Ciudatul destin al lui Donald Trump

Că Donald Trump, ca personificare a tot ce este mai sordid din capitalismul erei Ronald Reagan, este un conglomerat de defecte, asta este deja o axiomă. Cu greu i-am găsi o calitate. Cu toate acestea, Donald Trump are un destin ciudat: acțiunile sale benigne sunt prezentate drept maligne și viceversa. Că Donald Trump a bombardat Siria în baza unei făcături, nu a fost nicio problemă pentru establishmentul american. Criticii la vremea respectivă l-au acuzat de... moderație: că a făcut "prea puțin", "prea târziu" etc. Establishmentul - nu doar cel american, ci și cel planetar - nu a avut nicio problemă cu actul în sine, anume de a bombarda de dragul teroriștilor un fost aliat în miez de noapte, fără declarație de război. Nu, atacul asupra Siriei era manifestarea unei tradiții sănătoase, dar executată prost de Donald Trump. Altfel ar fi stat lucrurile dacă o aveam pe Hillary Clinton. În infinita dumneaei competență și know-how, ar fi bombardat mai bine. Doar avea experiența Libiei: we came, we saw, he died. Donald Trump a bombardat ca un amator, dar măcar are scuza că a încercat. Așa că-l iertăm pentru acest episod.

Pentru ce episod nu putem să-l iertăm, însă? Evident, pentru întâlnirea cu Vladimir Putin, care a devenit în ochii "patrioților" americani un fel de Belzebut. John Brennan, fostul director al CIA din vremea lui Barack Obama, nu s-a sfiit să-l acuze pe Donald Trump de trădare, lucru repetat la nesfârșit de o bună parte a presei americane. Dar de ce tocmai trădare? Nu cumva a fost un fel de "scăpare freudiană" (freudian slip) din partea onorabilului domn Brennan? Ca director al CIA în perioada 2013-2017, John Brennan trebuie să știe un lucru sau două despre cum Statele Unite au înarmat și au finanțat grupări teroriste în Siria. De multe ori cu armament din țări precum România, Bulgaria, Croația etc. Ținând cont că în războiul din Irak (un război construit pe minciună, dar asta este altă poveste) au murit nu mai puțin de 4424 de soldați americani, cei mai mulți victime ale terorismului sunit de inspirație saudită, foarte similar cu ceea ce se întâmplă acum în Siria, se naște întrebarea: oare cine este vinovat de trădare? Nu cumva chiar cel care folosește cuvântul, mai ales că a petrecut ani buni, ca analist CIA, la Riyadh, în Arabia Saudită? Ca un fin cunoscător al realităților saudite, de ce John Brennan nu a calificat drept trădare vizita lui Donald Trump la Riyadh, de exemplu? În fond, oricâte defecte ar avea președintele rus, Rusia lui Putin este fără îndoială preferabilă Arabiei Saudite. Din orice punct de vedere imaginabil. Să vezi în Putin un Belzebut și în Mohammad bin Salman un arhanghel, asta chiar e o performanță.

Una peste alta, singurul gest normal făcut de Donald Trump s-a transformat în ceva impardonabil. Cum spunea recent Nikki Haley, apărătoarea insulei Binomo, "în primul rând, nu avem încredere în Rusia, nu avem încredere în Putin și nici nu vom avea vreodată". Dar în Arabia Saudită? Întotdeauna. Și, între timp, putem să le ținem lecții de stat de drept românilor, obligându-i în același timp pe corupții de la guvernare să cumpere armament american de miliarde de dolari. Ca să se apere de Belzebut, nu pentru altceva.

Poveste orientală

Donald Trump este un parolist. În propriile lui cuvinte, "When I make promises, I keep them". Iar istoria recentă ne-a arătat că așa stau lucrurile. A promis Donald Trump pe Twitter (site care a devenit un fel de platformă de declarat război) că va bombarda Siria? Tweet și făcut. A promis Donald Trump că va retrage Statele Unite din acordul cu Iranul? Iată că a rezolvat și această problemă, deși până și aliații la bombardarea Siriei (Franța, Regatul Unit) și-au manifestat rezervele...

Puțin a contat că inspecțiile Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) au confirmat că Iranul respectă înțelegerea semnată la Viena în aprilie 2015. Cum la fel de puțin a contat că, cu nici o lună în urmă, Mike Pompeo, la vremea respectivă încă director al CIA, declara că "nu are nici o dovadă că ei [iranienii - n.m.] nu respectă acordul".

Cert este că decizia unilaterală a lui Donald Trump a stârnit bucurie în două capitale: Ierusalim și Riyadh. Sărbătoare mare. Ca să marcheze momentul istoric, Benjamin Netanyahu a ordonat și un mic bombardament al unor "ținte" din Siria. Artificii pe cerul Damascului...

Una peste alta, dragoste mare (și tot atât de netradițională) între guvernul israelian și judenrein-ul saudit, cu Benjamin Netanyahu și Mohammad bin Salman pe post de copii rebeli ai caselor de Capulet și Montague în variantă orientală. Își mai aduce cineva aminte că, nu cu mult timp în urmă, Donald Trump spunea despre Bashar al-Assad că "poate e mai bun decât oamenii pe care îi sprijinim [în Siria - n.m.]"? Sau că "Arabia Saudită și multe din țările care au donat importante sume de bani Fundației Clinton tratează femeile ca pe sclavi și vor să-i omoare pe homosexuali"? Pare-se că nu. Noi suntem mai interesați de probleme mult mai presante și mai pline de substrat, precum aventurile Ralucăi Zdrobiș la Hollywood Multiplex. Sau, când suntem serioși, de ce mai are de spus Hans Klemm despre "modificarea codurilor penale".

Închei cu ceva ce sună a banc sec, dar nu este. Știți de ce Statele Unite nu vor fi niciodată îngrijorate de modificările codului penal din Arabia Saudită? Pentru că Arabia Saudită nu are un cod penal.

De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,