Înainte de Siria, a fost Libia...

            Lucrarea îşi propune să analizeze originile şi desfăşurarea războiului civil din Libia, precum şi alianţele/coaliţiile ad-hoc care au jucat un rol hotărâtor în prăbuşirea vechiului regim. Desfăşurarea războiului civil, încheiat oficial odată cu capturarea şi apoi uciderea de către rebeli a colonelului Muammar Gaddafi, a fiului acestuia, Mutassim Gaddafi, şi a altor zeci de membri ai convoiului interceptat de NATO în dimineaţa zilei de 20 octombrie 2011 în apropiere de oraşul Sirte, ridică serioase semne de întrebare cu privire la natura şi intenţiile politice ale proaspeţilor aliaţi ai occidentului. Deznodământul sângeros – lăudat la scenă deschisă de liderii ţărilor participante la campania militară şi nu numai – vine, însă, la capătul unei lungi serii de atrocităţi comise de aliaţii „din teren” ai NATO, multe din acestea ignorate – sau greşit atribuite – de presa occidentală sau de Tribunalul Penal Internaţional.

            În seara zilei de 19 martie 2011, la exact treizeci de zile de la începutul rebeliunii armate în oraşul libian Benghazi, o escadrilă formată din aproximativ 20 de avioane de vânătoare franceze a atacat mai multe ţinte la sol aparţinând guvernului de la Tripoli, distrugând „un număr de tancuri şi de transportoare blindate”[1]. Acesta era debutul a ceea ce secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, urma să numească drept una dintre „cele mai de succes campanii”[2] din istoria alianţei, derulată de-a lungul a şapte luni şi totalizând 9700 de misiuni de atac[3] menite să anihileze capacităţile militare ale regimului lui Muammar Gaddafi, înclinând astfel decisiv balanţa în favoarea rebelilor.

            Benghazi, capitala rebeliunii

            Oraşul Benghazi, al doilea ca mărime din Libia (după Tripoli) şi capitala provinciei istorice Cirenaica, a jucat un rol hotărâtor în declanşarea şi derularea războiului civil care a cuprins Libia în februarie 2011. Prezentat ca oraş-martir de presa occidentală, Benghazi a simbolizat pentru publicul larg rezistenţa eroică a poporului libian în faţa agresiunii trupelor loiale colonelului Muammar Gaddafi. Presupusele atrocităţi comise de forţele guvernamentale în Benghazi au mobilizat rapid principalele puteri occidentale (Statele Unite, Franţa, Anglia), care i-au înarmat pe rebeli şi, ulterior, prin campania NATO, au bombardat trupele comandate de la Tripoli. Ceea ce trebuie spus, însă, este că Benghazi mai făcuse obiectul ştirilor internaţionale cu mult înainte de momentul februarie 2011.

            În octombrie 2007, forţe ale coaliţiei internaţionale din Irak au descins la o casă operativă a Al-Qaeda din oraşul irakian Sinjar, aflat în apropiere de graniţa cu Siria. Ceea ce urmau să descopere avea să reprezinte o incursiune în premieră în lumea „internaţionalei” jihadului, o „adevărată comoară” de informaţii, mai precis o varietate de documente şi fişe biografice, mai mult sau mai puţin complete, despre aproximativ 700 de luptători străini în Irak. Documentele în cauză au fost trimise pentru analiză la Centrul pentru Combaterea Terorismului din cadrul West Point, care, în decembrie 2007, va publica un raport intitulat „Luptătorii străini ai Al-Qaeda în Irak. O primă interpretare a documentelor din Sinjar”[4]. Pe baza „eşantionului” de 700 de luptători străini, analiza reuşeşte o primă cartografiere a insurgenţei din Irak, oferind o imagine demografică a fenomenului. Astfel, din cei 595 luptători străini a căror naţionalitate a fost stabilită, saudiţii reprezentau 41% (244), urmaţi de libieni cu 18,8% (112) şi de sirieni cu 8.2% (49). Clasamentul se modifică radical, însă, dacă raportăm numărul insurgenţilor la populaţia ţărilor de provenienţă. Astfel, Libia a „exportat” în Irak douăzeci de insurgenţi la fiecare milion de locuitori, Arabia Saudită zece, iar Siria doi. Aşadar, Libia s-a dovedit de departe cel mai prolific exportator de jihadişti în Irak. Nu toate centrele urbane din Libia au fost, însă, la fel de productive. Două oraşe ies în evidenţă, acoperind 84% din totalul insurgenţilor libieni din „eşantionul” de la Sinjar: Darnah[5] (60.2%) şi Benghazi (23.9%), aceleaşi două oraşe care au devenit nume de referinţă în timpul rebeliunii din primăvara lui 2011. Raportat la cele trei regiuni istorice ale Libiei (Cirenaica, Tripolitania şi Fezzan), Cirenaica a exportat aproape 90% din totalul insurgenţilor libieni din Irak[6].

Benghazi a mai fost subiect de ştiri şi în 2006, de această dată în contextul scandalului caricaturilor la adresa profetului Mohamed publicate de revista daneză Jyllands-Posten. La începutul lui februarie 2006, Yousuf al-Qaradawi, binecunoscutul predicator islamist de origine egipteană şi gazdă a unei emisiuni[7] transmise de canalul qatariot de televiziune Al-Jazeera, a chemat la o „zi a mâniei” împotriva caricaturilor[8], manifestaţiile degenerând în atacuri violente împotriva ambasadelor şi a altor interese occidentale din lumea musulmană. Benghazi nu a făcut excepţie. Manifestanţi violenţi au atacat şi incendiat consulatul italian ca protest împotriva ministrului italian Roberto Calderoli, care, în contextul scandalului caricaturilor, purtase un tricou cu un desen preluat din revista franceză France Soir, dar atribuit greşit de presa internaţională publicaţiei daneze. Forţele libiene de ordine au intervenit, cel puţin zece manifestanţi pierzându-şi viaţa[9]. La nivel global, scandalul caricaturilor şi violenţele ce au urmat (inclusiv atentate cu bombă) s-au soldat cu 200 morţi[10], devenind o cauză favorită a mişcărilor islamiste, termenul de „zi a mâniei”, folosit ulterior şi în alte ocazii, fiind indisolubil legat de vocabularul politic al acestora. Revenind la cazul Benghazi, ceea ce iese în evidenţă este chiar data la care a avut loc acest incident: 17 februarie, exact ziua în care, cinci ani mai târziu, sub aceeaşi titulatură de „zi a mâniei”[11], a izbucnit rebeliunea împotriva regimului lui Muammar Gaddafi pentru a marca reprimarea manifestaţiilor din 2006.

Protestele plănuite pentru ziua de vineri, 17 februarie 2011, au degenerat rapid în violenţe. Tulburări au avut loc în mai multe centre urbane din Cirenaica[12]: Benghazi, Darnah, Ajdabyia şi Bayda, nume deja familiare din documentele de la Sinjar, dar şi în Zintan (Tripolitania). Protestatarii au devastat şi incendiat mai multe clădiri guvernamentale, inclusiv o secţie de poliţie[13], forţele de ordine fiind acuzate că au răspuns cu focuri de armă[14]. Conform unui raport publicat de International Crisis Group, „multe din articolele din presa occidentală au prezentat de la bun început o viziune foarte părtinitoare a evenimentelor, portretizând mişcarea de protest ca fiind complet paşnică şi sugerând în mod repetat că forţele guvernamentale de securitate au masacrat un număr necunoscut de demonstranţi neînarmaţi, care nu prezentau niciun pericol”[15]. Violenţele au continuat în următoarele zile, oraşele mai sus menţionate din Cirenaica ieşind de sub controlul autorităţilor de la Tripoli. La 24 februarie, la doar o săptămână de la începutul violenţelor, Bayda era un oraş suficient de sigur pentru a găzdui o întâlnire a mai multor comandanţi rebeli, ofiţeri dezertori şi lideri de trib pentru a forma un guvern interimar în zonele „eliberate”. Întâlnirea, care a prefigurat apariţia Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT) trei zile mai târziu, a fost prezidată de Mustafa Abdul Jalil, recentul demisionar din funcţia de ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei.

            Liderii rebeliunii

            Mustafa Abdul Jalil a fost primul înalt oficial al regimului condus de Muammar Gaddafi care a trecut de partea rebelilor. Defecţiunea a avut loc în Benghazi, pe 21 februarie 2011, la patru zile de la începutul violenţelor[16]. Prezentat de presa occidentală în termenii cei mai laudativi şi ca un disident în interiorul guvernului jamahiriei, activitatea juridică anterioară a lui Mustafa Jalil a fost, poate pripit, trecută cu vederea. Astfel, Mustafa Abdul Jalil fusese, cu doar câţiva ani în urmă, unul din actorii principali într-un episod intens mediatizat internaţional. În calitate de preşedinte al Curţii de Apel din Tripoli, Jalil a fost cel care a menţinut nu o dată, ci de două ori pedeapsa cu moartea[17] pentru cele şase cadre medicale (cinci asistente din Bulgaria şi un medic palestinian) acuzate că ar fi infectat cu HIV patru sute de copii la spitalul de pediatrie El Fatih din Benghazi. Cu toate acestea, pe 24 februarie 2011, într-un interviu acordat postului Al Jazeera, Mustafa Abdul Jalil prezenta o cu totul altă versiune a evenimentelor şi identifica alţi vinovaţi: nu cele şase cadre medicale ar fi fost responsabile de infectarea copiilor, ci chiar regimul lui Muammar Gaddafi, aceasta fiind doar una din numeroasele crime comise de Gaddafi împotriva propriului său popor[18]. Într-un alt interviu, de data aceasta acordat ziarului suedez Expressen, acelaşi fost ministru al justiţiei declara că are dovezi că atentatul de la Lockerbie a fost ordonat direct de Gaddafi[19]. Dovezile, însă, n-au fost prezentate nici până astăzi. Dincolo de aceste „inconsecvenţe”, observatorilor occidentali le-a mai scăpat un indiciu important, de această dată legat de chiar înfăţişarea fostului ministru: aşa-numita zabiba[20] de pe fruntea lui Mustafa Abdul Jalil, trăsătură specifică fundamentaliştilor islamici. Poate că merită menţionat că un alt posesor de zabiba este chiar Ayman al-Zawahiri, considerat succesorul lui Osama Bin Laden la conducerea Al- Qaeda.

           

Prietenii teroriștilor

Dacă tot vedem cum e bombardată Siria, să ne aducem aminte de Libia.

Deocamdată, faceți cunoștință cu John McCain, Nicolas Sarkozy și David Cameron, cei care au ținut să-i felicite pe teroriștii din Benghazi exact în locul decapitării unui "mercenar pro-Gaddafi". John Rosenthal demonstrează acest lucru aici și aici.

Să nu uităm că același John McCain este bine finanțat de Arabia Saudită.

De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,