De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,

Domnul Andrei Pleșu și anticorupția după ureche

Ca să nu rămână mai prejos, domnul Andrei Pleșu pune umărul la cauza anticorupției. Afirmă dumnealui în Dilema Veche:

N-o cunosc personal pe doamna Laura Codruța Kövesi [subl. m]. Nu am nici competența ultimă să mă pronunț pe fondul problemelor tehnice legate de DNA și dezbătute amplu și pătimaș în presa de toate culorile. Mi se pare, totuși, evident că tabăra anti-DNA e alimentată și reprezentată preponderent de inși cu un statut juridic neclar: fie suspecți de felurite ilegalități, fie dovediți și condamnați ca infractori. Carevasăzică hoțul ne fură portofelul, iar „opinia“ publică și, mai ales, hoțul însuși se supără pe cei care l-au reclamat și pe completul de judecată! Nu exclud ca și DNA-ul, ca majoritatea instituțiilor românești, să aibă fisuri, inadecvări, derapaje. Dar între un infractor eficient și un judecător imperfect, rămîn de partea judecătorului [subl. m].

Domnule Andrei Pleșu, doamna Laura Codruța Kövesi nu a fost niciodată judecător. Și nici Mircea Negulescu. DNA-ul este un parchet și nimic altceva. Nu are "judecători" pe statul de plată. Nu oficial, cel puțin. Domniile lor sunt/au fost procurori. Procurori care, între altele, falsifică probe și dictează declarații. Dacă asta nu vă deranjează, măcar să vă deranjeze grava confuzie pe care o faceți. Credeți-mă, procuror chiar nu este același lucru cu judecător.

Cine sunt centriștii

Oare cum ar arăta un meci de box în care jucătorii sunt legați la ochi? Bănuiesc că destul de amuzant, dar pentru nu mai mult de câteva minute. La nivelul la care se prezintă televiziunea azi, n-ar fi de mirare ca niște producători să pună la cale un astfel de "show". Putem să-i spunem, de pildă, BlindBoxing. Cu toate acestea, nu ar fi o premieră. Pentru că, nebăgat în seamă, un astfel de meci are loc de niște bune zeci de ani, protagoniștii fiind stânga și dreapta. De ce spun asta? Pentru că stânga are prostul obicei să se lupte cu o imagine caricaturală (și, cu rare excepții, de mult dispărută) a dreptei, iar dreapta, ținând să demonstreze că este cel puțin la fel de bine ancorată în irealitate, nu se lasă mai prejos. Ambele împart cu dărnicie pumni în dușmanul imaginar, iar publicul fidel, tot mai împuținat, dar convins că fiecare lovitură în aer doboară câte un fascist - respectiv comunist -, aplaudă frenetic. De atâta bâjbâială, cei doi luptători nici măcar nu mai evoluează în același ring, dar nimeni dintre pasionați nu pare să bage de seamă. Cum la fel nu bagă de seamă că, între timp, publicul larg, justificat plictisit, și-a întors privirea către un altfel de spectacol. Cum s-ar putea spune, când doi se ceartă, centristul câștigă. Să-l primim cu aplauze.

Spre deosebire de stânga și dreapta, centristul nu se luptă cu nimeni. Și nici nu este provocat la luptă de către adversarii mai sus menționați. Chiar dacă ar avea conștiința înfrângerii în fața centristului (dar nu o au), atât stânga cât și dreapta ar fi foarte împăcate cu gândul că, măcar, n-a câștigat vechiul inamic. Așa că reprezentanții centrismului își văd de treabă netulburați, împrumutând adesea din repertoriul stângii și dreptei și dovedind un gust desăvârșit în a lua tot ce e mai gol de substanță de la ambele.

Centristul este copilul drăguț (Macron, Trudeau) al neoliberalismului fluent în limba stângii ONG-iste. Este expert în egalități și responsabilități de tot soiul, mai ales în cele ușor încorporabile în limbajul de corporație. Este cel care, mai întâi, ne împarte în bărbați și femei, în L, G, B, T, Q sau cisgender, în slabi și obezi și în câte și mai câte, după care tot el (sau ea) salvează omenirea de la aceste teribile inegalități. CNN la blender. Putem vorbi despre aceste (in)egalitățuri la nesfârșit, fiecare din ele cu propriul limbaj de lemn (mai corect ar fi de gipscarton), dar nu despre EGALITATE. Nici un centrist care se respectă nu va spune suntem toți oameni și, în ciuda poftelor infinite, avem nevoi egale. Nu. Avem egalități fără egalitate. Care nu sunt altceva decât un fond de ten aplicat pe fața capitalismului pentru a-i ascunde craterele. Orice corporație va putea exploata la nesfârșit forța de muncă ieftină din Asia atât timp cât, în sediile centrale, vom avea gender equality. Pentru cei care fac munca de jos, bărbați și femei, singurul element egalizator rămâne, însă, salariul minim. Ne-am făcut datoria față de ei, nu?

Cum, de obicei, nu există partide ale centriștilor, aceștia au invadat partidele existente. De aceea François Hollande a fost la fel de creștin-democrat pe cât Angela Merkel de socialistă. Sau invers? Nu contează. Socialist, conservator, creștin democrat, social democrat, toate aceste adjective au astăzi tot atât conținut cât (cum ar spune Omul cu Sobolani) o bere goală. Sunt, pur și simplu, organe vestigiale și au un rol la fel de important în viața politică pe cât apendicele în corpul uman. It's business as usual.

Putem deplânge toate tragediile din istorie, dar provocăm fără să clipim altele. Putem dezbate dacă  spunem mankind sau peoplekind, dar nu ne deranjează dacă bombardăm alte țări. Vrem să-i ajutăm pe sirieni, dar să nu ne calce pragul pentru ca, de!, sunt teroriști. Putem să fim sensibili (pe bună dreptate, de altfel) la condiția autiștilor, dar putem - și suntem încurajați - să râdem de teleormăneni. Putem să tunăm și să fulgerăm împotriva "asistaților", dar ieșim în stradă când indemnizația pentru creșterea copilului e în pericol să scadă. Vrem anticorupție cu o plagiatoare în frunte.

Pur și simplu, uităm ce suntem, mai precis oameni. Homo sapiens, genul Homo, familia Hominidae, clasa Mammalia. Ca un descentrat în era centrismului, câteodată simt nevoia de efuziuni, simt nevoia să mi se spună "frate". Și să răspund la fel. Nu pot să nu mă gândesc că suntem mai puțin decât ne imaginăm și mai mult decât ni se lasă de înțeles.

Anticorupția ca memă (câteva completări la "Revoluția invizibilă")

Un cititor mi-a reproșat (indirect) că postarea "Revoluția invizibilă" nu analizează atașamentul față de autoritarism al mișcării #rezist. Redau mai jos comentariul:

old news... mai importantă ar fi o analiză serioasă a caracterului acestei "clase" - ataşamentul faţă de autoritarism, de pildă, care se camuflează în ideologia statului de drept şi a necesităţii impunerii domniei legii chiar dincolo de ceea ce ar trebui, democratic, să fie spaţiul reglementării legitime.

Corect. Când o minoritate (deplin conștientă că este o minoritate) luptă împotriva unei majorități (să nu uităm că, deși PSD-ul e de departe ținta principală, nici PNL-ul sau UDMR-ul nu sunt privite cu mai multă îngăduință), nici nu are cum să fie altfel. Am luat acest lucru ca pe o axiomă, motiv pentru care nici n-am zăbovit prea mult asupra lui. În același timp, e loc de nuanțe. Nu sunt convins că autoritarismul mișcării #rezist, cel puțin în forma actuală, este ceva intrinsec. În fond, dacă am inversa situația, adică un DNA folosit eficient de PSD împotriva partidelor de opoziție și în special a USR-ului, aceiași #rezistenți de azi ar denunța, loud and clear, statul polițienesc. Așadar, autoritarismul (cât se poate de real în momentul de față!) poate fi privit și ca o unealtă de conjunctură. Vorbim anticorupție până la preluarea puterii. Odată întâmplat acest lucru (și cred că se va întâmpla într-un viitor mai îndepărtat, inclusiv prin "centrizarea" PSD-ului de care vorbeam în postarea anterioară), anticorupția va fi dată uitării. Firește că, într-o astfel de eventualitate, rezultatul va fi tot un soi de autoritarism (în forme "soft", mai puțin vizibile), doar că va fi deghizat sub numele de "democrație liberală" (în realitate însemnând democrație burgheză). Cum spuneam, vom intra în normalitate. O normalitate total anormală, dar acceptată - inclusiv de către perdanți, adică de majoritate - drept normalitate. În fond, asta vedem peste tot în lume: dictatul primelor 10-20% (adică al celor care reprezintă vârful piramidei veniturilor). Revenind, însă, la România prezentului, justiția este singura armă a clasei #rezist împotriva rezultatelor alegerilor. Și micii noștri burghezi vor ține cu dinții de ea până la preluarea puterii.

Așadar, atașamentul #rezistenților la "statul de drept" (și mă refer la sensul ideal al termenului) este - ca să folosesc un eufemism - foarte discutabil. Anticorupția este doar strigătul de luptă (sau blazonul de clasă). Asta dacă nu avem simțul umorului. Dacă îl avem, putem spune că este doar o "memă" (pentru cititorii care nu cunosc termenul, click aici sau aici). Un soi de "harlem shake" la scară mare. Și cu tot atâta substanță. În fond, oamenii din spatele #corupțiaucide cu asta se ocupau până nu demult. Cu meme și flashmob-uri. De la "ziua fără pantaloni" (no pants day) până la astfel de happening-uri. După ce au declarat (nu cu mare succes) război nădragilor, au constatat că prinde mai bine mema anticorupției. Și nu s-au înșelat. Azi, mica burghezie anticorupțește la festivalul Winter Well, scenele fiind înlocuite cu tribune ale intelectualilor. Iar eloii din Occident au avut în sfârșit în cine să se recunoască.

Una peste alta, România trece azi printr-o mare schimbare. Mai precis, trece de la corupția de tip vechi la cea de tip nou (nou pentru România), occidental. Ciocoii vechi și noi. Asta voiam să spun prin "evoluția convergentă". Corupția neaoșă avea, până nu demult, un caracter endemic. Își găsise propriile forme, așa cum ecosistemele insulare (cel mai cunoscut caz fiind Madagascarul) își generează propriile specii. România, însă, a încetat să mai fie o insulă. Și știm ce se întâmplă când noi specii sunt introduse într-un astfel de ecosistem...

Angajații Gabriel Liiceanu și Mihai Șora față în față cu constituția

Domnul Gabriel Liiceanu nu are liniște. Nici n-a terminat bine portretul Izabelei în stilul lui Sabin Bălașa că a revenit la treburi serioase. Aflăm că susține cu angajament inițiativa (de modificare a constituției) "Fără penali în funcții publice". Trebuie să recunosc că sunt bulversat de titlu. Oare ce-or fi vrând domnii Liiceanu și Șora să spună cu penal? Pentru că, dacă ne luăm după dex, penal este doar adjectiv. Totuși, intuiția îmi spune că domnii activiști se referă la "persoanele condamnate penal"... Dar, daca asta este intenția distinșilor domni, să reduci "persoanele condamnate penal" la - bănuiesc că peiorativul? - "penali", este ca și cum ai spune despre codul de procedură penală că este... penal. Lăsând gramatica deoparte, credeam că datoria spectatorilor angajați (putem să le spunem doar angajați?), precum domnul Liiceanu, este să ajungă la esență. Chiar dumnealui declara cu emfază că rolul intelectualilor este "să exprime mai limpede ceea ce alții simt fără să poată exprima". Deși își asumă rolul de a da glas necuvântătoarelor, observ, cu dezamăgire, că de această dată nu izbutește. Mai ales că, la cum arată alineatul cu pricina, până și Constantin Noica sau Corneliu Coposu, dacă ar mai fi trăit azi, ar fi fost tot "penali". Ironic, nu? Din nou, problemă de esență. Procedați precum Columb cu oul, domnule Liiceanu și domnule Șora! Direct la obiect! În loc să transformați un caz particular într-unul general, mai bine spuneți lucrurilor pe nume (și prenume), altfel lăsați loc de interpretări!

Gabriel Liiceanu și eloicultismul

În cazul în care mai exista vreun dubiu, domnul Gabriel Liiceanu împarte România în proto-eloi și proto-morloci. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenii de eloi și morloc, acestea sunt denumirile celor două specii descendente ale umanității de azi, așa cum au fost imaginate de H.G. Wells în a sa Mașina timpului. În viziunea lui Wells, sutele de mii de ani de evoluție separată a claselor sociale (așa cum le știm astăzi) duseseră în cele din urmă la două specii distincte (și simbiotice). Eloii, descedenții claselor superioare, trăiau la suprafață într-o stare de completă infantilizare, în timp ce morlocii, urmașii muncitorimii, se adaptaseră la o viață subterană, cu schimbările fizice de rigoare. Dacă trebuie neapărat să emit o judecată estetică asupra celor din urmă (deși, din punct de vedere darwinist, nu are sens), aș spune că erau foarte, foarte urâți. Trebuie însă, deocamdată, să mă credeți pe cuvânt.

Totuși, viața lipsită de griji a celor de la suprafață avea un preț. Trăind într-o lume în care toate problemele fuseseră de mult rezolvate, inteligența eloilor involuase, singurele lor ocupații fiind joaca și împerecherea. În același timp, dintr-un soi de atavism, morlocii continuau să lucreze pentru bunăstarea celor de la suprafață. But there's a catch... În timpul nopților fără lună, morlocii ieșeau la vânătoare de eloi, care nici măcar (în afara unei temeri inexplicabile de întuneric) nu conștientizau că deveniseră singura sursă de proteine pentru creaturile subteranelor. Un fel de răzbunare a evoluției, dacă vreți.

Revenind, însă, la România anului 2018, Gabriel Liiceanu pare că subscrie tezei lui H.G. Wells (un alt stângist antipatic!), împărțind populația României în două proto-specii. Cu mici diferențe stilistice. Dacă cititorul Mașinii Timpului face cunoștință mai întâi cu eloii și de abia ulterior cu morlocii, domnul Gabriel Liiceanu procedează invers. Acum un an (aproape la zi), i-ați cunoscut pe proto-morlocii domnului Liiceanu în "România gurilor știrbe". Acum a venit momentul să-i cunoașteți pe proto-eloi, întruchipați de "Izabela". Cercul se închide, opera e (în sfârșit!) completă. Ați cunoscut creaturile intunericului, pe cei care se hrănesc (deocamdată!) nu din noi, ci doar din taxele noastre, a venit momentul să cunoașteți făpturile luminii, să ne cunoașteți pe noi. Pe noi, noii oameni noi, reprezentați de miss spirit civic Izabela. De ce Izabela și nu Sandy (propunerea mea pentru mister spirit civic), nu trebuie să ne întrebăm. Important este că domnului Liiceanu îi șade bine în postura de unic membru al unui juriu de miss. Poate, cândva, vom avea ocazia să-i apreciem simțul estetic la "Bravo, ai stil!" sau la alte show-uri similare.

V-am spus că morlocii sunt foarte, foarte urâți? A venit timpul să se întoarcă cu fața la noi. Faceți, deci, cunoștință cu descendenții PSD-iștilor, ai gurilor știrbe, ai delabraților aduși la manifestație cu autocarele.

Pentru ei nu e la fel cum e pentru noi

"Trenul m-a purtat mai departe, printr-un decor monstruos de grămezi de zgură, coșuri de fum, maldăre de fiare vechi, canale murdare, poteci de pământ cenușiu presărate cu urme de saboți. Era luna martie, dar vremea fusese groaznic de rece și peste tot erau mormane de zăpadă înnegrită. Pe măsură ce înaintam încet prin periferia orașului, lăsam în urmă șiruri-șiruri de cocioabe gri, aranjate perpendicular cu terasamentul. În spatele uneia dintre case, o femeie tânără îngenunchiase pe pietre, îndesând un băț în țeava de scurgere plumbuită care pornea de la chiuveta din casă și care bănuiesc era înfundată. Am avut suficient timp să văd tot despre ea - șorțul din material de sac, saboții scâlciați, brațele-i înroșite de frig. Și-a ridicat capul înspre trenul care trecea prin fața ei și am fost suficient de aproape ca să-i zăresc privirea. Avea o figură rotundă și palidă, figura istovită tipică pentru fata de mahala care are 25 de ani dar arată de 40, din cauza sarcinilor pierdute și muncilor grele; și avea, în secunda în care am văzut-o, cea mai amărâtă și disperată expresie pe care am văzut-o vreodată. M-a lovit atunci gândul că ne înșelăm când spunem că «pentru ei nu e la fel cum e pentru noi» sau că oamenii care și-au trăit viețile în mahala nu știu nimic altceva în afară de mahala. Pentru că ce am văzut pe figura ei nu era suferința ignorantă a unui animal. Știa bine ce i se întâmplă - înțelegea la fel de bine ca mine ce destin îngrozitor este să stai acolo în genunchi, pe pietrele slinoase ale unei curți de mahala, îndesând un băț într-o țeavă de scurgere împuțită." - George Orwell, The Road to Wigan Pier, 1937

O singură rugăminte: comparați fragmentul de mai sus cu "România gurilor știrbe".

"Sondaj" marca HotNews.ro - sau Whac-A-Bugetar

HotNews.ro își sondează cititorii, iar răspunsurile nu sunt surprinzătoare.

"Doar" 89% pentru "da"? O fi valabil și pentru bugetarii de la DNA, SRI, SIE?

Dacă vă veți pune ochelarii HotNews.ro, cam așa veți vedea lumea:

Elogiu ineficienței

Efficiency is the (often measurable) ability to avoid wasting materials, energy, efforts, money, and time in doing something or in producing a desired result. (Wikipedia)

Nu trebuie să fim ingineri ca să avem o reprezentare a motorului cu ardere internă. Deși, cei mai mulți dintre noi, nu suntem capabili să ne reparăm mașina, intuim, în mare, cam ce se petrece sub capotă. Combustibilul ajunge în cilindri, este amestecat cu aer (acesta din urmă încă gratis!), iar amestecul rezultat este aprins de bujii pentru o obține o explozie controlată, a cărei energie este preluată de către pistoane. După care ciclul se reia. Prin acest proces, energia chimică a combustibilului este transformată în lucru mecanic, iar raportul dintre cele două se cheamă eficiență. Un motor eficient va obține mai mult lucru mecanic din aceeași cantitate de combustibil. Și invers în cazul celui ineficient. Firește, în lumea reală nu se poate obține eficiență de 100%. Nici măcar una cât de cât apropiată. De fapt, cele mai multe mașini au motoare cu o eficiență cam de 20-25%. Ceea ce înseamnă că doar o cincime sau o pătrime din energia chimică a combustibilului devine lucru mecanic la roți. Celelalte procente (75-80%) reprezintă pierderi - căldură emanată de motor și prin gazele de eșapament, forțele de frecare etc. Putem spune, deci, că mașinile cu motor cu ardere internă sunt destul de ineficiente din punct de vedere al lucrului mecanic obținut. Asta pentru că alegem să ne raportăm la lucrul mecanic. Dacă ne raportăm, însă, la căldura generată (ceea ce și facem iarna, dacă petrecem niște ore bune înzăpeziți), vom constata că, surprinzător, motorul cu ardere internă este cam la fel de (in)eficient ca în cazul lucrului mecanic. Dacă schimbăm și mai mult perspectiva și privim motorul cu ardere internă ca pe un aparat complicat cu unica menire de a transforma combustibilul lichid în dioxid de carbon și într-o puzderie de particule toxice, putem spune că este aproape 100% eficient. Și tot aproape 100% dacă privim mașina ca pe o oglindă a nivelului de venit al posesorului (efect obținut și fără combustibil). La fel cum, pentru un nevăzător, un bec electric poate fi eficient doar ca generator de căldură, nu și de lumină. Așadar, putem să măsurăm eficiența strict în funcție de rezultatul așteptat, pe care trebuie să-l alegem dintr-o multitudine de efecte. Cu mașina putem să obținem lucru mecanic, căldură și poluare. Odată ce am ales unul din rezultate, celelalte intră la pierderi. Ciudat, nu? Cumpărăm mașini pentru a ne deplasa (ineficient), deși obiectul în sine este mult mai eficient la alte aplicații/scopuri (chiar dacă absurde).

Și, pentru că vorbim de scopul la care ne raportăm, care este, însă, scopul ultim al unei companii sau al unui agent economic? Dacă ne luăm după reclame, categoric să ne facă viața mai bună. Dar, după aproape 29 de ani de "economie de piață", până și copiii de grădiniță vor răspunde în cor: profitul. Dacă acceptăm acest răspuns, orice întreprindere privată se comportă precum motorul cu ardere internă, doar că profitul ia locul lucrului mecanic. Compania este un mecanism generator de profit și de o multitudine de efecte economice secundare. Și, la fel ca în cazul motorului cu ardere internă, eficiența nu poate să fie decât subunitară (mai mică de 100%). Deoarece există pierderi: salarii, materii prime, diverse cheltuieli etc. De fapt, din perspectivă capitalistă, chiar produsul/serviciul oferit este, scuzat să fie jocul de cuvinte, un produs secundar. Așa cum nu poți să obții mișcare fără căldură emanată și fără poluare, așa nu poți să obții profit fără să oferi un produs/serviciu. Este un compromis pe care trebuie să-l faci în căutarea profitului. De fapt, dacă mai pot să fac o analogie (voit umoristică) din lumea fizicii, un agent economic ideal (eficient 100%) ar vinde nimic la preț infinit. Cum introduci ceva în locul nimicului, intervin imediat primele pierderi, iar eficiența ar scădea. Deci, în lumea reală, eficiența agenților economici va fi întotdeauna subunitară. Dar, la fel ca în cazul motorului, există ineficiență și ineficiență. Precum goana după motoarele cu consum mic, agenții economici sunt într-o continuă căutare de a îmbunăți - pe cât este fizic posibil - eficiența. Din nefericire pentru consumatori și salariați, agenții economici nu au prea multe variante. Pot să taie din cheltuielile cu salariile (prin reducerea forței de muncă) sau pot să taie din produs. Sau din ambele. Fără milă. Ceea ce înseamnă că eficiența sporită va fi întotdeauna în dezavantajul consumatorului și al salariatului. Când veți gusta din ciocolata Toblerone cu 28% cacao, să știți că acela este gustul eficienței. Asta ca nu ne mai întrebăm cum un produs cu 28% din ingredientul x se poate vinde cu numele de x. Un lichid cu 28% apă poate fi îmbuteliat sub numele de apă? Bănuiesc că nu. Dar asta doar pentru că nu există un lichid potabil mai ieftin decât apa... Altfel, tot la lichid hidratant cu 28% apă am fi ajuns. Deci, pentru consumator sau angajat, o doză de ineficiență este dezirabilă, din moment ce aceste două categorii se hrănesc, la propriu și la figurat, din produsele secundare (reziduurile) rămase în urma procesului economic prin care este generat profitul.

*

Recent, am avut ocazia să mă ciocnesc cu o companie foarte eficientă (lider mondial în transporturi). Nu vreau să stărui asupra detaliilor, dar îndraznesc să fac un rezumat. Pe scurt, am cumpărat un obiect de 43 de euro din China. Obiectul respectiv a fost livrat prin compania de care vorbeam mai sus, iar taxele vamale au fost calculate ca fiind de 50 lei. Până aici, nicio problemă. Asta până nu m-am ciocnit cu eficiența companiei respective, care m-a informat că, pentru serviciul de a-mi plăti cei 50 de lei către stat, voi fi tarifat cu 100 de lei (suplimentar față de cei 50). Mărturisesc că, în momentul acela, nu am putut să nu cad în admirație. 100 de lei pentru nimic, mai ales că tot eu (clientul) am completat toate formularele. Mai aproape de eficiența ideală nici că se poate! Ca și cum un obiect cu masă ar fi atins 99% din viteza luminii! Să lăsăm, totuși, ironiile deoparte. Poate povestioara de mai sus va părea meschină prin suma (relativ mică) invocată. Dar este într-adevăr mică? În primul rând, în procesul economic descris mai sus, transportatorul a făcut cel mai mare profit din întregul lanț. Ținând cont că produsul respectiv a costat 43 euro (în care intră și adaosul vânzătorului), cred că nu este nicio exagerare dacă afirm că nici producătorul, nici vânzătorul nu au avut fiecare un profit brut similar (100 de lei fără TVA însemnând aproximativ 18 euro). Apoi, întorcându-ne la România, 100 de lei înseamnă a douăsprezecea parte din salariul minim net (recent majorat). Cu alte cuvinte, un angajat cu salariul minim pe economie (uniprod-sm) trebuie să muncească aproximativ două zile pentru a plăti pentru un "serviciu" care, probabil, nu a necesitat mai mult de trei minute de muncă ale altui angajat. Un fermier trebuie să vândă între 70 și 100 de litri de lapte pentru a acoperi același cost. Adică producția a trei-patru vaci pe zi. Sau 170 kg de cartofi. Oare munca doamnei de la compania de transport a fost atât de dificilă încât un astfel de tarif să fie justificat? O fi suferit insolații pe câmpul muncii? A îngrijit, luni la rând, prin ploaie și vânt, formularele respective în așteptarea recoltei? Răspunsul este evident. Cu toate acestea, acceptăm cu toții că unele domenii sunt mai "eficiente" decât altele. Ne-am învățat ca mâncarea să fie ieftină (chiar și cu adaosurile comerciale uriașe ale supermarketurilor) și proastă, să plătim la operatorii de cablu mai mult decât pentru gaz sau curent electric, iar pentru un telefon mobil de ultimă generație cât pe o - că tot am vorbit de motoare - mașină second hand.

Așa arată eficiența, iar evangheliștii economiei de piață nu sunt puțini. De câte ori nu ați auzit că statul este ineficient (prost manager etc.) pentru că percepe taxe mari și nu oferă nimic? Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe neoliberali și pe centriști, dar, dacă așa ar sta lucrurile, atunci statul, din punct vedere capitalist, ar fi foarte eficient.

4,9%

Aplicația google de pe telefonul mobil mă ține informat. Bineînțeles, cu știri de calitate, atent selecționate de nutriționiștii ideilor. Ieri, printre sugestiile zilnice, mi-a sărit în ochi un interviu luat de Hans von der Brelie, reporter Euronews, doamnei Laura Codruța Kövesi. În timp ce parcurgeam, oarecum grăbit, rândurile cu pricina, gândul îmi fugea ineluctabil la cele 4,9 procente din teza de doctorat a doamnei procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție. Și, cum îmi plac exemplele, mi-am lăsat mintea să hoinărească un pic pe tema "cum ar fi dacă".

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi cel mai bogat om din lume (la data la care scriu aceste rânduri, locul respectiv fiind ocupat de Bill Gates, cu o avere estimată la 86 miliarde de dolari) și tocmai s-ar afla că 4,2 miliarde au fost obținute prin furt? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi constructor de autostrăzi (că tot ne place subiectul!) și, la fiecare 20 de kilometri de autostradă, un kilometru ar fi neasfaltat? Adică vreo 10 kilometri de hârtoape și bălării între București și Constanța? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar avea pe mână PIB-ul României și ar băga în buzunar 4,9 procente, adică bugetele ministerelor apărării, educației și sănătății la un loc? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi un hacker care v-ar fura doar 4,9 procente din suma disponibilă în contul dumneavoastră bancar? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kövesi ar fi casier la supermarket și, la fiecare sută de lei încasată, și-ar opri pentru dumneaei aproape 5 lei? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Cum ar fi dacă Laura Codruța Kovesi ar fi regizor (acoperit de Oscaruri) și ați descoperi că la un film de 3h:14m (durata "Titanicului") aproape 10 minute ar fi secvențe din operele altor regizori? Adică în secvențele în care se scufundă Titanicul (nu că aș avea vreo slăbiciune pentru filmul în cauză) să fie un melanj cu Stan și Bran, Buster Keaton și Charlie Chaplin? Ați pune această persoană în fruntea DNA?

Dacă doamna Laura Codruța Kovesi, susținătorii dumneaei, dar și CNATDCU ar simți măcar 4,9 procente din rușinea pe care s-ar cuveni s-o simtă, aerul ar deveni cu 95,1% mai respirabil. Dar nu. Apărătorii doamnei procuror șef al DNA insistă să ne convingă că a furat doar 4,9 la sută din ceva foarte mic, lipsit de valoare. Dintr-o teză de doctorat... de două parale. Mai nimic, nu? Doar n-o să ne certăm pentru subdiviziuni ale banului...

Revoluția invizibilă

Deși lăudați de toată presa "bună" și de toată "floarea intelectualității", #rezistenții au parte și de câteva voci critice. Toate, însă – și nu spun asta ca să le anulez meritele –, nu răspund la o întrebare esențială. Lăsând la o parte ironiile bine-meritate (tefeliști, tinerii cu rucsăcel etc.), ce anume îi unește pe acești oameni? După părerea mea, răspunsul este cât se poate de simplu: conștiința de clasă, unde clasa este dată fie de venit, fie de statut social. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Nu trebuie să ai un ochi format sau acces la nu știu ce studii sociologice ca să observi o evidență, anume că oamenii cei mai revoltați, cei care ies disciplinați la multitudinea de proteste din ultimul an (atunci când nu sunt la mare în Thassos sau la ski prin Austria), sunt, culmea, privilegiații acestor 28 de ani de capitalism sălbatic. Îi citești după haine, telefoane, biciclete. Sau, așa cum le place să se mândrească, după dantură. Nu sunt neapărat marii profitori ai acestor ani, ci doar micii privilegiați, mica burghezie. Adaptații - sau, de multe ori, norocoșii - noilor realități. Să nu ne amăgim imaginându-ne că sunt doar niște caraghioși, că totul e o modă trecătoare. Nici vorbă de așa ceva. În realitate, ei sunt cei care dețin puterea de cumpărare, cei care-și permit să aibă un hobby (sau mai multe), cei care călătoresc. Sunt vârful piramidei. Și, mai nou, ei înțeleg și exploatează asta cu ferocitate. 

Cam de câți oameni vorbim? Statisticile sunt puține - sau poate nu am eu îndemânarea să dau de ele. Oarecum empiric, aș spune că, în România de astăzi, vorbim de cei care au venituri nete de peste 3 000 de lei pe lună. Câți sunt aceștia? Putem să ne uităm la distribuția salariilor și la numărul de PFA-uri, deși, în cazul celor din urmă, situația este un pic mai complicată. Mai complicată pentru că există două "feluri" de PFA: PFA-ul rural (de supraviețuire), care se ocupă cu comerțul cu amănuntul etc., și PFA-ul deștept, de oraș, ca metodă legală de evitare a taxelor pentru cei cu venituri mari (de peste 5 000 de lei pe lună; pentru mai multe detalii, titlul acestui articol este grăitor). Care este proporția dintre cele două categorii de PFA, îmi este imposibil să spun cu exactitate. Mă aștept, însă, să fie cam de jumătate/jumătate sau cel mult 60/40. O statistică publicată de Ziarul Financiar în 2016 (adică anul ultimelor alegeri parlamentare!) privind distribuția salariilor din România conține informații utile. În 2016, 70% din angajați câștigau sub 1 700 de lei și doar 9,1%, adică 434 000 de persoane, depășeau pragul “psihologic” de 3 000 de lei. Dacă adăugăm la aceste 434 000 de salariați și jumătatea deșteaptă, lucrativă, din cele 385 000 de PFA-uri (tot la nivelul anului 2016), obținem 626 000 de persoane cu venituri mari (pentru nivelul din România). Acesta este nucleul dur, cei pentru care capitalismul funcționează, cei care au gustat din hedonismul burghez. Știți câte voturi a obținut USR la alegerile 2016? Puțin sub 630 000. Cu riscul de a părea tezist, nu este o coincidență de cifre. Firește, sunt și cazuri individuale care scapă acestui determinism (din motive ideologice sau practice), dar, simplificând, spune-mi ce venit/salariu ai și îți spun cu cine votezi (și chiar și ce muzică asculți și cum îți petreci timpul liber).

Deci, ce se întâmplă acum în România? Aș spune că o mică revoluție burgheză, orchestrată de cele 6-700 000 de noi oameni noi. Ce s-a întâmplat cu OUG 13 și ulterior nu a fost trezirea spiritului civic, ci o demonstrație de forță, o afirmare răspicată a conștiinței de clasă de care vorbeam la început. Voi sunteți dinozaurii, noi suntem mamiferele. Aceștia sunt zorii unei noi epoci, în care noi, cei 6-700 000, suntem în vârful lanțului trofic. Am atins masa critică, am ocupat - și voi nici măcar nu ați băgat de seamă! - toate ecosistemele, acum ni se cuvine guvernarea. Marele impediment rămâne, însă, votul. Pentru că electoratul PSD, fără îndoială aflat în mare parte la baza piramidei salariale, înțelege, conștient sau nu, că i s-a declarat război. Amărâții captivi în purgatoriul capitalist, rătăciți între ofertele de la Penny Market și reducerile de Black Friday, înțeleg prea bine ce li se pregătește când un ministru - dând glas unei percepții generalizate în clasa de sus - îi dojenește că nu mai vor să muncească pe doi lei, în condițiile în care aproximativ o treime din angajați primesc oricum salariul minim. Când forța de muncă ieftină este prezentată drept "principalul avantaj competitiv" al României, este logic că acest "avantaj" trebuie menținut cu orice preț. Cum spunea același ministru când s-a opus creșterii salariului minim de la 1050 de lei la astronomica suma de 1200 de lei, "nu putem să facem această majorare peste noapte, pentru că această măsură poate afecta semnificativ competitivitatea României." Practic, pătura săracă a României (deloc mică la număr!) trebuie să rămână așa pentru bunul mers al țării. They should all take one for the team, nu-i așa? Salariatul de la baza piramidei este astfel depersonalizat, nimic altceva decât o unitate de producție aflată la bunul plac al forțelor de pe "piața muncii". Putem să-i spunem Uniprod modelul SM (salariu minim). Când #rezistentul se întoarce de la proteste în complexul rezidențial, cine-i deschide bariera? Un Uniprod-SM. Azi unul, mâine altul, oricum toți arată la fel. Și tot un Uniprod-SM îi face curățenie în casă. Cam la atât se rezumă, însă, contactul dintre cele două lumi. Ceilalți Uniprozi-SM (cam 1,5 milioane) lucrează de zor - departe de ochii lumii - la componente de mașină, genți de lux sau încălțămintea sport de pe amazon, iar orice discuție despre o salarizare măcar un strop mai echitabilă este rapid catalogată ca erezie.

Putem vorbi, însă, de egalitate de gen. Suntem progresiști. Chiar și domnul Tapalaga a folosit expresia. Dă bine, mai ales în străinătate. Dar de ce de gen și nu de șanse, din moment ce egalitatea de șanse, la propriu, nu este gender-biased și acoperă toate celelalte sub-mulțimi, inclusiv pe cea a minorităților sexuale? Răspunsul îmi pare la îndemână: pentru că, spre deosebire de toate celelalte "egalități" din repertoriul ONG-ist, cea de șanse reprezintă un pericol la adresa noului statu-quo. Egalitatea de șanse presupune, ca să dau un biet exemplu, accesul egal la educație. Copiii Uniprozilor-SM să se amestece cu copiii din familiile cu venituri mari, ceea ce, în România actuală, a devenit ceva inacceptabil. În plus, așa ceva ar afecta "principalul avantaj competitiv"... Sau, tot la capitolul "egalități", ați auzit vreodată vreun cuvânt din partea #rezistenților despre condiția romilor? Despre formularul 600 ați auzit, însă, cu vârf și îndesat...

În realitate, România se îndreaptă spre segregare. Vrem spitale, vrem autostrăzi, vrem piste de biciclete... pentru noi. Nu pentru toată lumea. Cum spunea partidul doamnei Monica Macovei cu doar două luni înainte de tragedia de la Colectiv, "Medicina trebuie considerată un serviciu, nu un drept. Serviciile au un preț, iar el trebuie plătit de beneficiar. Cei care plătesc mai mult trebuie să beneficieze de servicii mai bune." Bănuiesc că același "principiu" trebuie să se aplice și la educație sau la orice alt serviciu public. Și, de ce nu, și la justiție. Cei care plătesc mai mult să aibă parte de o justiție mai bună, preferabil subordonată intereselor de clasă. Ceea ce, nu mai e de mult un secret, se și întâmplă. Res publica devine res privata.

Ce se poate face? Mai nimic. România se îndreaptă cu pași mari spre "normalitate". Șpaga (că tot vorbește toată lumea de dânsa) nu se va mai da în plic sau în servietă, ci va fi transferată electronic sub numele de donație, iar campaniile de PR se vor chema charity. În termeni darwiniști, asistăm la o evoluție convergentă / homoplazie, adică la o corespondență în formă sau structură cauzată de similaritatea de mediu (așa cum, în regnul animal, mamiferele acvatice seamănă morfologic cu peștii, deși aparțin unor clase diferite). Noii oameni noi își vor ocupa locul care li se cuvine în toate partidele, inclusiv în PSD (în cazul în care va supraviețui presiunilor de acum). Ei vor fi centriștii.

Ciudat cum un element aparent arbitrar precum venitul ne definește într-o asemenea măsură... Suntem ceea ce câștigăm, iar transformarea se întâmplă chiar sub ochii noștri.

Închei parafrazându-l pe Caragiale ("Intelectualii")... Eu? Eu sunt un tefelist!