Poveste orientală

Donald Trump este un parolist. În propriile lui cuvinte, "When I make promises, I keep them". Iar istoria recentă ne-a arătat că așa stau lucrurile. A promis Donald Trump pe Twitter (site care a devenit un fel de platformă de declarat război) că va bombarda Siria? Tweet și făcut. A promis Donald Trump că va retrage Statele Unite din acordul cu Iranul? Iată că a rezolvat și această problemă, deși până și aliații la bombardarea Siriei (Franța, Regatul Unit) și-au manifestat rezervele...

Puțin a contat că inspecțiile Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) au confirmat că Iranul respectă înțelegerea semnată la Viena în aprilie 2015. Cum la fel de puțin a contat că, cu nici o lună în urmă, Mike Pompeo, la vremea respectivă încă director al CIA, declara că "nu are nici o dovadă că ei [iranienii - n.m.] nu respectă acordul".

Cert este că decizia unilaterală a lui Donald Trump a stârnit bucurie în două capitale: Ierusalim și Riyadh. Sărbătoare mare. Ca să marcheze momentul istoric, Benjamin Netanyahu a ordonat și un mic bombardament al unor "ținte" din Siria. Artificii pe cerul Damascului...

Una peste alta, dragoste mare (și tot atât de netradițională) între guvernul israelian și judenrein-ul saudit, cu Benjamin Netanyahu și Mohammad bin Salman pe post de copii rebeli ai caselor de Capulet și Montague în variantă orientală. Își mai aduce cineva aminte că, nu cu mult timp în urmă, Donald Trump spunea despre Bashar al-Assad că "poate e mai bun decât oamenii pe care îi sprijinim [în Siria - n.m.]"? Sau că "Arabia Saudită și multe din țările care au donat importante sume de bani Fundației Clinton tratează femeile ca pe sclavi și vor să-i omoare pe homosexuali"? Pare-se că nu. Noi suntem mai interesați de probleme mult mai presante și mai pline de substrat, precum aventurile Ralucăi Zdrobiș la Hollywood Multiplex. Sau, când suntem serioși, de ce mai are de spus Hans Klemm despre "modificarea codurilor penale".

Închei cu ceva ce sună a banc sec, dar nu este. Știți de ce Statele Unite nu vor fi niciodată îngrijorate de modificările codului penal din Arabia Saudită? Pentru că Arabia Saudită nu are un cod penal.

Statul de drept în varianta americană

Pe 3 iulie 1988 avea loc unul dintre cele mai mari (aflat încă în "top 10") dezastre aviatice din istorie. Soldat cu 290 de morți, dintre care 66 copii, dezastrul nu a fost provocat de o defecțiune tehnică sau de o eroare de pilotaj. De această dată, cauza imediată a fost una un pic mai neobișnuită: o rachetă lansată de crucișătorul american USS Vincennes. Ținta? Cursa civilă iraniană cu numărul 655, care transporta pasageri (la fel de civili) de la Teheran la Dubai. Eroare sau nu, Statele Unite nu și-au cerut niciodată scuze pentru doborârea aparatului de zbor Airbus A300, iar - pentru cei care merg pe prima variantă - trebuie spus că echipajul USS Vincennes avea să fie ulterior decorat. Căpitanul USS Vincennes, William C. Rogers, a primit chiar Legiunea de Merit pentru "comportamentul său excepțional de meritoriu în îndeplinirea sarcinilor [...] în perioada aprilie 1987 - mai 1989". Așa cum ne informează Wikipedia, câțiva ani mai târziu, în 1996, Statele Unite și Iranul au ajuns la o înțelegere la Curtea Internațională de Justiție, prin care Statele Unite se obligau că plătească ex gratia (adică fără să-și recunoască responsabilitatea) 61,8 milioane de dolari familiilor victimelor, sumă care, împărțită la numărul de pasageri, reprezenta 213.103,45 dolari pe cap de pasager. Ajustată la inflație, suma per capita ar echivala astăzi (2018) cu 344.435,35 dolari.

Treizeci de ani mai târziu, mai precis 1 mai 2018, judecătorul american George B. Daniels găsește Republica Islamică Iran ca fiind vinovată - suspans! - de atentatele de pe 11 septembrie 2001 și hotărăște ca Iranul să plătească nu mai puțin de 6 miliarde (de dragul zerourilor: 6.000.000.000) de dolari familiilor victimelor. Pentru George B. Daniels, nu a contat că 15 din cei 19 teroriști au fost saudiți și că niciun iranian nu a participat la atacurile din 2001. Nici că Al Qaeda - ca expresie a sunismului extrem, de inspirație... saudită - detestă șiismul iranian, ceea ce face colaborarea dintre cele două o imposibilitate. Nu, câtuși de puțin. Să vedem, însă, cam cât valorează o viață de american. George B. Daniels a măsurat atent pe balanța fină a justiției americane și a ajuns la următoarele certitudini matematice: Iranul trebuie să plătească 12,5 milioane pe soț/soție, 8,5 milioane pe părinte, 8,5 milioane pe copil și 4,25 milioane pe frate/soră. Păcat că George B. Daniels nu a cuantificat și animalele de companie, pentru că tot ar fi valorat mai mult decât cele 0,34 milioane pe cap de iranian. Și, pentru că trăim în capitalism, la sumele de mai sus se mai aplică și o dobândă de 4,96% (oare ce bancă oferă o astfel de dobândă la depozite?) începând cu 11 septembrie 2001. Cu ce s-a mai remarcat George B. Daniels? Nu cu mare lucru, dacă ignorăm că, în septembrie 2015, același judecător a respins cazul înaintat de familiile victimelor de la 11 septembrie îndreptat împotriva... Arabiei Saudite. Motivul? Arabia Saudită are "sovereign immunity" - sau, pe românește, se bucură de imunitatea statului. Cu alte cuvinte, ce e bun pentru Arabia Saudită nu e bun pentru Iran.

Acestea fiind spuse, nu pot să nu mă întreb: oare viața lui Teo Peter cât o fi valorat? Din zvonurile vremii, suma (necunoscută, de altfel) pare sensibil mai mică decât prețul unui iranian. Asta ca să știm cam pe unde suntem pe bursa de valori. Cu toate astea, luptăm cu bucurie în războaiele altora și ne mândrim cu morții noștri. Iar "partenerii noștri externi" nu contenesc cu laudele. Cu statul de drept, însă, nu stăm bine. Și nici cu vizele.

Ce-am învățat în ultimii 30 de ani, de la Ronald la Donald? Că e urât să mergem la Bitburg. Dar e perfect normal să mergem la Riyadh. Chiar și atunci când este marcată ziua eliberării Auschwitzului.

De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,