În
seara zilei de 19 martie 2011, la exact treizeci de zile de la începutul
rebeliunii armate în oraşul libian Benghazi, o escadrilă formată din
aproximativ 20 de avioane de vânătoare franceze a atacat mai multe ţinte la sol
aparţinând guvernului de la Tripoli, distrugând „un număr de tancuri şi de
transportoare blindate”[1].
Acesta era debutul a ceea ce secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen,
urma să numească drept una dintre „cele mai de succes campanii”[2]
din istoria alianţei, derulată de-a lungul a şapte luni şi totalizând 9700 de
misiuni de atac[3] menite să anihileze
capacităţile militare ale regimului lui Muammar Gaddafi, înclinând astfel
decisiv balanţa în favoarea rebelilor.
Benghazi, capitala rebeliunii
Oraşul
Benghazi, al doilea ca mărime din Libia (după Tripoli) şi capitala provinciei
istorice Cirenaica, a jucat un rol hotărâtor în declanşarea şi derularea
războiului civil care a cuprins Libia în februarie 2011. Prezentat ca
oraş-martir de presa occidentală, Benghazi a simbolizat pentru publicul larg
rezistenţa eroică a poporului libian în faţa agresiunii trupelor loiale
colonelului Muammar Gaddafi. Presupusele atrocităţi comise de forţele
guvernamentale în Benghazi au mobilizat rapid principalele puteri occidentale
(Statele Unite, Franţa, Anglia), care i-au înarmat pe rebeli şi, ulterior, prin
campania NATO, au bombardat trupele comandate de la Tripoli. Ceea ce trebuie
spus, însă, este că Benghazi mai făcuse obiectul ştirilor internaţionale cu
mult înainte de momentul februarie 2011.
În
octombrie 2007, forţe ale coaliţiei internaţionale din Irak au descins la o
casă operativă a Al-Qaeda din oraşul irakian Sinjar, aflat în apropiere de
graniţa cu Siria. Ceea ce urmau să descopere avea să reprezinte o incursiune în
premieră în lumea „internaţionalei” jihadului, o „adevărată comoară” de
informaţii, mai precis o varietate de documente şi fişe biografice, mai mult
sau mai puţin complete, despre aproximativ 700 de luptători străini în Irak.
Documentele în cauză au fost trimise pentru analiză la Centrul pentru Combaterea
Terorismului din cadrul West Point, care, în decembrie 2007, va publica un
raport intitulat „Luptătorii străini ai Al-Qaeda în Irak. O primă interpretare
a documentelor din Sinjar”[4].
Pe baza „eşantionului” de 700 de luptători străini, analiza reuşeşte o primă cartografiere
a insurgenţei din Irak, oferind o imagine demografică a fenomenului. Astfel, din
cei 595 luptători străini a căror naţionalitate a fost stabilită, saudiţii
reprezentau 41% (244), urmaţi de libieni cu 18,8% (112) şi de sirieni cu 8.2% (49).
Clasamentul se modifică radical, însă, dacă raportăm numărul insurgenţilor la
populaţia ţărilor de provenienţă. Astfel, Libia a „exportat” în Irak douăzeci
de insurgenţi la fiecare milion de locuitori, Arabia Saudită zece, iar Siria
doi. Aşadar, Libia s-a dovedit de departe cel mai prolific exportator de
jihadişti în Irak. Nu toate centrele urbane din Libia au fost, însă, la fel de
productive. Două oraşe ies în evidenţă, acoperind 84% din totalul insurgenţilor
libieni din „eşantionul” de la Sinjar: Darnah[5]
(60.2%) şi Benghazi (23.9%), aceleaşi două oraşe care au devenit nume de
referinţă în timpul rebeliunii din primăvara lui 2011. Raportat la cele trei
regiuni istorice ale Libiei (Cirenaica, Tripolitania şi Fezzan), Cirenaica a
exportat aproape 90% din totalul insurgenţilor libieni din Irak[6].
Benghazi a mai fost subiect de ştiri şi în
2006, de această dată în contextul scandalului caricaturilor la adresa
profetului Mohamed publicate de revista daneză Jyllands-Posten. La începutul lui februarie 2006, Yousuf
al-Qaradawi, binecunoscutul predicator islamist de origine egipteană şi gazdă a
unei emisiuni[7] transmise de canalul
qatariot de televiziune Al-Jazeera, a chemat la o „zi a mâniei” împotriva
caricaturilor[8], manifestaţiile degenerând
în atacuri violente împotriva ambasadelor şi a altor interese occidentale din
lumea musulmană. Benghazi nu a făcut excepţie. Manifestanţi violenţi au atacat
şi incendiat consulatul italian ca protest împotriva ministrului italian Roberto
Calderoli, care, în contextul scandalului caricaturilor, purtase un tricou cu un
desen preluat din revista franceză France
Soir, dar atribuit greşit de presa internaţională publicaţiei daneze.
Forţele libiene de ordine au intervenit, cel puţin zece manifestanţi
pierzându-şi viaţa[9]. La nivel global,
scandalul caricaturilor şi violenţele ce au urmat (inclusiv atentate cu bombă) s-au
soldat cu 200 morţi[10],
devenind o cauză favorită a mişcărilor islamiste, termenul de „zi a mâniei”,
folosit ulterior şi în alte ocazii, fiind indisolubil legat de vocabularul
politic al acestora. Revenind la cazul Benghazi, ceea ce iese în evidenţă este
chiar data la care a avut loc acest incident: 17 februarie, exact ziua în care,
cinci ani mai târziu, sub aceeaşi titulatură de „zi a mâniei”[11],
a izbucnit rebeliunea împotriva regimului lui Muammar Gaddafi pentru a marca
reprimarea manifestaţiilor din 2006.
Protestele plănuite pentru ziua de vineri,
17 februarie 2011, au degenerat rapid în violenţe. Tulburări au avut loc în mai
multe centre urbane din Cirenaica[12]:
Benghazi, Darnah, Ajdabyia şi Bayda, nume deja familiare din documentele de la
Sinjar, dar şi în Zintan (Tripolitania). Protestatarii au devastat şi incendiat
mai multe clădiri guvernamentale, inclusiv o secţie de poliţie[13],
forţele de ordine fiind acuzate că au răspuns cu focuri de armă[14]. Conform unui raport publicat de International Crisis Group, „multe din
articolele din presa occidentală au prezentat de la bun început o viziune
foarte părtinitoare a evenimentelor, portretizând mişcarea de protest ca fiind
complet paşnică şi sugerând în mod repetat că forţele guvernamentale de
securitate au masacrat un număr necunoscut de demonstranţi neînarmaţi, care nu
prezentau niciun pericol”[15].
Violenţele au continuat în următoarele zile, oraşele mai sus menţionate din
Cirenaica ieşind de sub controlul autorităţilor de la Tripoli. La 24 februarie,
la doar o săptămână de la începutul violenţelor, Bayda era un oraş suficient de
sigur pentru a găzdui o întâlnire a mai multor comandanţi rebeli, ofiţeri
dezertori şi lideri de trib pentru a forma un guvern interimar în zonele
„eliberate”. Întâlnirea, care a prefigurat apariţia Consiliului Naţional de
Tranziţie (CNT) trei zile mai târziu, a fost prezidată de Mustafa Abdul Jalil, recentul
demisionar din funcţia de ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei.
Liderii rebeliunii
Mustafa
Abdul Jalil a fost primul înalt oficial al regimului condus de Muammar Gaddafi
care a trecut de partea rebelilor. Defecţiunea a avut loc în Benghazi, pe 21
februarie 2011, la patru zile de la începutul violenţelor[16].
Prezentat de presa occidentală în termenii cei mai laudativi şi ca un disident
în interiorul guvernului jamahiriei,
activitatea juridică anterioară a lui Mustafa Jalil a fost, poate pripit, trecută
cu vederea. Astfel, Mustafa Abdul Jalil fusese, cu doar câţiva ani în urmă,
unul din actorii principali într-un episod intens mediatizat internaţional. În
calitate de preşedinte al Curţii de Apel din Tripoli, Jalil a fost cel care a menţinut
nu o dată, ci de două ori pedeapsa cu moartea[17]
pentru cele şase cadre medicale (cinci asistente din Bulgaria şi un medic
palestinian) acuzate că ar fi infectat cu HIV patru sute de copii la spitalul
de pediatrie El Fatih din Benghazi. Cu toate acestea, pe 24 februarie 2011, într-un
interviu acordat postului Al Jazeera, Mustafa Abdul Jalil prezenta o cu totul altă
versiune a evenimentelor şi identifica alţi vinovaţi: nu cele şase cadre
medicale ar fi fost responsabile de infectarea copiilor, ci chiar regimul lui
Muammar Gaddafi, aceasta fiind doar una din numeroasele crime comise de Gaddafi
împotriva propriului său popor[18].
Într-un alt interviu, de data aceasta acordat ziarului suedez Expressen, acelaşi fost ministru al
justiţiei declara că are dovezi că atentatul de la Lockerbie a fost ordonat
direct de Gaddafi[19]. Dovezile, însă, n-au
fost prezentate nici până astăzi. Dincolo de aceste „inconsecvenţe”,
observatorilor occidentali le-a mai scăpat un indiciu important, de această
dată legat de chiar înfăţişarea fostului ministru: aşa-numita zabiba[20]
de pe fruntea lui Mustafa Abdul Jalil, trăsătură specifică fundamentaliştilor
islamici. Poate că merită menţionat că un alt posesor de zabiba este chiar Ayman al-Zawahiri, considerat succesorul lui
Osama Bin Laden la conducerea Al- Qaeda.