Stenahorii #rezistente

"România e o țară frumoasă, păcat că e locuită". Sunt convins că ați auzit această expresie. Nu o dată, nu de sute, ci de mii de ori. Ba chiar și mai mult de atât. Pentru că a fost la mare modă până nu de mult. Nu știu cine a brevetat-o, dar a devenit imediat un loc comun. An instant hit. Și, din nefericire pentru cei care nu se dau în vânt după hit-uri, a stat în top ani la rând. Nu trecea o zi fără să aud sau fără să văd în scris aceste cuvinte înțelepte și, de fiecare dată, nu puteam să nu mă întreb: oare persoana care reproducea această idee a milioana oara chiar nu se simțea jenată de repetiție? Ce anume o motiva să-i mai dea o dată glas? Cele 999999 de menționări anterioare îi păreau insuficiente? Simțea oare că "adevărul" nu e repetat pe cât de des ar trebui? Sau cumva era ceva compulsiv, persoana în cauză comportându-se, de fapt, precum curcile care "răspund" în cor la cel mai mic fluierat (curci care, dacă ar fi înzestrate cu darul vorbirii, ne-ar explica cu lux de amănunte că "răspunsul" a venit în urma unui proces de deliberare interioară)?

Ce-o fi, însă, în capul persoanei care reproduce aceeași idee a zecea milioana oară? Nu trebuie să ne hazardăm în speculații, pentru că persoana respectivă ne oferă toate explicațiile. Este vorba de Adina Popescu, ale cărei fine scriituri sunt găzduite de prestigioasa revistă Dilema Veche. În ultimul text semnat de domnia sa, intitulat "Adaptarea înseamnă, de fapt, resemnare?", Adina Popescu reușește performanța să utilizeze toate clișeele #rezist. Nu multe, nu majoritatea, ci chiar pe toate. No cliché left behind, asta da performanță! Una care merită un pic de analiză și, de ce nu, de recunoaștere...

Din primele rânduri, aflăm că Adina Popescu, ca mulți alți compatrioți ai dumneaei, este o persoană profund nefericită. Ce anume întunecă gândirea distinsei autoare, ce stenahorie nu-i dă pace? Un lucru pe cât de simplu, pe atât de imposibil de înfruntat: nerozia norodului. Fire tare simțitoare, Adina Popescu își anunță cititorii că este pe punctul să ia decizii radicale:

Și mă apucă amocul atît de tare, încît îmi vine să urc în primul avion și să-mi găsesc un loc de muncă fără pretenții, vînzătoare sau guvernantă, într-o țară mai normală, să o iau de la capăt, uitîndu-mi definitiv tot trecutul.

Pare-se, însă, că autoarea și-a reconsiderat poziția și, în loc să devină guvernantă la propriu, s-a hotărât să rămână guvernantă la figurat, învățându-i pe cititorii Dilemei Vechi că nu există virtute mai înaltă decât disprețul:

Mă urmăresc cadrele cu babele care coboară din microbuzul „Transport copii“, enoriașe venite direct de la slujbă, cu tot cu preot, și cadrul cu bătrîna singură și foarte expresivă, cu un pahar de bere în mînă, de la pomană, la capătul unui drum prăfos care pare să nu ducă nicăieri. 

Ce ne facem cu babele? Mai ales cu cele care mai beau și bere? Pentru că - știm cu toții - băutul berii e o activitate nobilă doar atunci când se desfășoară la club Control sau prin Centrul Vechi. Asta pentru că, din nefericire, nu mai există cafeneaua Brofft - singura rimă posibilă la moft.

Îmi dau seama că șansa noastră, a celorlalți, este nulă, că nu ne putem lupta și #rezista împotriva satului românesc, din lumea de dincolo de blocurile noastre citadine, care e un soi de monstru: ne înghite și ne aruncă de fiecare dată în obscurantism, într-un soi de Ev Mediu perpetuu, chiar dacă noi, ăștia mai deștepți și mai culți, „producem“ mult mai mult decît ei, care nu produc de fapt mai nimic, contribuim însutit la taxele și impozitele statului român, inclusiv artiștii și sciitorii ăștia amărîți care își cîștigă traiul din drepturi de autori și care, de vreun an încoace, sîntem atît de frecați la icre, încît ne-am dori să devenim tîmplari și instalatori, doar ca să avem o viață mai liniștită.

Noi, "ăștia mai deștepți și mai culți". Noi ducem țara în spate. Noi creștem vacile din care se fac iaurturile Zuzu, noi cultivăm pământul și, mai ales, noi consumăm berea aia premium, aducând sume importante la buget. E clar, suntem blestemați, iar #rezistența noastră este în van. Ne e teamă de Evul Mediu, dar suntem cât se poate de medievali când e vorba de prostime, nu?

N-avem cum – depindem de baba care bea bere și oftează în lungul drumului, depindem de moșul care a mîncat cinci mici pentru că i-a făcut cinste primarul și a rîgîit satisfăcut. Și probabil că acesta este cel mai mare neajuns al democrației.

O altă teză originală: suntem prea proști ca să avem democrație. Adică Adina Popescu să fie egală cu moșul care "a râgâit satisfăcut" după cinci mici? That's preposterous!

Să luăm de pildă ce au făcut locuitorii cartierului Cotroceni săptămîna trecută, la Bazaar Cotroceni: au recreat identitatea unui cartier din București. Au organizat un eveniment viu, deschis tuturor, cu înghețată, cu bere, cu arhitectură, cu povești. Oare se mai pot numi ei bucureșteni? Nu. Sînt deja cotroceniști, se separă de un oraș sufocant, își creează un refugiu și luptă, în același timp, pentru un obiectiv comun.

Cât de speciali sunt "cotroceniștii"... Trebuie să se fi răsturnat carul cu oameni speciali în acest cartier al Bucureștiului. Altă explicație nu există. Că doar nu suntem socialiști, să ne închipuim altceva... Nu, avem de-a face cu un miracol într-o țară blestemată. Și vestea bună este că ei luptă. Luptă cu înghețată, bere, povești. E bună berea, nu? Grozavă, atât timp cât este interzisă babelor.

Mai o tumoare aparent benignă care se retrage treptat, mai un antinevragic, care potolește durerea de cap, mai o bere cu prietenii, mai o vacanță în Italia.

E clar, avem o problemă cu berea. Babele și moșii de ce nu pleacă în Italia? De ce îmbuibații cu mici refuză să fie ca noi, amărâții de scriitori? Mai o vacanță în Italia, mai un schi în Austria, mai un Street Delivery, mai un aparat foto Leica, mai o colecție de viniluri, mai un Summer Well, mai o defulare (sau defilare?) în Piața Victoriei, mai un Skirt Bike. Mici picături de bucurie într-un ocean de nefericire. Dar vacanțele, vacanțele sunt cele mai îndemână. Se face totul on-line. Iar până la aeroport iei un uber. N-ar strica și un pic de dezvoltare personală în perioadele de răgaz. Și de abia atunci îmbuibații de la sat să îndrăznească să aibă o opinie politică sau să "râgâie satisfăcuți" precum distinsa noastră autoare în momentul terminării textului.

Anticorupția ca memă (câteva completări la "Revoluția invizibilă")

Un cititor mi-a reproșat (indirect) că postarea "Revoluția invizibilă" nu analizează atașamentul față de autoritarism al mișcării #rezist. Redau mai jos comentariul:

old news... mai importantă ar fi o analiză serioasă a caracterului acestei "clase" - ataşamentul faţă de autoritarism, de pildă, care se camuflează în ideologia statului de drept şi a necesităţii impunerii domniei legii chiar dincolo de ceea ce ar trebui, democratic, să fie spaţiul reglementării legitime.

Corect. Când o minoritate (deplin conștientă că este o minoritate) luptă împotriva unei majorități (să nu uităm că, deși PSD-ul e de departe ținta principală, nici PNL-ul sau UDMR-ul nu sunt privite cu mai multă îngăduință), nici nu are cum să fie altfel. Am luat acest lucru ca pe o axiomă, motiv pentru care nici n-am zăbovit prea mult asupra lui. În același timp, e loc de nuanțe. Nu sunt convins că autoritarismul mișcării #rezist, cel puțin în forma actuală, este ceva intrinsec. În fond, dacă am inversa situația, adică un DNA folosit eficient de PSD împotriva partidelor de opoziție și în special a USR-ului, aceiași #rezistenți de azi ar denunța, loud and clear, statul polițienesc. Așadar, autoritarismul (cât se poate de real în momentul de față!) poate fi privit și ca o unealtă de conjunctură. Vorbim anticorupție până la preluarea puterii. Odată întâmplat acest lucru (și cred că se va întâmpla într-un viitor mai îndepărtat, inclusiv prin "centrizarea" PSD-ului de care vorbeam în postarea anterioară), anticorupția va fi dată uitării. Firește că, într-o astfel de eventualitate, rezultatul va fi tot un soi de autoritarism (în forme "soft", mai puțin vizibile), doar că va fi deghizat sub numele de "democrație liberală" (în realitate însemnând democrație burgheză). Cum spuneam, vom intra în normalitate. O normalitate total anormală, dar acceptată - inclusiv de către perdanți, adică de majoritate - drept normalitate. În fond, asta vedem peste tot în lume: dictatul primelor 10-20% (adică al celor care reprezintă vârful piramidei veniturilor). Revenind, însă, la România prezentului, justiția este singura armă a clasei #rezist împotriva rezultatelor alegerilor. Și micii noștri burghezi vor ține cu dinții de ea până la preluarea puterii.

Așadar, atașamentul #rezistenților la "statul de drept" (și mă refer la sensul ideal al termenului) este - ca să folosesc un eufemism - foarte discutabil. Anticorupția este doar strigătul de luptă (sau blazonul de clasă). Asta dacă nu avem simțul umorului. Dacă îl avem, putem spune că este doar o "memă" (pentru cititorii care nu cunosc termenul, click aici sau aici). Un soi de "harlem shake" la scară mare. Și cu tot atâta substanță. În fond, oamenii din spatele #corupțiaucide cu asta se ocupau până nu demult. Cu meme și flashmob-uri. De la "ziua fără pantaloni" (no pants day) până la astfel de happening-uri. După ce au declarat (nu cu mare succes) război nădragilor, au constatat că prinde mai bine mema anticorupției. Și nu s-au înșelat. Azi, mica burghezie anticorupțește la festivalul Winter Well, scenele fiind înlocuite cu tribune ale intelectualilor. Iar eloii din Occident au avut în sfârșit în cine să se recunoască.

Una peste alta, România trece azi printr-o mare schimbare. Mai precis, trece de la corupția de tip vechi la cea de tip nou (nou pentru România), occidental. Ciocoii vechi și noi. Asta voiam să spun prin "evoluția convergentă". Corupția neaoșă avea, până nu demult, un caracter endemic. Își găsise propriile forme, așa cum ecosistemele insulare (cel mai cunoscut caz fiind Madagascarul) își generează propriile specii. România, însă, a încetat să mai fie o insulă. Și știm ce se întâmplă când noi specii sunt introduse într-un astfel de ecosistem...

Gabriel Liiceanu și eloicultismul

În cazul în care mai exista vreun dubiu, domnul Gabriel Liiceanu împarte România în proto-eloi și proto-morloci. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenii de eloi și morloc, acestea sunt denumirile celor două specii descendente ale umanității de azi, așa cum au fost imaginate de H.G. Wells în a sa Mașina timpului. În viziunea lui Wells, sutele de mii de ani de evoluție separată a claselor sociale (așa cum le știm astăzi) duseseră în cele din urmă la două specii distincte (și simbiotice). Eloii, descedenții claselor superioare, trăiau la suprafață într-o stare de completă infantilizare, în timp ce morlocii, urmașii muncitorimii, se adaptaseră la o viață subterană, cu schimbările fizice de rigoare. Dacă trebuie neapărat să emit o judecată estetică asupra celor din urmă (deși, din punct de vedere darwinist, nu are sens), aș spune că erau foarte, foarte urâți. Trebuie însă, deocamdată, să mă credeți pe cuvânt.

Totuși, viața lipsită de griji a celor de la suprafață avea un preț. Trăind într-o lume în care toate problemele fuseseră de mult rezolvate, inteligența eloilor involuase, singurele lor ocupații fiind joaca și împerecherea. În același timp, dintr-un soi de atavism, morlocii continuau să lucreze pentru bunăstarea celor de la suprafață. But there's a catch... În timpul nopților fără lună, morlocii ieșeau la vânătoare de eloi, care nici măcar (în afara unei temeri inexplicabile de întuneric) nu conștientizau că deveniseră singura sursă de proteine pentru creaturile subteranelor. Un fel de răzbunare a evoluției, dacă vreți.

Revenind, însă, la România anului 2018, Gabriel Liiceanu pare că subscrie tezei lui H.G. Wells (un alt stângist antipatic!), împărțind populația României în două proto-specii. Cu mici diferențe stilistice. Dacă cititorul Mașinii Timpului face cunoștință mai întâi cu eloii și de abia ulterior cu morlocii, domnul Gabriel Liiceanu procedează invers. Acum un an (aproape la zi), i-ați cunoscut pe proto-morlocii domnului Liiceanu în "România gurilor știrbe". Acum a venit momentul să-i cunoașteți pe proto-eloi, întruchipați de "Izabela". Cercul se închide, opera e (în sfârșit!) completă. Ați cunoscut creaturile intunericului, pe cei care se hrănesc (deocamdată!) nu din noi, ci doar din taxele noastre, a venit momentul să cunoașteți făpturile luminii, să ne cunoașteți pe noi. Pe noi, noii oameni noi, reprezentați de miss spirit civic Izabela. De ce Izabela și nu Sandy (propunerea mea pentru mister spirit civic), nu trebuie să ne întrebăm. Important este că domnului Liiceanu îi șade bine în postura de unic membru al unui juriu de miss. Poate, cândva, vom avea ocazia să-i apreciem simțul estetic la "Bravo, ai stil!" sau la alte show-uri similare.

V-am spus că morlocii sunt foarte, foarte urâți? A venit timpul să se întoarcă cu fața la noi. Faceți, deci, cunoștință cu descendenții PSD-iștilor, ai gurilor știrbe, ai delabraților aduși la manifestație cu autocarele.

Revoluția invizibilă

Deși lăudați de toată presa "bună" și de toată "floarea intelectualității", #rezistenții au parte și de câteva voci critice. Toate, însă – și nu spun asta ca să le anulez meritele –, nu răspund la o întrebare esențială. Lăsând la o parte ironiile bine-meritate (tefeliști, tinerii cu rucsăcel etc.), ce anume îi unește pe acești oameni? După părerea mea, răspunsul este cât se poate de simplu: conștiința de clasă, unde clasa este dată fie de venit, fie de statut social. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Nu trebuie să ai un ochi format sau acces la nu știu ce studii sociologice ca să observi o evidență, anume că oamenii cei mai revoltați, cei care ies disciplinați la multitudinea de proteste din ultimul an (atunci când nu sunt la mare în Thassos sau la ski prin Austria), sunt, culmea, privilegiații acestor 28 de ani de capitalism sălbatic. Îi citești după haine, telefoane, biciclete. Sau, așa cum le place să se mândrească, după dantură. Nu sunt neapărat marii profitori ai acestor ani, ci doar micii privilegiați, mica burghezie. Adaptații - sau, de multe ori, norocoșii - noilor realități. Să nu ne amăgim imaginându-ne că sunt doar niște caraghioși, că totul e o modă trecătoare. Nici vorbă de așa ceva. În realitate, ei sunt cei care dețin puterea de cumpărare, cei care-și permit să aibă un hobby (sau mai multe), cei care călătoresc. Sunt vârful piramidei. Și, mai nou, ei înțeleg și exploatează asta cu ferocitate. 

Cam de câți oameni vorbim? Statisticile sunt puține - sau poate nu am eu îndemânarea să dau de ele. Oarecum empiric, aș spune că, în România de astăzi, vorbim de cei care au venituri nete de peste 3 000 de lei pe lună. Câți sunt aceștia? Putem să ne uităm la distribuția salariilor și la numărul de PFA-uri, deși, în cazul celor din urmă, situația este un pic mai complicată. Mai complicată pentru că există două "feluri" de PFA: PFA-ul rural (de supraviețuire), care se ocupă cu comerțul cu amănuntul etc., și PFA-ul deștept, de oraș, ca metodă legală de evitare a taxelor pentru cei cu venituri mari (de peste 5 000 de lei pe lună; pentru mai multe detalii, titlul acestui articol este grăitor). Care este proporția dintre cele două categorii de PFA, îmi este imposibil să spun cu exactitate. Mă aștept, însă, să fie cam de jumătate/jumătate sau cel mult 60/40. O statistică publicată de Ziarul Financiar în 2016 (adică anul ultimelor alegeri parlamentare!) privind distribuția salariilor din România conține informații utile. În 2016, 70% din angajați câștigau sub 1 700 de lei și doar 9,1%, adică 434 000 de persoane, depășeau pragul “psihologic” de 3 000 de lei. Dacă adăugăm la aceste 434 000 de salariați și jumătatea deșteaptă, lucrativă, din cele 385 000 de PFA-uri (tot la nivelul anului 2016), obținem 626 000 de persoane cu venituri mari (pentru nivelul din România). Acesta este nucleul dur, cei pentru care capitalismul funcționează, cei care au gustat din hedonismul burghez. Știți câte voturi a obținut USR la alegerile 2016? Puțin sub 630 000. Cu riscul de a părea tezist, nu este o coincidență de cifre. Firește, sunt și cazuri individuale care scapă acestui determinism (din motive ideologice sau practice), dar, simplificând, spune-mi ce venit/salariu ai și îți spun cu cine votezi (și chiar și ce muzică asculți și cum îți petreci timpul liber).

Deci, ce se întâmplă acum în România? Aș spune că o mică revoluție burgheză, orchestrată de cele 6-700 000 de noi oameni noi. Ce s-a întâmplat cu OUG 13 și ulterior nu a fost trezirea spiritului civic, ci o demonstrație de forță, o afirmare răspicată a conștiinței de clasă de care vorbeam la început. Voi sunteți dinozaurii, noi suntem mamiferele. Aceștia sunt zorii unei noi epoci, în care noi, cei 6-700 000, suntem în vârful lanțului trofic. Am atins masa critică, am ocupat - și voi nici măcar nu ați băgat de seamă! - toate ecosistemele, acum ni se cuvine guvernarea. Marele impediment rămâne, însă, votul. Pentru că electoratul PSD, fără îndoială aflat în mare parte la baza piramidei salariale, înțelege, conștient sau nu, că i s-a declarat război. Amărâții captivi în purgatoriul capitalist, rătăciți între ofertele de la Penny Market și reducerile de Black Friday, înțeleg prea bine ce li se pregătește când un ministru - dând glas unei percepții generalizate în clasa de sus - îi dojenește că nu mai vor să muncească pe doi lei, în condițiile în care aproximativ o treime din angajați primesc oricum salariul minim. Când forța de muncă ieftină este prezentată drept "principalul avantaj competitiv" al României, este logic că acest "avantaj" trebuie menținut cu orice preț. Cum spunea același ministru când s-a opus creșterii salariului minim de la 1050 de lei la astronomica suma de 1200 de lei, "nu putem să facem această majorare peste noapte, pentru că această măsură poate afecta semnificativ competitivitatea României." Practic, pătura săracă a României (deloc mică la număr!) trebuie să rămână așa pentru bunul mers al țării. They should all take one for the team, nu-i așa? Salariatul de la baza piramidei este astfel depersonalizat, nimic altceva decât o unitate de producție aflată la bunul plac al forțelor de pe "piața muncii". Putem să-i spunem Uniprod modelul SM (salariu minim). Când #rezistentul se întoarce de la proteste în complexul rezidențial, cine-i deschide bariera? Un Uniprod-SM. Azi unul, mâine altul, oricum toți arată la fel. Și tot un Uniprod-SM îi face curățenie în casă. Cam la atât se rezumă, însă, contactul dintre cele două lumi. Ceilalți Uniprozi-SM (cam 1,5 milioane) lucrează de zor - departe de ochii lumii - la componente de mașină, genți de lux sau încălțămintea sport de pe amazon, iar orice discuție despre o salarizare măcar un strop mai echitabilă este rapid catalogată ca erezie.

Putem vorbi, însă, de egalitate de gen. Suntem progresiști. Chiar și domnul Tapalaga a folosit expresia. Dă bine, mai ales în străinătate. Dar de ce de gen și nu de șanse, din moment ce egalitatea de șanse, la propriu, nu este gender-biased și acoperă toate celelalte sub-mulțimi, inclusiv pe cea a minorităților sexuale? Răspunsul îmi pare la îndemână: pentru că, spre deosebire de toate celelalte "egalități" din repertoriul ONG-ist, cea de șanse reprezintă un pericol la adresa noului statu-quo. Egalitatea de șanse presupune, ca să dau un biet exemplu, accesul egal la educație. Copiii Uniprozilor-SM să se amestece cu copiii din familiile cu venituri mari, ceea ce, în România actuală, a devenit ceva inacceptabil. În plus, așa ceva ar afecta "principalul avantaj competitiv"... Sau, tot la capitolul "egalități", ați auzit vreodată vreun cuvânt din partea #rezistenților despre condiția romilor? Despre formularul 600 ați auzit, însă, cu vârf și îndesat...

În realitate, România se îndreaptă spre segregare. Vrem spitale, vrem autostrăzi, vrem piste de biciclete... pentru noi. Nu pentru toată lumea. Cum spunea partidul doamnei Monica Macovei cu doar două luni înainte de tragedia de la Colectiv, "Medicina trebuie considerată un serviciu, nu un drept. Serviciile au un preț, iar el trebuie plătit de beneficiar. Cei care plătesc mai mult trebuie să beneficieze de servicii mai bune." Bănuiesc că același "principiu" trebuie să se aplice și la educație sau la orice alt serviciu public. Și, de ce nu, și la justiție. Cei care plătesc mai mult să aibă parte de o justiție mai bună, preferabil subordonată intereselor de clasă. Ceea ce, nu mai e de mult un secret, se și întâmplă. Res publica devine res privata.

Ce se poate face? Mai nimic. România se îndreaptă cu pași mari spre "normalitate". Șpaga (că tot vorbește toată lumea de dânsa) nu se va mai da în plic sau în servietă, ci va fi transferată electronic sub numele de donație, iar campaniile de PR se vor chema charity. În termeni darwiniști, asistăm la o evoluție convergentă / homoplazie, adică la o corespondență în formă sau structură cauzată de similaritatea de mediu (așa cum, în regnul animal, mamiferele acvatice seamănă morfologic cu peștii, deși aparțin unor clase diferite). Noii oameni noi își vor ocupa locul care li se cuvine în toate partidele, inclusiv în PSD (în cazul în care va supraviețui presiunilor de acum). Ei vor fi centriștii.

Ciudat cum un element aparent arbitrar precum venitul ne definește într-o asemenea măsură... Suntem ceea ce câștigăm, iar transformarea se întâmplă chiar sub ochii noștri.

Închei parafrazându-l pe Caragiale ("Intelectualii")... Eu? Eu sunt un tefelist!