformat automat în text, ceea ce înseamnă că va putea fi interogat după cuvinte-cheie. Dacă un guvern va dori să întocmească o listă cu persoanele care beau ceai de rozmarin și care alimentează mașina de la o anumită benzinărie, totul se va rezuma la câteva click-uri. Iar acestea sunt doar câteva exemple banale de interogare a acestor date. De fapt, se va ajunge mult mai departe. Vor exista algoritmi care vor stabili tipare de comportament, încât orice anomalie de la rutina zilnică va putea fi identificată prompt. Dacă un guvern va dori să afle câți oameni întârzie la serviciu într-o anumită zi, în câteva momente ar putea avea lista suspecților. Și nu va avea nevoie de o armată de birocrați, ci doar de câțiva operatori. Odată cu dispariția presei scrise, trecutul va deveni infinit mai maleabil decât ce și-a imaginat Orwell cu al său Minister al Adevărului. Nu vor fi arse cărți și reviste. Pentru că, pur și simplu, nu va fi nevoie. Un scurt "delete" sau "find and replace" vor asigura neantul perfect.

Vom deveni un stup digitalizat. Și poate vom avea și "cabine de suicid", ca în Futurama. De avut, vom avea multe, dar nu și romane distopice. Măcar acest lucru să ne îngrijoreze.