Europenii

Cu Liviu Dragnea condamnat, ne întoarcem în Europa, susține Dan Barna. Așa o fi. În fond, ce poate fi mai european decât o gloată pusă pe linșaj? Știm că europenii își omoară președinții de Crăciun, își condamnă prim-miniștrii, miniștrii și președinții camerelor. Ce sete europeană - și metafizică! - de justiție se ascunde în spatele strigătului melodios "la pușcărie!". Cât de europeni suntem când Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor îi urează lui Liviu Dragnea să fie violat în închisoare!

În pușcărie, nu e ca la Parlament, iar ziariștii nu ți-ar face nimic din ce s-ar putea gândi noii tăi colegi. Sper! Mai ales că, apropo, în pofida recursului compensatoriu care-a eliberat mii de infractori, au mai rămas vreo 2500 de violatori în pușcării.

Reeducare prin viol, curat europenism! Pentru că violul, atunci când nu e rău, e bun. Și înjurătura care ne unește, să nu uităm de dânsa! Liviu Dragnea este Emmanuel Goldstein al României și, în ceea ce-l privește, este permis absolut tot. Suntem aproape la fel de europeni precum rebelii libieni.

Diptic despre justiție

99 la sută inspirație și 1 la sută transpirație

Suntem experți în a avea câte un exemplar mic din orice. Avem un mic Arc de Triumf, un mic Turn Eiffel, un mic Paris, ba chiar și un foarte mic... Titulescu. De ce n-am avea și un mic Simon Wiesenthal, dar nu în varianta de vânător de naziști, ci de securiști? Istoricul Marius Oprea tânjește de mult după acest titlu, iar ultima sa ambuscadă, în care au căzut secerați Dacian Cioloș și fondatorii PLUS, pare să-i confirme colosalul talent la luat scalpuri de securiști. Lucrurile sunt, însă, un pic mai complicate. Pentru că, în cazul ultimei victorii a "vânătorului de securiști" Marius Oprea, nu avem de-a face cu 99 la sută transpirație și 1 la sută inspirație, ci mai degrabă cu reversul. Iar inspirația nu a venit de la sine, ci dintr-o postare obscură de pe acest blog. Așa că, dacă tot trăim într-o epocă în care ni se spune că putem deveni orice atât timp cât ne dorim cu adevărat, vă prezint cum puteți deveni "vânători de securiști" în trei pași simpli.

Pasul nr. 1
Hoinărit pe bloguri mai mult sau mai puțin obscure în căutarea "inspirației". În cazul de față, domnul Marius Oprea a identificat o cantitate mare de "inspirație" în postarea intitulată "Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)" din 18 decembrie 2018.

Pasul nr. 2
Preluarea "inspirației" cu copy/paste și, în paralel cu garnisirea cu câteva informații noi, mutilarea ei pentru a fi mai greu de recunoscut. Concomitent, inserarea sinelui în poveste pentru un plus de dramă. Rezultatul? Fix la o lună de la postarea de pe acest blog, mai precis pe 18 ianuarie 2019, Marius Oprea "detonează bomba": "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate". Din nefericire pentru Marius Oprea, nu avem nevoie de lămpi cu ultra-violete și nici de analize prin spectrometrie pentru a detecta sursa "inspirației". Îmi permit, așadar, să dau câteva exemple:

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Deși între ghilimele, metafora "mame surogat" îmi aparține.

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Greu de imaginat că doi autori găsesc aceeași metaforă.

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Pasul nr.3
Culesul de scalpuri și de lauri (putem să le zicem "scalauri", dacă tot se poartă portmanteau-urile).

Aceștia sunt pașii. Este o rețetă simplă, trebuie să recunoașteți. Două linguri mari de "inspirație", o linguriță de ficțiune și mult, mult... aplomb (ca să nu-l numesc altfel). De ce și ficțiune? Pentru că domnul Marius Oprea recunoaște că, de fapt, nu Alexandru Iordache l-a anchetat personal:

Prietenii dvs. anchetați cu violență de acest securist securistă [sic!], Caius Dobrescu şi Sorin Matei, ce v-au spus când au aflat dezvăluirea dvs.?

Ei au văzut fotografia lui Iordache și mi-au spus că nu-și aduc aminte că ar fi arătat așa. Într-adevăr, și eu îmi amintesc bine că "maiorul Alexandru" avea ochi albaștri. Este posibil ca acela care ni se recomanda nouă drept "maiorul Alexandru" (și care se purta "părintește" cu noi, spre deosebire de subordonați) să fi fost altă persoană, dar eu am aflat de la un fost ofițer de Securitate că numele celui care a coordonat ancheta la "nivelul superior" a fost Alexandru Iordache.

Să ne aducem aminte cum suna titlul articolului semnat de Marius Oprea? "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate", iar majusculele aparțin autorului. Așadar, lingurița de ficțiune este vizibilă încă din titlu. Cum era replica pe cât de celebră pe atât de iritantă din Filantropica? Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană? Ei bine, domnul Marius Oprea a spus o poveste pentru "impact maxim". Chiar dacă bazată pe fapte reale și "inspirată" dintr-o postare de pe acest blog, tot poveste rămâne. Să curgă scalaurii!

PS Pentru cei amatori de picanterii, pe 19 ianuarie 2019, adică la nici 24 de ore de la "marea demascare", l-am contactat pe domnul Marius Oprea pentru a-i semnala, în cel mai politicos mod cu putință, că s-ar fi impus citarea postării mele, din moment ce, fără urmă de îndoială, aceasta a servit drept fundație pentru articolul semnat de domnia sa. Răspunsul, însă, nu a sosit nici până astăzi. Micul nostru Simon Wiesenthal s-a dovedit mai degrabă un mic Buffy, vânătorul de vampiri securiști.

Straniul caz al domnului Dacian Cioloș

Ascensiunea lui Dacian Cioloș îl contrazice pe Arhimede cu a sa lege.  Pentru că forța cu care Dacian Cioloș a fost propulsat, de jos în sus, în fluidul politicii autohtone a depășit cu mult greutatea volumului de fluid dislocat de către plăpândul nostru fost prim-ministru. Abilitățile sale tehnocratice îi fac să se încline respectuos până și pe cei mai inveterați corupți ai nației. Printre aceștia din urmă numărându-se, de exemplu, domnul Călin Popescu Tăriceanu, cel care - dacă vrem să fim corecți - ar merita ceva mai mult respect din partea cercurilor #rezist. Pentru că, indiferent de părerea pe care o avem despre Călin Popescu Tăriceanu, nu putem să nu observăm că n-a avut un extraordinar fler. Cu un ochi de impresar (mai ceva decât al lui Brian Epstein), "penalul" domn Tăriceanu a lansat carierele multor politicieni corupțofobi și corupțofagi, printre care Monica Macovei, Mihai Răzvan Ungureanu, Cătălin Predoiu și, cu voia dumneavoastră, Dacian Cioloș. Politicieni care, în perioada 2004-2008, nu aveau nicio problemă să stea la aceeași masă cu oameni precum Adriean Videanu, George Copos, Gheorghe Pogea sau Radu Berceanu, dar care azi nu mai pot locui nici măcar pe aceeași planetă cu foștii lor colegi și cu atât mai puțin cu fostul lor șef, pe care l-ar oferi urgent drept ofrandă zeilor anticorupției.

În aceste condiții, se pune întrebarea firească: cum un "corupt" de talia lui Călin Popescu Tăriceanu a putut să-i aducă în prim-planul politicii autohtone pe niște oameni atât de curați, printre care necunoscutul, dar promițătorul "independent" Dacian Cioloș? Și cum se face că nu doar "penalul" Călin Popescu Tăriceanu s-a lăsat îmblânzit de cântecul de sirenă al tehnocrației independente, dar și liberalul Dan Radu Rușanu, care a anunțat că nu este câtuși de puțin interesat de postul vacant de la agricultură?

Ce să mai, domnul Cioloș are ceva. Cum ar spune americanii, a certain je ne sais quoi. Le-a căzut cu tronc până și ursitoarelor, care ursit-au cu generozitate. Oriunde își face domnul Cioloș apariția, oamenii se înclină cu respect, clientela de partid nu mai dorește posturi de ministru, anonimii cu SUV-uri călcători de polițiști fondează partide pe care i le fac cadou (cu fundă), ambasadele îi laudă alegerile vestimentare. Cu toate acestea, zilele acestea se împlinesc doi ani de când Dacian Cioloș este șomer. Oare cât o să mai țină această nefirească stare de fapt?

PS Spuneam că domnul Tăriceanu merită mai multă apreciere din partea cercurilor #rezist. Dacă nu pentru numiririle sale, măcar pentru măsurile sale economice devenite sacrosancte pentru nemulțumiții României: cota unică de impozitare, pilonul II de pensii etc.

Eurodestine frânte și alte eurochestiuni

Cei 73 de europarlamentari britanici sunt pe picior de plecare. Având termenul limită de 29 martie pentru a-și elibera birourile, ne putem imagina melancolia cu care au început să-și facă bagajele, copleșiți de sentimentul că lucrurile bune nu țin niciodată mult... Pentru cei 73, viitorul este sumbru. Rămași fără un sfanț prin Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg, mai ceva decât Orwell prin Paris și Londra, simpla întoarcere în Perfectul Albion pare un obiectiv de neatins.

Noroc cu eurovalorile, însă. Întotdeauna preocupată de soarta claselor celor mai vulnerabile (și a altor minorități), Uniunea Europeană nu se dezminte și anunță că-i va (re)compensa pe cei 73. Nu cu mult - pentru că în Uniune, așa cum vom vedea, banul contribuabilului este gospodărit cu maxim de disciplină -, dar suficient pentru a alunga pericolul iminent de inaniție care plana asupra celor 73 și familiilor lor. Cum pentru britanici petrecerea s-a încheiat, a sosit timpul să plece cu niște euro-mărturii. Cum spuneam, sumele sunt modeste, oscilând între 50 900 de euro brut pentru MPE-ii cu un singur mandat și 169 680 de euro brut pentru pentru cei cu mai multe, printre care se numără nimeni altul decât Nigel Farage. Rușinată de meschinăria sumelor acordate, Uniunea mai face un efort pentru amărăștenii britanici: va achita contravaloarea transportului pentru "15 cutii" pe cap de MPE, astfel că distinșii noștri parlamentari vor putea să-și transporte gratuit mementourile în țara lor de baștină. Într-adevăr, Uniunea nu a achitat contravaloarea celor 73 de batiste albe pe care britanicii noștri le vor flutura la îmbarcare, dar mai e timp.

Până atunci, însă, Uniunea are subiecte importante de tranșat. Cum ar fi statul de drept pe la minoritarii estici (o minoritate tot mai enervantă, spre deosebire de toate celelalte). Așa că, zilele acestea, Parlamentul European a adoptat o inițiativă care permite Uniunii să taie fondurile pentru acele state membre care au probleme cu statul de drept. Unul din co-autorii propunerii (votată cu 397 de voturi și 158 împotrivă), este popularul finlandez Petri Sarvamaa, care, pătruns de eurospirit până în măduva euro-oaselor sale, decreta următoarele: "Banii contribuabilului trebuie respectați și cheltuiți după aceleași reguli și principii în toate statele membre. Nu avem de unde să știm în ce stat urmează să fie pusă la îndoială domnia legii". Așa să fie, oare? Chiar nu avem de unde să știm? Niște cinici ar putea spune că avem, din moment ce fondurile Franței sau Germaniei nu vor fi niciodată periclitate. Și așa facem cunoștință cu prima lege a eurodinamicii, care spune că statul de drept este direct proporțional cu PIB-ul...

Iar europarlamentarii noștri britanici? Britanici până la capăt, adică un pic... altfel. Laburiștii au votat inițiativa popularilor, în timp ce conservatorii s-au abținut. Una peste alta, avem în fața ochilor un gest altruist venit din partea unor oameni care trec prin grele încercări. În ciuda teribilei situațiuni personale, au reușit să se gândească și la primitivii din est, care încă n-au descoperit statul drept și ale sale binefaceri.

Pentru mai multe detalii, aici și aici.

Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)

În sfârșit, domnul Dacian Cioloș are partid. Nu l-a fondat dumnealui (pesemne anticorupția, pro-europenismul și shoppingul de căciuli suedeze sunt activități foarte cronofage), dar, pentru că a fost cuminte (și ascultător) tot anul, l-a primit cadou. Cine sunt binefăcătorii cu prea mult timp liber, lux pe care primul tehnocrat al țării nu și-l permite? "Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor", a declarat fostul premier. Că oamenii respectivi împărtășesc aceleași valori și aceleași principii, nu avem motive să ne îndoim. Dar anonimi nu sunt. Pentru că, la o căutare rapidă pe google (care nu durează mai mult decât o comandă de căciulă Fjällräven), domnul Dacian Cioloș ar fi descoperit niște detalii nu tocmai încurajatoare în ceea ce-i privește pe bunii noștri voluntari.

Conform presei, cele trei "mame surogat" ale PLUS sunt Iulia Iordache, Raluca Florina Daneş şi Adrian Alexandru Iordache, ultimii doi fiind amploaiați ai firmei de avocatură Iordache Partners. Cum era ușor de dedus, lucru confirmat inclusiv de presa prietenă, Iulia Iordache este soția lui Alexandru Adrian Iordache, ceea ce înseamnă că doi din cei trei fondatori ai PLUS sunt soț-soție, iar toți trei lucrează pentru aceeași firmă. Înregistratul de partide trebuie să fie una din activitățile pro bono ale avocaților noștri, dar să nu anticipăm.

Să revenim, însă, la misterioasa familie Iordache. Cine va avea curiozitatea să intre pe site-ul Iordache Partners (vezi aici) va avea surpriza să descopere că Alexandru Adrian Iordache nu este singurul Iordache de la Iordache Partners, ci mai degrabă juniorul (la propriu și la figurat) firmei, seniorul - și fondatorul - fiind Alexandru Iordache.

Iordache-tatăl

Iordache-fiul, fondator al PLUS

Dacă ne oprim o secundă asupra descrierii de la Iordache-tatăl, aflăm că, înaintea admiterii în barou în 1992, a lucrat în "law enforcement", fiind familiarizat cu "ambele tabere ale baricadei". O exprimare eufemistică, dar nu departe de adevăr. Pentru că Alexandru Iordache, conform presei de la sfârșitul anilor '90 și început de anii 2000, a avut legături strânse cu SRI și a fost consilier al generalului Toma Zaharia, unul din personajele cheie în scandalului legat de traficul de țigări (pentru alte articole despre acest subiect, aici și aici). Cu alte cuvinte, domnul avocat de azi este domnul infractor de ieri, dar asta nu pare să-l deranjeze pe fostul cotizant la Vatra Românească transformat în tehnocrat transformat în politician purtător de căciulă Fjällräven.

Cum blogurile nu sunt, insă, instanțe de judecată, să trecem cu vederea aventurile lui Iordache-tatăl în contrabanda cu țigări. În fond, nu dumnealui a înființat PLUS, ci fiul său, Adrian Iordache. Ce informații găsim pe google despre acesta din urmă? În 2001, presa relata că un oarecare Adrian Iordache, un șofer de 23 ani posesor al unui modest "jeep" Mitsubishi Pajero cu numărul B-35-PAJ (de la Pajero, nu de la paj), l-a accidentat pe polițistul Leon Stoica în stațiunea Mamaia. O coincidență de nume? Să fie oare alt Adrian Iordache și nu viitorul fondator al PLUS? Conform autorilor articolului, se pare că nu. Vorbim de acel Adrian Iordache și nu de altcineva:

Pentru scoaterea soferului basma curata tatal sau face mari presiuni. Adrian Iordache e din Bucuresti, fiul avocatului Alexandru Iordache, si fratele lui Mircea Iordache, implicat in traficul de tigari desfasurat prin firma Mas Med, unde statul a fost prejudiciat cu peste 80 de miliarde lei. Asa cum l-a ajutat pe fiul cel mare sa scape basma curata, asa incearca acum avocatul sa netezeasca situatia fiului care l-a lovit pe politist. Iordache senior a intervenit prompt la autoritatile constantene, care, din nu stim ce motive, l-a prezentat drept parlamentar. Adrian isi face studiile in strainatate si sta mai mult prin Canada si Franta, unde, daca ar fi lovit un politist, taticul n-ar fi putut interveni, chiar daca e fost militian.

Cum în 2001 România nu avea justiția de azi, Adrian Iordache a scăpat neatins de justiția neindependentă. Din vina cui? Din vina Rodicăi Stănoiu și a lui Adrian Năstase, presupunem. O traumă pe care familia Iordache nu poate s-o depășească.

PS L-am menționat în această postare pe generalul Toma Zaharia. Oare să fie încă o coincidență de nume că un membru al echipei de la Iordache Partners este o oarecare Antonia Zaharia? Sau că Sorin Boldi, "special counsel" la Iordache Partners, are exact același nume cu unul din membrii consiliului de administrație de la SAI Muntenia, societatea care administrează SIF Muntenia?

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor, au depus o cerere de înregistrare a unui partid politic

Citeste mai mult: adev.ro/pjsatn

Věra verità

Anunțată de zile bune, vizita comisarului european pentru justiție, protecția consumatorilor și egalitate de gen s-a produs. Chiar dacă au lipsit scânteile mult-așteptate de tabăra #rezist, Věra Jourová s-a achitat onorabil de urecheala obligatorie pe care orice oficial european trebuie s-o administreze executivului român. N-a ieșit cu capul lui Tudorel Toader pe tavă, așa cum și-ar fi dorit oamenii uniți de o înjurătură, dar a ținut obișnuita predică despre importanța continuării luptei anticorupție, deși România nu a avut niciodată o luptă anticorupție, așa că nu are ce continua.

Deși nu este un mare secret, parcă nimeni nu a sesizat ironia situației. Pentru că Věra Jourová are ceva experiențe personale în materie de corupție/anticorupție. Din cei 500 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene, comisar pentru justiție (et cetera) a ajuns tocmai o persoană care a stat 33 de zile în arest preventiv pentru... luare de mită. Dar Věra Jourová a fost exonerată!, vor exclama susținătorii inițiativei fără penali în funcții publice. A anula o persoană pentru un astfel de fapt este o mârșăvie, vor continua ei și mai intrigați. Să vedem, însă, dacă au dreptate. Cum justiția e binară, există doar două variante în ceea ce-o privește pe Věra Jourová: este fie vinovată, fie nevinovată. În ambele cazuri, însă, Věra Jourová este cu siguranță ipocrită. Pentru că, în cazul în care este vinovată, nu are niciun drept să ofere României lecții de anticorupție, iar dacă este nevinovată, Věra Jourová este un om care a simțit pe propria-i piele abuzurile "justiției independente", motiv pentru care ar putea să fie mai înțelegătoare cu guvernul României. Nu și nu, însă! Ceea ce i s-a întâmplat Věrei Jourová a fost un teribil abuz, iar justiția "independentă" din România - sub oblăduirea augustului Augustin Lazăr - este dincolo de orice reproș.

Ce mai știm despre Věra Jourová? Că este o susținătoare a mișcării #metoo, fiind victima nu doar a unei justiții politizate, dar și a violenței sexuale. Noroc că oligarhul afaceristul feminist miliardar Andrej Babiš (să nu uităm că oligarhi există exclusiv în Rusia și în zonele "iliberale") a luat-o sub aripa sa ocrotitoare, Věra Jourová fiind numărul doi în partidul deținut de acesta, ANO 2011, partid construit pe fosta mișcare "Acțiunea Cetățenilor Nemulțumiți". Ce anume îl nemulțumea atât de tare pe miliardarul Andrej Babiš? Știți răspunsul: corupția. E greu să faci afaceri de miliarde într-o țară coruptă. Alături de Věra Jourová, însă, Andrej Babiš va reforma sistemul. Nu doar în Cehia, ci și în România. Sau în alte tărâmuri "iliberale".

PS Informații suplimentare despre Věra Jourová se găsesc aici și aici.

Apărătorul independenței procurorilor

Domnul Klaus Iohannis, brav apărător al "independenței" procurorilor, le spune acestora, literă cu literă, ce au de făcut:

I-am cerut astăzi Procurorului general Augustin Lazăr demararea de urgență a cercetărilor pentru clarificarea modului în care s-a produs intervenția Jandarmeriei la protestele de aseară din Piața Victoriei. De asemenea, i-am solicitat Procurorului general să stabilească legalitatea intervenției și să identifice rapid persoanele și gradul de vinovăție a tuturor celor care au luat parte la incidentele violente petrecute în Capitală.

O jumătate de oră mai târziu:

Procurorii militari s-au sesizat din oficiu şi au deschis dosar penal cu privire la modul de intervenție al jandarmilor şi incidentele petrecute la manifestația de vineri seara din Piața Victoriei.

Din câte îmi amintesc, poezia anticorupție spunea că factorul politic nu trebuie să se amestece în activitatea procurorilor sau să-i direcționeze în vreun fel. În cuvintele aceluiași Klaus Iohannis:

Eu, personal, sunt convins şi voi acționa în consecință, evident că procurorii trebuie să fie independenți. Procurorii în niciun caz nu trebuie să fie controlați politic. Procurorii nu pot fi în subordinea unui politician, fie el şi ministru [subl.m.]. În consecință, orice am face noi, în România, ca stat, trebuie să asigure independența procurorilor pentru a garanta o justiție independentă.

Cine cere public procurorului general să cerceteze un anumit caz poate la fel de bine să ceară și întreruperea cercetărilor în alt caz.

Unde sunt, însă, sutele de procurori independenți? Cei care, în urmă cu două luni, acuzau "implicarea factorului politic"? Pare-se nu mai au timp de semnat scrisori de protest, din moment ce fac ore suplimentare zilele acestea. Chiar și în weekend.

Javertismul politizat

Într-o lume ideală (ideală insemnând, în cazul de față, cu resurse umane și materiale nelimitate), fiecare infracțiune ar (putea) fi cercetată cu aceeași scrupulozitate indiferent de gravitatea acesteia. Cum trăim departe de această lume ideală, știm prea bine că resursele alocate actului de justiție sunt inevitabil proporționale cu gravitatea faptei. Din acest motiv, un furt mărunt nu va avea niciodată parte de tot atâta atenție din partea organelor de anchetă cât - să zicem - o crimă. Așadar, chit că ne place sau nu, justiția funcționează după principiul eficienței, care se bazează pe raportul dintre cheltuielile alocate urmăririi penale și prejudiciu. Ca să ducem la extrem, înțelegem foarte bine că este imposibil (sau dacă nu imposibil, măcar fundamental perdant) ca urmărirea penală a unui infractor care a sustras 1 leu să coste de o mie de ori sau de un milion de ori mai mult decât prejudiciul. Dacă am proceda așa, bugetul alocat justiției s-ar evapora instantaneu. Această situație ne forțează, deci, să alocăm resursele în mod proporțional cu gravitatea faptei comise. Repet, indiferent că ne place sau nu.

Acestea fiind spuse, putem să facem o comparație între dosarul lui Dragnea și dosarul Microsoft. În cazul lui Liviu Dragnea, valoarea prejudiciului - conform procurorilor care s-au ocupat de caz - a fost de 108.000 de lei, adică aproximativ 23.000 euro. În cazul Microsoft, prejudiciul - anunțat cu surle și trâmbițe de Laura Codruța Kövesi - a fost de "62,5 milioane Euro și 22 milioane USD", adică de aproximativ 3.500 de ori mai mare decât cel din dosarul lui Liviu Dragnea. Cu toate acestea, un dosar s-a finalizat printr-o condamnare, celălalt a fost clasat (adică dat uitării). Ceea ce înseamnă un singur lucru: prejudiciul cauzat de Liviu Dragnea a avut prioritate. Cu părere de rău, justiția cu priorități (altele decât cele legate de proporționalitate) nu este justiție.

Ar fi interesant de văzut cât a cheltuit statul român cu dosarul lui Liviu Dragnea, ținând cont că au fost interceptate numeroase persoane, iar zvonurile spun că o zi de filaj costă statul român 3.000 de euro. Nu avem cum să spunem cu exactitate care au fost costurile în cazul lui Liviu Dragnea, dar o estimare grosieră ne spune că sumele cheltuite cu actul de justiție trebuie să fi fost de sute sau de mii de ori mai mari decât prejudiciul. Foarte bine, ne permitem. Dar când ne permitem nu pentru toată lumea, ci doar pentru Liviu Dragnea (pentru că nu ne place mustața lui), e mai puțin bine. Este ca și cum, pentru furtul unei biciclete în valoare de 600 de euro (vorbesc din experiența personală), statul român ar cheltui măcar 60.000 de euro pentru a-l aduce pe infractor în fața justiției. Tot din experiență personală, spun că nu s-a întâmplat așa ceva (probabil statul român a făcut ceva "economii" pentru Liviu Dragnea).

Deși, în esență, nu era un supervillain, Javert a rămas în istoria literaturii ca un personaj detestabil sau, în cel mai bun caz, tragic. Javert este ticălosul animat de intenții aparent bune. Javert, însă, nu-și plagiase teza de doctorat și nici nu mersese în vie la Jean Valjean înainte de a se întoarce împotriva celui din urmă. Ceea ce avem în România este o formă și mai urâtă a javertismului: javertismul politizat. Ne transformăm, încet-încet, într-o națiune de javerți. Poate că e timpul să aducem și o ghilotină în Piața Victoriei, ca să putem aclama rostogolitul căpățânilor. Și o vom numi cu afecțiune ghilotina-centenar.