Romanul distopic a murit, trăiască distopia!

Ne place sau nu, scriitorii de ficțiune au obiceiul să nu scrie despre realitatea imediată. Aceasta poate fi decor, dar niciodată subiect. Motivele din spatele acestei stări de fapt sunt multiple, dar, simplificând, se întâmplă așa pentru că realitatea imediată este comună. Nu vom citi romane despre oameni care doar merg la serviciu și se întorc acasă. Și nici despre micile lor frustrări, corvoadele casnice și comenzile lor online. De ce? Pentru că toți avem experiența acestor lucruri. Sunt prea imediate, prea comune. Drept urmare, scriitorul are nevoie să facă un salt. Spre - ca sa folosesc cuvintele lui Max Blecher, chiar dacă modificându-le un pic sensul - irealitatea imediată. Acest salt poate îmbrăca o infinitate de forme, de la nostalgie până la science fiction, dar cu siguranță reprezintă o precondiție a actului de creație. În același timp, saltul nu poate fi nici prea mare, în sensul că irealitatea zugrăvită trebuie să aibă forme recognoscibile. Așadar, există un orizont limitat, un fel de rază maximă a cercului imaginației noastre. Putem plonja în orice direcție, dar numai pe o anumită distanță. La urma urmelor, oamenii din Star Trek sunt doar niște cópii ale noastre. Și nu numai oamenii, ci chiar și klingonienii și romulanii, care, pe deasupra, mai vorbesc și engleza. Rezumând, romanul de ficțiune este produsul a două forțe care se bat cap în cap: pe de o parte, trebuie să se îndepărteze de realitatea imediată, dar, pe de altă parte, irealitatea zugrăvită trebuie să fie verosimilă.

Acestea fiind spuse, ce s-a întâmplat cu romanul distopic? Ultimul roman mare a fost scris de George Orwell. Mă refer la O mie nouă sute optzeci și patru, firește. Apoi, în anii '50 și '60, au urmat câteva încercări cu valoare literară mai mică, dar măcar memorabile (Fahrenheit 451, Portocala mecanică, Logan's Run și altele). Eforturile ulterioare, însă, au fost și mai slabe. Ca și cum omenirea a încetat brusc să-și mai imagineze societăți terifiante, dar verosimile. Situația, însă, este explicabilă. În fond, ce distopii ne mai putem imagina, mai ales dacă ținem cont de cele două limite expuse mai sus? Mai nimic, pentru că toate sunt aici. Pentru că distopia a devenit parte din realitatea imediată. Supravegherea totală din O mie nouă sute optzeci și patru? Este aici. Războiul perpetuu? Este aici - și se cheamă (până la inventarea altuia) războiul împotriva terorismului. Hedonismul din Minunata lume nouă? Și el este aici. Eloii și morlocii din Mașina timpului? Și ei sunt aici, chiar dacă la figurat. Ca și cum realitatea imediată este un amestec respingător al tuturor distopiilor imaginate în trecut. Un frankenstein al distopiilor. Moartea romanului distopic nu a fost cauzată de o criză a imaginației, ci de realitatea imediată. Practic, asistăm la un fenomen nou: nu putem concepe o lume mai terifiantă decât cea în care trăim. O lume verosimilă, cel puțin. Dacă vrem să ne imaginăm o lume în care oamenii sunt obligați să meargă în mâini și să scrie cu picioarele, n-avem decât, dar nu putem să-i spunem distopie... Ar fi doar un exercițiu al absurdului.

Azi nu ne mai supără nimic. Nici că ni se cere să ne dăm cureaua jos (ba câteodată și nădragii) când mergem cu avionul, nici că suntem filmați aproape tot timpul cât suntem în afara casei, nici că datele de pe telefon și calculator ne sunt interceptate și depozitate, nici că suntem amprentați când ne scoatem pașaportul, nici că termenul de libertate a devenit aproape un arhaism. Nu ne sperie nici ce ne pregătește viitorul apropiat: recunoașterea facială și vocală și interconectarea tuturor mijloacelor de supraveghere. Dreptul la intimitate? O aiureală învechită. Dreptul la moarte, așa suntem progresiști.

În doar câțiva ani, va exista tehnologia cu care guvernele, ca să dau un exemplu, îi vor putea identifica instantaneu pe (aproape) toți participanții la un protest. Prin GPS și recunoaștere facială. Și la fel de instantaneu, grație datelor stocate, aceleași guverne vor putea afla și cine sunt prietenii celor care protestează. Asistăm la începuturile erei agregării datelor. Aceleași guverne vor putea ști dacă doi oameni au fost vreodată în apropiere. Sau dacă o persoană a vizitat vreodată un anumit muzeu. Tot traficul de voce va putea fi transformat automat în text, ceea ce înseamnă că va putea fi interogat după cuvinte-cheie. Dacă un guvern va dori să întocmească o listă cu persoanele care beau ceai de rozmarin și care alimentează mașina de la o anumită benzinărie, totul se va rezuma la câteva click-uri. Iar acestea sunt doar câteva exemple banale de interogare a acestor date. De fapt, se va ajunge mult mai departe. Vor exista algoritmi care vor stabili tipare de comportament, încât orice anomalie de la rutina zilnică va putea fi identificată prompt. Dacă un guvern va dori să afle câți oameni întârzie la serviciu într-o anumită zi, în câteva momente ar putea avea lista suspecților. Și nu va avea nevoie de o armată de birocrați, ci doar de câțiva operatori. Odată cu dispariția presei scrise, trecutul va deveni infinit mai maleabil decât ce și-a imaginat Orwell cu al său Minister al Adevărului. Nu vor fi arse cărți și reviste. Pentru că, pur și simplu, nu va fi nevoie. Un scurt "delete" sau "find and replace" vor asigura neantul perfect.

Vom deveni un stup digitalizat. Și poate vom avea și "cabine de suicid", ca în Futurama. De avut, vom avea multe, dar nu și romane distopice. Măcar acest lucru să ne îngrijoreze.

Moartea netradițională

Aflu de la BBC că omul de știință David Goodall, botanist și ecologist, și-a părăsit ieri țara (Australia) cu destinația Elveția. Ținând cont de vârsta sa înaintată (104 ani), e ușor de imaginat că David Goodall nu merge în țara cantoanelor pentru a face turism - nu în sensul obișnuit, cel puțin. În realitate, David Goodall practică un altfel de turism - cel fără bilet de întoarcere. Iar Elveția, de altfel nu tocmai primitoare cu alții care îi calcă pragul fără bilet de întoarcere (mai ales când sunt musulmani), îl așteaptă pe bătrânul australian cu brațele deschise. Așadar, de ce face David Goodall această călătorie? Pe scurt, pentru a-și pune - asistat - capăt zilelor. Iar motivul oferit este simplu: diminuarea independenței. Este acesta, însă, un motiv suficient?

Ar fi o îndrăzneală prea mare să-l corectez sau să-i dau lecții lui David Goodall și - cu scuzele de rigoare pentru nota (mult) prea personală - aș putea să afirm că-i înțeleg dorința. Cu toate acestea, obiectiv vorbind, cred că David Goodall se înșală. Cu atât mai mult cu cât și-a dedicat întreaga viață biologiei. Într-adevăr, sfârșitul vieții nu este o afacere tocmai plăcută - și nici degradarea fiziologică de dinaintea sfârșitului. Dar asta suntem, niște mașinării biologice și, ca orice altă mașinărie, ne uzăm treptat și, până la urmă, vine un moment în care ne defectăm iremediabil. Cu toate acestea, renunțarea la - să-i spun așa - principiul că viața este cel mai de preț dar pe care îl avem (ciudat cum, dacă vrem să ocolim termenii religioși, ajungem la cei economici) nu poate să nu aibă consecințe teribile. "Dreptul la moarte"? Nu există așa ceva - asta dacă nu vrem să cădem în eugenie sau în practici care să amintească de minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Diminuarea independenței? Nu este dezirabilă, dar cu siguranță este inevitabilă. Mai mult, nici în primii ani de viață nu suntem tocmai independenți. Asta dacă suntem suficient de norocoși să fim sănătoși. Ce facem, însă, cu cei mai puțin norocoși și complet ne-independenți - cu nevăzătorii, cu paraplegicii, cu autiștii și cu câți alții? Îi casăm? Îi ducem la programul rabla pentru oameni - firește, la dorința lor? Chiar și pe Stephen Hawking? Dacă moartea e un drept, pedeapsa cu moartea ce este? Ceva preferabil închisorii? Eliberare? În realitate, am uitat ce suntem. Pentru omul modern sănătos, realitatea este atât de virtual(izat)ă încât doar spectacolul nașterii și al morții - cu toate placentele, lichidele, umorile și descompunerile lui - îi amintește de originea sa animală, iar asta - pare-se - nu-i este câtuși de puțin pe plac.

Să revenim, însă, la călătoria lui David Goodall. Deși știrea de la BBC nu meționează la serviciile cărei clinici va apela David Goodall pentru a se casa asistat, probabilitatea e mare ca establishment-ul cu pricina să fie clinica Dignitas. O căutare sumară pe internet oferă mai multe informații, inclusiv prețuri. Deci, cât costă un astfel de serviciu oferit de o organizație care se definește a fi "non-profit"? Oriunde între 4000 și 7000 de euro (sau, după alte surse, între 6500 și 15000 de lire sterline), în funcție de pachet. Pachetul basic acoperă doar casarea, cel premium include și costurile de eliminare din peisaj. Așadar, nu e ceva tocmai accesibil. Deocamdată, săracii trebuie să se mulțumească cu moartea gratuită, tradițională. Site-ul Dignitas oferă și mai multe informații, inclusiv broșuri. Motto-ul spune tot - "Trăiești cu demnitate, mori cu demnitate". Și, inevitabil, apare întrebarea: oare miliardele de beneficiari ai morții tradiționale au murit nedemn?

Una peste alta, se pare că multe din chestiunile "tradiționale" sunt proaste, familia fiind exemplul preferat. Dar nu toate. Există și tradiții bune. Tradiționala inegalitate economică, de exemplu, e briliantă și absolut de neînlocuit. Tradiționalul imperialism deghizat în Responsability to Protect (R2P) sau în alți termeni pompoși, la fel de briliant. Tradiționalul discurs despre pace în timp ce sume fabuloase sunt cheltuite pe armament, iarăși briliant. Ce să mai, suntem bine. Am cucerit tot, mai puțin "dreptul la moarte". Dar nu mai avem mult.

Va fi lumea mai bună fără David Goodall? Cu siguranță nu. Va fi inexistentul David Goodall mai fericit decât cel de acum? Iarăși nu. Și atunci, de ce? Sau, cum întreba tânărul (plângând ca un prost) din "Inspecțiunea" lui Caragiale, de ce, nene Anghelache?