De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,
iar cooperarea turco-americana în lupta contra ISIS s-a intensificat într-atât de mult încât orice ajutor extern – mai ales cel rusesc – a devenit automat indezirabil. De fapt, întreaga coaliție anti-ISIS a condamnat “interferența” Rusiei, deși rezultatele concrete în teritoriu ale aceleiași coaliții – cu toate zecile de mii de bombe și rachete lansate împotriva teroriștilor – sunt nule. Raqqa, supranumită capitala Statului Islamic, este neatinsă, iar, până nu demult, presa internațională vorbea despre progresele înregistrate de ISIS în ciuda loviturilor aeriene[13], o performanță neatinsă nici de Wehrmacht-ul celui de-al Treilea Reich.

*

Ceea ce se întâmplă acum în Orientul Mijlociu nu poate fi separat, însă, de istoria recentă. Dat fiind că nu există un “moment zero”, lucrarea de față va analiza înșiruirea de evenimente care au zguduit această regiune în ultimele decenii.

Pe 29 ianuarie 2002, la doar câteva luni de la atentatele de la 11 septembrie 2001, președintele de atunci al Statelor Unite, George W. Bush, folosea pentru prima oară termenul de “Axă a Răului”, sintagmă care va deveni un fel de mantra în anii ce aveau să vină. Conform administrației de atunci de la Washington, “Axa Răului” includea statele care, in viziunea Washingtonului, sponsorizau terorismul, mai precis Iran, Irak și Coreea de Nord. Alăturarea celor trei este cel puțin… bizară. În fond, noțiunea de “axă” presupune un fel de colaborare… Dar cum anume puteau colabora Iran și Irak, țări care fuseseră în război până în 1988, rămâne un mister, iar, când intră și Coreea de Nord în ecuație, enigma e totală. Ținând cont că cincisprezece din cei nouăsprezece teroriști care au deturnat cele patru avioane în ziua de 11 septembrie 2001 erau de naționalitate saudită, absența din “Axa Răului” a monarhiei wahabite  devine greu de înțeles. În fond, Arabia Saudită întrunea toate condițiile pentru a fi în fruntea listei: monarhie absolută, sistem legal bazat pe sharia, absența libertăților politice și religioase, persecutarea minorităților etnice și religioase, execuții publice și, cel mai important, un regim ancorat în cea mai radicală formă de islam sunit, wahabismul. Poate că inexplicabilul este, însă, explicabil. Amestecul Arabiei Saudite în politica americană are o lungă tradiție, legăturile dintre decidenții din vârful politicii Statelor Unite și familia regală a Arabiei Saudite fiind de notorietate. Doar ca un exemplu recent, Fundația Clinton – care, conform propriilor spuse, țintește spre “o lume în care tot mai multe fete și femei pot participa pe deplin în toate aspectele vieții”[14] – a primit, conform propriilor declarații,  o sumă între zece și douăzeci și cinci de milioane de dolari de la Regatul Arabiei Saudite[15], singura țară din lume în care femeile nu pot obține permis de șofer, iar, după toate indiciile, fostul candidat pentru Casa Albă nu vede nicio incompatibilitate între obiectivele asumate formal și originea donațiilor.

Cum se face, deci, că Arabia Saudită nu a fost inclusă pe lista neagră a statelor care sponsorizează terorismul? Sau, mergând chiar mai departe, nu cumva chiar Arabia Saudită a jucat un rol în alcătuirea listei? În fond, Arabia Saudită avea socoteli neîncheiate atât cu Irakul, cât și cu Iranul. Azi, puțini își mai aduc aminte că, în timpul primului război din golf, Irakul și Arabia Saudită au fost în război, Irakul reușind – pentru câteva zile – să ocupe un oraș saudit (Khafji) situat la granița dintre Arabia Saudită și Kuweit. În ceea ce privește Iranul, ca pol al islamului șiit, aversiunea saudită nici nu are nevoie de explicații, relațiile dintre cele două țări fiind tensionate pe tot parcursul secolului XX și începutul secolului XXI. Așadar, „Axa Răului” poate fi interpretată ca fiind mai degrabă un top al antipatiilor saudite, Coreea de Nord – probabil singura “contribuție” a Statelor Unite – având doar rolul de a rotunji cifra. În 1988 (la finalul războiului Iran-Irak[16]), Irakul era încă un aliat de nădejde al Statelor Unite, iar în doar doi ani (1990, odată cu Războiul din Golf) devenise inamicul nr. 1. Nu este un secret că Statele Unite au sprijinit masiv Irakul lui Saddam Hussein cu miliarde de dolari în ajutor economic, ajutor militar etc[17]. Un episod grăitor pentru nivelul de empatie al Statelor Unite pentru Irakul lui Saddam Hussein a fost incidentul din 17 mai 1987, când un avion de luptă irakian a atacat cu rachete vasul american USS Stark, omorând 37 de membri ai echipajului și rănind alți 21[18]. Eroarea părții irakiene a rămas nepedepsită, ceea ce este un record în sine, rămas și în prezent în picioare, pe care Irakul lui Saddam îl împarte doar cu Israel, acesta din urmă în incidentul USS Liberty din 8 iunie 1967[19]. La momentul respectiv, Statele Unite aveau alte preocupări în Golful Persic, mai precis să saboteze pe cât posibil – și prin orice mijloc – Republica Islamică. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe 3 iulie 1988, pe ultimii metri ai devastatorului război Iran-Irak, când lucrurile erau cât se poate de clare că Irakul lui Saddam este înfrânt, Statele Unite au reușit performanța să doboare un avion civil iranian chiar în spațiul aerian iranian, incident în care și-au pierdut viața toți cei 290 de pasageri, dintre care 238 cetățeni iranieni[20]. Asta nu a oprit autoritățile americane ale timpului să-i decoreze pe membrii echipajului de pe vasul Vincennes, cel de pe care a fost lansată racheta care a doborât avionul iranian, în timp ce comandantul, William C. Rogers III, pe măsura rangului și a curajului în luptă, a primit chiar Legiunea de Merit[21]. Așadar, cum se explică întoarcerea la 180 de grade a Statelor Unite în privința Irakului? Cum s-a transformat Saddam – peste noapte, practic – dintr-un personaj frecventabil (să nu uitam vizita lui Donald Rumsfeld în Irak din 1983) într-unul indezirabil? Nu cumva politica americană în regiune era dictată de monarhiile din golf – și mai ales de Arabia Saudită – care nu puteau ierta “obrăznicia” lui Saddam, cel care, în 1989, după ce și-a ruinat țara într-un război dus în numele și la instigările altora (Statele Unite și monarhiile sunite), cerea să fie iertat de anumite datorii?

Să vedem, însă, care au fost aliații în timpul primului război din golf. Lista e lungă, așa că ne vom opri asupra primilor zece participanți ca număr de trupe: Statele Unite, Arabia Saudită, Marea Britanie, Egipt, Franța, Siria, Maroc, Kuweit, Oman, Pakistan[22]. Nu, nu este o greșeală de tipar. Siria lui Hafez al-Assad a contribuit cu 14 500 de soldați la eliberarea Kuweitului din ghearele fostului aliat al Statelor Unite și Arabiei Saudite din timpul războiului Iran-Irak, nimeni altul decât Saddam Hussein. Așadar, în 1990, Siria lui Hafez al-Assad era nu doar frecventabilă, ci avea chiar un rol “stabilizator”! Ceea ce Hafez al-Assad nu avea cum să știe este că “prietenii Kuweitului” din 1990 vor fi, în mare măsură, și “prietenii Siriei” în 2012, iar inamicul nr. 1 din 1990 – Saddam Hussein – va fi înlocuit cu fiul său, Bashar al-Assad. Dar să nu anticipăm.

În 1991 se încheie Războiul din Golf. Kuweitul este eliberat, iar Irakul rămâne supus sancțiunilor (impuse imediat după ocuparea Kuweitului) timp de aproape treisprezece ani (până în 2003), când îi vine rândul la democratizare. Așadar, din septembrie 1980 (când Irakul a invadat Iranul) până 2003, Irakul trecuse prin: Războiul Iran-Irak (aproape 8 ani), Războiul din Golf (7 luni) și treisprezece ani de sancțiuni nimicitoare pentru economie (presărați, din când în când, cu lovituri aeriene, precum cele din 1993[23], 1996[24] și 1998[25]). Anii trec, dar greutățile pentru populația Irakului erau departe de a se fi sfârșit. Momentul 11 septembrie a reprezentat prilejul perfect pentru G.W. Bush de a termina ce nu terminase Bush tatăl în 1990-1991. Cum Irakul lui Saddam Hussein era unanim detestat în regiune (monarhiile din golf pentru momentul Kuweit, Iranul pentru războiul devastator din anii ’80, chiar și Siria pentru discordia dintre aripile siriană și irakiană ale partidului Baas), administrația americană a trecut imediat la acțiune, primul pas fiind pregătirea terenului pentru invazia ce avea să vină. Odată ținta fixată, vechea coaliție anti-irakiană din 1990 a fost resuscitată și lărgită, de această dată cu multe dintre “democrațiile emergente” din centrul și estul Europei, dar și cu câteva insule care nici măcar nu aveau armată (Insulele Marshall, Palau, Insulele Solomon etc.). Această mare alianță a fost numită “Coalition of the Willing” (“Coaliția doritorilor”, într-o traducere aproximativă), singura ei menire fiind să legitimeze acțiunile Statelor Unite, care erau hotărâte să acționeze în afara cadrului oferit de Națiunile Unite. Despre pregătirile pentru invazia Irakului s-au scris zeci de mii de pagini, încât orice demers de a rezuma în câteva rânduri încercările aparatului american de propagandă de a justifica nejustificabilul pare sortit ridicolului și este condamnat – din lipsă de spațiu – să minimalizeze proporțiile dezinformării. E suficient să ne aducem aminte de prezentarea făcută de Colin Powell, pe atunci secretar de stat, în fața Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, în care liderii lumii erau asigurați că Saddam Hussein deține “cantități vaste” de arme chimice și biologice și nu mai puțin de șapte “fabrici mobile”, fiecare constând în 2-3 camioane aparent “obișnuite”, în care erau preparate respectivele substanțe[26]. Pentru a ilustra potențialul distructiv al armelor biologice, Colin Powell a prezentat și macheta unei fiole de antrax, conținând – în cuvintele secretarului de stat – aproximativ “o linguriță” de surogat, care, într-o situație reală, ar fi reprezentat o cantitate suficientă pentru a pune în pericol viețile a sute de oameni. Nici Regatul Unit nu s-a lăsat mai prejos. „Iraq – Its Infrastructure of Concealment, Deception And Intimidation” – sau, pe scurt, “Iraq dossier”[27] –, document întocmit de guvernul britanic cu scopul de a justifica invazia în ochii scepticilor (nu puțini la număr!), a fost plagiat din mai multe surse, dar în principal din lucrarea[28] unui student, pe nume Ibrahim al-Marashi, cu tot cu erori de ortografie[29]! Să nu ne închipuim, totuși, că experții britanici în “intelligence” s-au rezumat doar la a plagia și nu au avut propria lor contribuție valoroasă… Astfel, acolo unde, în lucrarea lui Ibrahim al-Marashi, se vorbea despre “monitorizarea ambasadelor străine din Irak”, sus-numiții experți au modificat cu “spionarea ambasadelor străine din Irak”, iar “ajutarea grupărilor de opoziție în regimurile ostile” s-a transformat în – surpriză! – “sprijinirea organizațiilor teroriste în regimurile ostile”[30]. Să mai menționăm că același document – oferit publicului în 2003 – acuza Irakul lui Saddam că „orchestrează acte de sabotaj, subminare și acte teroriste împotriva țărilor învecinate precum Siria și Iran”?[31] Nu era Iranul parte din „axa răului”, adică alături de Irak? Dar Siria – care, în 2003, era condusă de nimeni altul decât Bashar al-Assad, cel ce avea să devină, peste doar câțiva ani (în 2011), “măcelarul Siriei”? Nimic nu a contat. Nici identificarea promptă a plagiatului, nici argumentele contradictorii emise de guvernul Statelor Unite și de cel britanic, iar ceea ce a urmat… este bine-cunoscut.

Pe 20 martie 2003, fără o declarație de război, Statele Unite au început bombardarea Irakului. Doctrina militară aplicată a fost cea de “Shock and Awe” (“Șoc și groază”, de unde și expresia intrată în limba română), un fel de echivalent modern al blitzkriegului german. Loviturile aeriene au fost urmate la scurt timp de invazia terestră și, la începutul lui aprilie, trupele americane intrau în Bagdad. În ciuda asigurărilor date de Colin Powell Consiliului de Securitate al ONU cu o lună înainte de invazie, forțele americane nu au găsit nici măcar o “linguriță” de agent biologic sau chimic și nici faimoasele “fabrici mobile”. Asta nu i-a împiedicat pe autorii intervenției să se felicite reciproc pentru înlăturarea unui fost aliat și pentru “democratizarea” Irakului. “Misiune îndeplinită” (“Mission accomplished”) scria mare pe un banner în spatele lui G.W. Bush atunci când acesta a anunțat încetarea “operațiunilor militare majore”, la 1 mai 2003, în cadrul unei ceremonii bine regizate la bordul portavionului USS Abraham Lincoln, portavion staționat nu în Golful Persic, ci în largul orașului… San Diego. Adică, dacă este permisă o glumă, nu departe de Hollywood. Să revenim, însă, la “misiunea îndeplinită”. De la discursul lui G.W. Bush din 1 mai 2003 până la retragerea trupelor americane din Irak din 2011 (retragere provizorie, din moment ce, în prezent, americanii sunt din nou prezenți în Irak), au mai murit mii de soldați americani și sute de mii de civili irakieni. Confruntați cu o insurgență crescândă, americanii au fost nevoiți să caute explicații. Iar una dintre explicații a venit de la Donald Rumsfeld, care a acuzat Al Jazeera, bine-cunoscutul post de știri din Qatar, de incitare la violență: “dacă cineva ar trăi în Orientul Mijlociu și ar urmări un canal precum Al Jazeera în fiecare zi, chiar dacă acea persoană ar fi cetățean american, ar începe să se trezească și să se întrebe ce e în neregulă”[32]. Lăsând la o parte formularea nefericită, care lăsa să se înțeleagă că, de fapt, Al Jazeera deșteaptă spiritele, Donald Rumsfeld nu făcea altceva decât să constate evidența, și anume că postul qatariot – finanțat chiar de familia regală – avea legături cu rețelele teroriste din Irak și alimenta violențele care cuprinseseră țara. Nici autoritățile irakiene instalate de forțele americane nu s-au lăsat mai prejos. De fapt, la momentul în care Donald Rumsfeld făcea declarațiile menționate mai sus (iunie 2005), Al Jazeera fusese deja interzisă pe teritoriul Irakului (august 2004), inițial pentru o lună, apoi pe o perioadă nedeterminată. Mai mult, conform unor scurgeri la presă, G.W. Bush ar fi discutat cu Tony Blair – în timpul întâlnirii dintre cei doi din 16 aprilie 2004 – nici mai mult nici mai puțin decât bombardarea postului[33]. Dar cât de mult se pot schimba lucrurile… Doar șapte ani mai târziu, în 2011, la începutul “primăverii arabe”, presa occidentală devenise un fel de extensie a Al Jazeera, preluând fără ezitare orice știre despre Tunisia, Egipt, Libia, Siria sau Yemen. De exemplu, într-un articol menit să explice publicului neavizat evenimentele din Libia, CNN afirma următoarele: “Pe site-uri sunt publicate chemări la «o zi a mâniei», dată [17 februarie – n.a.] care marchează comemorarea a cinci ani de la un incident în care forțele de securitate au omorât cel puțin 10 protestatari”[34]. Probabil foarte puțini occidentali au realizat că termenul de “zi a mâniei” fusese consacrat de imamul egiptean Yusuf al-Qaradawi, poate cea mai cunoscută figură de la… Al Jazeera (emisiunea lui al-Qaradawi are 60 de milioane de telespectatori). Iar acel “incident” pomenit de CNN era, de fapt, episodul din 2006 în care forțele de securitate libiene au protejat ambasada Italiei de o mulțime dezlănțuită pe fondul scandalului cu caricaturile publicate de Jyllands-Posten[35], mulțime care răspunsese la apelul… aceluiași al-Qaradawi[36]. Și, ca să fie complet tabloul, canalul de televiziune Al Jazeera America devenise avocatul… intervenției militare americane în Siria, menționând această “necesitate” mai des decât CNN și fiind întrecut doar de MSNBC și Fox News[37]. Și încă o mențiune cu privire la Al Jazeera America: aripa americană a Al Jazeera a fost lansată pe 20 august 2013, după ce compania mamă – cu baza în Qatar – a cumpărat Current TV, un post american de știri deținut, în proporție de 20 de procente, de Al Gore, fostul candidat la Casa Albă și laureat al premiului Nobel pentru pace, vânzare din care același Al Gore a obținut un profit net de aproximativ 70 de milioane de dolari[38].

După succesele înregistrate în Afghanistan și Irak, Statele Unite, de această dată sub o altă administrație, n-au avut nicio ezitare de a interveni cu… celeritate în crizele cunoscute sub numele de “primăvara arabă”. Cu Al Jazeera drept călăuză și portavoce, Statele Unite și-au folosit toată influența – și, în cazul Libiei și al Siriei, și puterea militară – pentru a răsturna regimurile laice din Orientul Mijlociu, deschizând drumul ascensiunii Frăției Musulmane. Aliați au devenit inamici, iar inamici au devenit aliați, după bunul plac al familiei regale a Qatarului. Lucrurile ar fi fost mult mai simple pentru decidenții americani dacă nu trebuiau să împace un alt aliat de nădejde, Arabia Saudită. Deși lista neagră cu regimurile care trebuiau răsturnate era comună, Arabia Saudită nu era la fel de încântată de ascensiunea Frăției Musulmane în Egipt. După toate indiciile, Arabia Saudită nu a fost străină de lovitura de stat dată de Abdel Fattah el-Sisi împotriva lui Mohamed Morsi (și a Frăției Musulmane, în general), iar el-Sisi, printre alte gesturi, și-a arătat recunoștința prin cedarea către Arabia Saudită a două insule disputate[39]. Imediat după preluarea puterii, el-Sisi a trecut la reprimarea Frăției Musulmane, sute de susținători ai mișcării fiind condamnați la moarte[40]. Până și Al Jazeera – ca susținătoare a Frăției Musulmane – a fost luată în vizor, autoritățile de la Cairo arestând mai mulți jurnaliști care lucrau pentru canalul în cauză[41]. La Cairo, deci, vântul a început să bată împotriva Al Jazeera, dar în favoarea Al Arabiya, echivalentul saudit al canalului qatariot. Oricâtă influență ar avea Al Jazeera – și, fără îndoială, are o influență disproporționată –, Arabia Saudită va avea întotdeauna ultimul cuvânt în influențarea deciziilor americane și, prin extensie, occidentale.

Intervenția militară în Libia a fost promptă. De la începerea primelor frământări (17 februarie 2011) – în urma apelurilor și incitărilor transmise de Al Jazeera –, Occidentul a avut nevoie de doar 30 de zile pentru a bombarda Libia. Onoarea primului atac aerian a revenit forțelor franceze, pe 19 martie 2011, acțiune care se încadra perfect strategiei americane “de a conduce din spate” (“leading from behind”). Tot aparatul de propagandă al Occidentului s-a pus în mișcare și orice zvon, oricât de fantasmagoric, era prezentat drept fapt. Astfel, prin votul Consiliului de Securitate al ONU, Libia a fost rapid deferită Tribunalului Penal Internațional, deși trei dintre membrii permanenți care au votat în favoarea Rezoluției 1970 – mai precis Statele Unite, Rusia și China – nu semnaseră Statutul de la Roma (actul fondator al Tribunalului Penal Internațional), adică se aflau în aceeași situație ca Libia. Se pare că vechea zicală englezească “what's good for the goose is good for the gander” [“ce este bun pentru gâscă e bun și pentru gâscan”] nu se aplica în cazul de față… Să vedem, însă, cam cum sunau acuzațiile la adresa regimului lui Muammar Gaddafi, așa cum au fost formulate în presă de procurorul șef la TPI, Luis Moreno Ocampo. Acesta a declarat că a primit noi dovezi că autoritățile libiene au cumpărat “vagoane de viagra pentru a mări capacitatea de viol a trupelor”, adăugând că “Gaddafi în persoană s-a hotărât să ia parte la  violuri”[42]. Inutil să mai spunem, vagoanele de viagra au ajuns probabil în același loc cu fabricile mobile și armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, iar similitudinile nu se opresc aici. Dacă Saddam Hussein și-a pierdut cei doi fii, Muammar Gaddafi a pierdut trei: Mutassim, Saif al-Arab și Khamis. Iar Al Jazeera / Qatar? Nu numai că autoritățile din Doha au fost fochiștii teribilei mașinării de propagandă – devenită unica sursă de informare pentru presa occidentală –, dar Qatar a contribuit inclusiv militar, sute de soldați ai săi luptând alături de rebeli[43], asta în condițiile în care Rezoluția 1973 a ONU interzicea “o forță străină de ocupație, sub orice formă, pe teritoriul libian”[44]. Nici prezența trupelor sudaneze pe teritoriul libian[45] nu i-a îngrijorat pe decidenții din cadrul NATO, deși președintele și vicepreședintele Sudanului erau acuzați de crime împotriva umanității de același Tribunal Penal Internațional. Până la urmă, totul e bine când se termină cu bine, ceea ce s-a și întâmplat pe 20 octombrie 2011, când convoiul în care se aflau Muammar Gaddafi, fiul său Mutassim și câteva sute de loialiști a fost interceptat de aviația NATO. Imaginile – de o brutalitate extremă – surprinzând moartea lui Muammar Gaddafi și a fiului său în mâinile rebelilor au făcut înconjurul lumii, iar Occidentul – inclusiv Vaticanul[46] – a salutat moartea fostului lider libian. În cuvintele secretarului general al NATO de la acea dată, Anders Fogh Rasmussen, misiunea din Libia a fost una dintre “cele mai de succes campanii”[47] din istoria alianței, iar canalul oficial al NATO de pe YouTube găzduia materialul video – accesibil și astăzi – “NATO and Libya – The artistic revolution” [“NATO și Libia – Revoluția artistică”][48].

Cu Ben Ali și Mubarak răsturnați de la putere și cu Gaddafi mort, Occidentul – teleghidat de Al Jazeera și de Al Arabiya, dar și de generoasele “donații” primite de decidenții americani de la monarhiile din golf – și-a putut concentra atenția asupra ultimului bastion al laicității din Orientul Mijlociu, anume Siria. Ajuns la putere în iulie 2000, după moartea tatălui său, Bashar al-Assad și-a început mandatul de șef al statului cu o serie de reforme, între care eliberarea deținuților politici (simpatizanți ai Frăției Musulmane), liberalizarea economiei și introducerea internetului. Deși, în 2003, s-a opus invaziei Irakului (mai mult din principialitate, pentru că, în realitate, Siria și Irakul lui Saddam Hussein erau aproape în stare de război), Siria – precum Libia lui Gaddafi[49] – a fost aliatul Statelor Unite  în “războiul împotriva terorismului”, găzduind inclusiv închisori secrete ale CIA, care, după toate indiciile, erau printre cele mai “frecventate”[50] de suspecții de terorism livrați de americani. În 2011, nimic nu a mai contat, însă. Nici ajutorul oferit de Siria în Războiul din Golf, nici cooperarea ulterioară (după invazia Irakului), nici statutul minorităților etnice și religioase (protejate de statul sirian cum niciun alt stat din regiune nu o face), nici multitudinea de distincții oferite lui Bashar al-Assad, printre care Medalia Benemerenti, oferită de Papa Ioan Paul al II-lea pentru meritele în încurajarea dialogului interconfesional. Odată ce monarhiile sunite – care așteptau un astfel de moment din 1963, anul în care Hafez al-Assad a preluat puterea – au decis că Bashar al-Assad trebuie să plece (scuzat să fie eufemismul), Occidentul – de data aceasta condus “din față” de Statele Unite – a trecut repede la acțiune, înarmându-i pe rebeli și declanșând un război civil devastator care, și astăzi, la șase ani de la izbucnire, este departe de a fi încheiat. Iar motivul pentru care monarhiile sunite urmăresc eliminarea lui Bashar al-Assad este simplu: acesta este alawit (o ramură a șiismului) într-o țară majoritar sunită. În cuvintele lui Daniel Pipes, preluarea puterii de către un alawit, în 1963, echivala cu „un paria devenit maharajah în India sau un evreu devenit țar în Rusia – un eveniment fără precedent care a șocat majoritatea sunită, învățată să monopolizeze puterea secole la rând”[51]. După o așteptare de 48 de ani, monarhiile sunite erau hotărâte să nu rateze momentul și să răzbune “rușinea” de a avea un vecin sunit aliat cu polul șiismului, Iran. Similar, Turcia, cuprinsă de febra “neo-otomanismului” – dar și din calcule politice, din moment ce Partidul Justiției și Dezvoltării are relații strânse cu Frăția Musulmană –, a abandonat bunele relații pe care le avea cu Siria lui Bashar al-Assad și a trecut la o politică agresivă, căutând orice pretext – ba chiar încercând să fabrice unul[52], conform unor înregistrări scurse la presă – pentru a justifica o intervenție militară. Așa a luat naștere grupul auto-intitulat “Prietenii Siriei” – sau, în cuvintele lui Hillary Clinton, pe atunci secretar de stat, “Prietenii Siriei democratice [s.a.]”[53] –, compus din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Egipt, Iordania, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Turcia. Ce (fel de) democrație ar fi putut aduce în Siria țări precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Iordania și chiar Turcia, nimeni nu a oferit niciun răspuns (dar, ca să spunem lucrurilor pe nume, nici nu a întrebat cineva). Similar, rămâne un mister ce ar putea să învețe Siria de la Arabia Saudită, monarhia absolută în care nu numai că există pedeapsa capitală (inclusiv pentru “crime” precum vrăjitoria[54], dar și pentru disidență – cum a fost cazul clericului șiit Nimr al-Nimr, executat pe 2 ianuarie 2016 într-un “lot” de 47 de persoane[55]), iar aceasta este uzual pusă în practică prin decapitare în piața publică…

Deși, inițial, soarta lui Bashar al-Assad părea pecetluită – mai ales după “succesul” înregistrat de NATO în Libia –, în 2012, după mai bine de un an de război, “prietenii Siriei” s-au văzut nevoiți să accepte că lucrurile stagnau pe teren (dar cu teribile pierderi materiale și de vieți), iar Bashar al-Assad, bine baricadat în Damasc și bucurându-se de un sprijin popular autentic, era departe de a fi eliminat. “Prietenii Siriei” aveau, deci, nevoie de o nouă strategie, așa că, pe 20 august 2012, președintele Obama își anunța celebra “linie roșie”: “Am fost cât se poate de clari cu regimul Assad – dar și cu ceilalți jucători de pe teren – că linia noastră roșie este să începem să vedem cum armele chimice încep să fie mutate de colo colo sau să fie utilizate […] Asta mi-ar schimba socoteala; asta mi-ar schimba ecuația”[56]. Precum arma lui Cehov (dacă în primul act atârnă o armă de perete, în al doilea sau al treilea act trebuie neapărat să fie declanșată), odată trasată “linia roșie” în primul act, era doar o chestiune de timp să fie încălcată. Cum era de așteptat, la scurtă vreme au început să sosească “rapoarte” din Siria despre atacuri cu arme chimice, în unele cazuri urmările fiind “surprinse” de camerele video ale “cetățenilor jurnaliști”. Un astfel de episod ar fi avut loc în orașul Homs pe 23 decembrie 2012, când luptători ai Armatei Libere Siriene (Free Syrian Army) ar fi fost atacați cu arme chimice, incident în care și-ar fi pierdut viața cinci persoane și alte o sută ar fi fost rănite. Deși știrea a fost preluată prompt de guvernele Franței, Marii Britanii și Qatarului[57], imaginile nu s-au bucurat de aceeași mediatizare, din simplul motiv că au aspecte aproape… comice: vindecări miraculoase, dialoguri neviabile (firește, “cetățenii jurnaliști” au avut grijă să subtitreze înregistrările), comportamente neverosimile. Dacă vechiul adagiu “o fotografie face cât o mie de cuvinte” conține un sâmbure de adevăr, atunci nimic nu ar fi mai potrivit decât vizionarea înregistrării[58] încărcate pe YouTube de ANA Press, o asociație media fondată pentru a sprijini “jurnalismul cetățenesc”[59]. După acest început promițător, dar încă neconvingător, au urmat multe alte episoade similare[60], toate, însă, lipsite de “proporțiile” necesare pentru a declanșa represaliile menționate în discursul președintelui Obama cu privire la “linia roșie”, dar, în același timp, toate având darul de-a pregăti publicul occidental pentru un incident major. Iar acesta a avut loc pe 21 august 2013, fix la un an și o zi de la discursul menționat anterior al președintelui Obama, când toate agențiile de presă au anunțat că un atac cu arme chimice a avut loc în cartierul Ghouta din sud-estul Damascului. Așa cum era de așteptat, “prietenii Siriei” s-au grăbit să arate cu degetul spre guvernul de la Damasc, fără să ofere, însă, nicio dovadă palpabilă și fără să explice de ce Bashar al-Assad, asediat din atâtea părți, ar fi ales să folosească arme chimice știind prea bine că un astfel de gest nu numai că i-ar fi adus enorme deservicii în plan intern, dar ar fi atras mânia celei mai puternice țări din lume... Și totul la “aniversarea” de un an de la celebrul discurs al președintelui Statelor Unite!

Așadar, toate piesele erau în sfârșit la locul lor pentru a justifica invazia militară ce ar fi “rezolvat” problema al-Assad odată pentru totdeauna. Și, probabil, ar fi fost o chestiune de zile până la declanșarea operațiunilor militare[61] dacă Rusia nu ar fi dejucat planurile occidentale prin înaintarea unei propuneri – inspirată dintr-o declarație făcută de John Kerry[62] – ce nu putea fi refuzată (sau, cel puțin, nu putea fi refuzată fără a arăta o uriașă doză de rea-voință), anume ca Siria să renunțe la întregul arsenal de arme chimice. În cele din urmă, Statele Unite au acceptat această formulă, iar Siria a scăpat temporar de loviturile militare aeriene americane. Temporar pentru că, pe 17 septembrie 2016, mai multe avioane americane au bombardat ținte aparținând armatei siriene, omorând 62 de soldați și rănind alți o sută[63].

Odată cu acceptarea planului rusesc și cu aderarea Siriei, în septembrie 2013, la Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, a devenit clar că subiectul “armelor chimice” – cel puțin ca justificare pentru o intervenție militară – este epuizat. Așa că “prietenii Siriei” au revenit la vechile activități, anume la finanțarea și înarmarea “opoziției”, cea descrisă de John Kerry ca fiind “tot mai definită de moderație”, în ciuda tot mai multelor dovezi filmate că a comis atrocități. Ca să alegem un exemplu la întâmplare, e suficient să ne gândim că declarația lui John Kerry reprodusă în motto-ul acestei lucrări a fost făcută nu înainte, ci după apariția înregistrării video care prezenta un luptător afiliat Armatei Sirieni Libere (FSA) – grupare sprijinită de Statele Unite – cum scoate inima din pieptul unui soldat sirian mort și mușcă din aceasta[64]. La cât de mediatizată a fost această imagine, John Kerry nu avea cum să nu aibă cunoștință…

Așadar, sfârșitul lui 2013 îi prinde pe “prietenii Siriei” într-o situație incomodă. Frontul stagnase, planul cu armele chimice fusese dejucat, iar rebelii aveau nesuferitul obicei de a-și filma propriile atrocități, din care un număr foarte mic, dar suficient să nască întrebări, era preluat – cu maximă timiditate – de presa internațională. Așa că era nevoie de o schimbare de strategie – și mai ales de un nou personaj negativ –, iar anul 2014 le va aduce pe ambele. Ca din neant, în primăvara lui 2014 apare un nou jucător în Irak și Siria: Statul Islamic din Irak și Levant (ISIL), grupare care, într-un interval extrem de scurt (primăvara și vara lui 2014), ocupă teritorii largi din Irak și Siria (inclusiv al treilea oraș ca mărime din Irak, Mosul) și își stabilește “capitala” la Raqqa, în Siria. Dar nu doar “reușitele militare” ale ISIL au stârnit… șoc și groază. De la “execuțiile” ostaticilor occidentali (filmate în studiouri folosind tehnica “chroma key” – sau, în vorbire populară, pe “ecran albastru”), trecând prin “revista” Dabiq – perfect paginată și publicată în principalele limbi de circulație –, până la celebrii “dinari de aur”[65] și la transplanturile de organe[66], ISIL pare o organizație pe cât de omnipotentă și implacabilă, pe atât de caricatural diabolică. Și asta în condițiile în care, în septembrie 2013, John Kerry declara că “nu sunt de acord că cei mai mulți rebeli ar fi Al Qaeda sau tipi răi. Nu este adevărat. Sunt undeva între 70 000 și 100 000 de luptători… Poate că 15-25 la sută din aceștia ar putea aparține unor grupări pe care am putea să le catalogăm drept rele. Există o opoziție moderată reală. Generalul Idriss conduce brațul militar al acesteia”, același John Kerry adăugând că Arabia Saudită și alte state din golf – cunoscute pentru “moderația” lor, nu? – își canalizează ajutoarele tot către Idriss[67]. Recapitulând, în septembrie 2013 “poate 15-25 procente” din rebelii din Siria ar fi fost “tipi răi”, iar, doar câteva luni mai târziu, începând cu primăvara lui 2014, ISIL ocupă – literalmente peste noapte – mari porțiuni din Irak și Siria, reușind într-un timp atât de scurt tot ce nu reușiseră rebelii moderați –și, să nu uităm, majoritari! – în trei lungi ani. Firește, un astfel de inamic avea nevoie de o coaliție pe măsură. Așa că, pe 4-5 septembrie 2014, cu ocazia summit-ului NATO din Țara Galilor, John Kerry a avut o întâlnire separată cu miniștrii din Marea Britanie, Franța, Germania, Canada, Australia, Turcia, Danemarca și Italia, în care le-a cerut să sprijine lupta împotriva ISIL[68], țările în cauză acceptând prompt invitația. Cum era de așteptat, vechii “prieteni ai Siriei” deveneau acum noii inamici ai ISIL și, ca suprapunerea să fie completă, s-au alăturat și “prietenii regionali ai Siriei”, Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Bahrain și Turcia. Aceeași coaliție, deci, dar cu altă denumire. În fond, prietenii la nevoie se cunosc…

Primele lovituri aeriene ale coaliției împotriva ISIL au debutat pe 22 septembrie 2014 și continuă și astăzi, la mai bine de doi ani. Probabil ținând cont de lecțiile învățate din intervențiile anterioare (în care Statele Unite n-au ezitat să bombardeze capitale precum Belgrad, Kabul, Bagdad, Tripoli), de această dată forțele coaliției s-au dovedit mult mai sfioase. Raqqa, așa-numita capitală a Statului Islamic, este, în mare măsură, neatinsă, iar, cel puțin în primul an al intervenției (până la intrarea Rusiei în ecuație), Statul Islamic părea atât de înțelegător cu “afacerile” membrilor coaliției anti-ISIL, încât – conform investigațiilor ziarului francez Le Monde – a permis gigantului francez Lafarge să-și țină deschisă fabrica de ciment din Siria, intrată sub “jurisdicția” ISIL. Iar Lafarge, ca o companie respectabilă, și-a plătit taxele către… Statul Islamic[69]. Și, cum lumea e mică, poate că merită menționat că Hillary Clinton a fost în board-ul director al Lafarge, în anii 1990-1992, iar, ulterior, Lafarge a donat sume importante Fundației Clinton[70]. La fel de înțelegător s-a dovedit Statul Islamic și cu miile de cisterne turcești care transportau petrolul sirian către Turcia chiar prin teritoriul controlat de temuta organizație teroristă[71].

Marea schimbare a survenit în septembrie 2015, exact la un de la crearea marii coaliții anti-ISIL, când Rusia a intervenit pe cont propriu împotriva Statului Islamic, stârnind neliniște în rândurile “veteranilor” luptei împotriva terorismului. În cuvintele lui John Kerry, “dacă acțiunile recente ale Rusiei și cele de acum reflectă un angajament autentic de a înfrânge această organizație, atunci suntem pregătiți să salutăm aceste eforturi. […] Dar nu trebuie să confundăm lupta împotriva ISIL cu sprijinul acordat lui Assad”[72]. Și, în cazul în care ideea de bază nu a fost suficient de clară, John Kerry a concluzionat: “ISIL nu poate fi înfrânt atât timp cât Bashar al-Assad rămâne președintele Siriei”[73]. Cu alte cuvinte, șeful diplomației celui mai puternic stat de pe planetă, stat aflat în alianță cu marile puteri europene, decretează că o organizație apărută peste noapte, cu “capitala” într-un orășel cvasi-necunoscut din Siria, nu poate fi înfrântă deoarece… Bashar al-Assad este încă președintele Siriei, lăsând deci să se înțeleagă că primul pas absolut necesar în lupta împotriva ISIL ar fi eliminarea acestuia. Ceea ce spune multe nu numai despre principala misiune a coaliției anti-ISIL, adică a “prietenilor Siriei” re-etichetați, dar explică și de ce acțiunile Rusiei au fost primite cu atâta ostilitate, culminând cu doborârea de către Turcia a avionului rusesc în octombrie 2015. Verbal, însă, ostilitatea continuă și în prezent, nu demult Rusia fiind acuzată de crime de război în Alep de către Statele Unite și Marea Britanie[74].

Marele mister al sfârșitului lui 2016 și începutului lui 2017 rămâne, însă, schimbarea radicală a Turciei în relația cu Rusia și, implicit, cu Statele Unite. În mai puțin de un an de la doborârea de către Turcia a avionului rusesc, pe care Putin a catalogat-o drept o “înjunghiere pe la spate comisă de complicii teroriștilor”[75], Turcia lui Recep Erdoğan și-a schimbat cu 180 de grade poziția, îmbrățișând (aproape fără crâcnire) politica rusească cu privire la Siria, cooperarea mergând până într-acolo încât cele două țări au întreprins, în ianuarie 2017, misiuni comune împotriva ISIL[76]. “O ghicitoare învăluita în mister în interiorul unei enigme”, așa descria Winston Churchill Rusia în 1939, dar azi aceste cuvinte par mai potrivite acțiunilor Turciei din 2016-2017. Dacă intențiile Rusiei sunt relativ transparente – mai precis îndepărtarea sau chiar ruperea Turciei de NATO –, cele ale Turciei rămân – cel puțin în opinia autorului – imposibil de explicat. Ceea ce este cert, însă, dacă luăm în considerare ocazionalele “răbufniri” ale Turciei împotriva politicii ruse de după “dezgheț”, este că schimbarea survenită în 2016 nu este benevolă, iar, după toate indiciile, cheia trebuie să se afle la Kremlin (și, dacă sunt permise speculațiile, pare să aibă legătură cu încercarea de “lovitură de stat” din iulie 2016). De exemplu, pe 30 noiembrie 2016, adică în “plin dezgheț”, după ce Rusia a cerut explicații Turciei în urma declarațiilor lui Recep Erdoğan că incursiunea recentă a trupelor turcești în Siria urmărise “să facă dreptate” împotriva “tiranului” Assad[77], Turcia și-a amintit rapid că nu este în război cu Assad, ci cu… ISIL, dând chiar semne că este dispusă să accepte ca liderul sirian să rămână la putere[78]. Și această declarație venea de la aceeași Turcie care, în 2014, plănuia înscenarea unui atac asupra trupelor sale din Siria de la mormântul lui Suleyman Șah pentru a avea un “casus belli” și a putea interveni militar pentru răsturnarea lui Assad[79]…  Cu defectarea Turciei, “prietenii Siriei” au primit o serioasă lovitură. Nu știm, însă, dacă va fi și lovitura de grație. Probabil că nu.

*

Acestea au fost principalele evenimente care au zguduit Orientul Mijlociu în ultimele trei decenii. Omisiunile, însă, nu sunt puține. De la “războiul secret” din Yemen (dus tot de “prietenii Siriei”, dar, spre deosebire de cel din Siria, ținut sub tăcere), trecând prin ostilitatea crescândă dintre polii islamului sunit și șiit, respectiv Arabia Saudită și Iran, până la revoltele din Bahrain, lipsa de spațiu și, de ce nu, cunoașterea insuficientă l-au determinat pe autor să sară peste capitole importante, care ar fi aruncat și mai multă lumină asupra mecanismelor interioare ale politicii Occidentului în Orientul Mijlociu, dar și asupra rivalităților și intrigilor regionale. Și lucrarea de față mai are o deficiență, anume absența unui epilog, care poate fi justificată, însă, prin faptul că fenomenul analizat este departe de a fi încheiat. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă, spune prima lege a conservării materiei și, la o privire superficială, ar părea că se aplică și relațiilor internaționale – și în special celor analizate mai sus. În realitate, însă, pierderile sunt enorme, câștigurile nule iar transformările… spectaculoase, dar nu totale. Relațiile dintre Statele Unite și Arabia Saudită sunt de neclintit, altfel nu se explică de ce exact țara care îmbrățișează cea mai radicală formă de islam, țara care finanțează grupări la fel de radicale și care a dat 15 din cei 19 atentatori care au comis atacurile din 11 septembrie, a primit chiar zilele acestea laude și distincții pentru eforturile depuse în lupta împotriva… terorismului. Da, pe 10 februarie 2017, prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Nayef, a primit din partea CIA o distincție pentru contribuția sa adusă nu numai luptei împotriva terorismului, dar și “păcii și securității”, iar bin Nayef, la rândul său, a declarat – și am putea să spunem că a făcut-o în deplină cunoștință de cauză – că “relația noastră cu Statele Unite este una istorică și va continua să aibă succes”[80]. Așadar, există măcar o constantă. Și ar mai fi una, strict legată de prima: intervențiile Statelor Unite în Orientul Mijlociu au fost și vor rămâne masiv influențate de calculele saudite (ca sa nu spunem bunul-plac), indiferent de cine se află la Casa Albă. În fond, noul președinte american a emis recent un “ordin executiv” prin care interzice intrarea în Statele Unite, pentru 90 de zile, a cetățenilor din țările “înclinate spre terorism”, mai precis Iran, Irak, Siria, Sudan, Libia, Yemen și Somalia[81]. În cazul în care nu se observă nicio absență importantă de pe listă, e suficient să spunem că, dacă acest ordin ar fi fost în vigoare în vara lui 2001, istoria ar fi fost aceeași.

Alexandru Voicu

Februarie 2017

Post-scriptum 2018.  În anul care s-a scurs de când am scris rândurile de mai sus, schimbările nu au fost mari, dar cu siguranță... pozitive. Statele Unite (sub Donald Trump) sunt la fel de încurcate de acțiunile Rusiei în Siria, Raqqa nu mai este sub controlul ISIL, ci al rebelilor (firește că moderați) din "Forțele Democrate Siriene" (SDF), Bashar al-Assad mai folosește din când în când arme chimice atunci când simte că presa internațională nu-i mai oferă suficientă atenție (trebuie să fie dificil ca, de pe prima pagina a tuturor ziarelor, să ajungi la fapte diverse), iar Arabia Saudită s-a modernizat: în sfârșit, femeilor le-a fost recunoscut dreptul de a avea permis de șofer. Qatarul, ca principal susținător al Frăției Musulmane (un păcat de neiertat pentru Egiptul lui al-Sissi și pentru Arabia Saudită), a fost marginalizat și, probabil, ar fi avut o soartă și mai crudă dacă autoritățile de la Doha nu s-ar fi grăbit să comande armament american (avioane F-15) în valoare de 12 miliarde de dolari, iar "parteneriatul strategic" dintre Statele Unite și Arabia Saudită a atins noi culmi prin semnarea celui mai mare contract de vânzare de arme din istoria Statelor Unite, în valoare de 350 miliarde de dolari. Putem fi optimiști.

---

[1] În original: “[The Syrian opposition] has increasingly become more defined by its moderation, more defined by the breadth of its membership, and more defined by its adherence to some, you know, democratic process and to an all-inclusive, minority-protecting constitution”. Vezi Kerry portrait of Syria rebels at odds with intelligence reports, Reuters, http://www.reuters.com/article/us-syria-crisis-usa-rebels-idUSBRE98405L20130905.

[2] Petraeus: Use Al Qaeda Fighters to Beat ISIS, The Daily Beast, http://www.thedailybeast.com/articles/2015/08/31/petraeus-use-al-qaeda-fighters-to-beat-isis.html; EXCLUSIVE: Petraeus explains how jihadists could be peeled away to fight ISIS - and Assad, CNN, http://edition.cnn.com/2015/09/01/politics/david-petraeus-al-qaeda-isis-nusra/.

[3] EXCLUSIVE: Petraeus explains how jihadists could be peeled away to fight ISIS - and Assad, CNN, http://edition.cnn.com/2015/09/01/politics/david-petraeus-al-qaeda-isis-nusra/. În original: “We should under no circumstances try to use or coopt Nusra, an Al Qaeda affiliate in Syria, as an organization against ISIL. But some individual fighters, and perhaps some elements, within Nusra today have undoubtedly joined for opportunistic rather than ideological reasons: they saw Nusra as a strong horse, and they haven't seen a credible alternative, as the moderate opposition has yet to be adequately resourced”.

[4] US weighs new support for Syrian rebels against ISIS, Jerusalem Post, http://www.jpost.com/Middle-East/US-weighs-new-support-for-Syrian-rebels-against-ISIS-419810.

[5] The U.S. is running out of bombs to drop on ISIS, CNN, http://edition.cnn.com/2015/12/04/politics/air-force-20000-bombs-missiles-isis/.

[6] US Air Force bombs 238 ISIS oil trucks in Syria but is forced to defend tactic of dropping leaflets beforehand to warn civilians after claims that it tipped off jihadists, Daily Mail, http://www.dailymail.co.uk/news/article-3331503/US-military-drops-leaflets-warning-civilian-truck-drivers-45-minutes-airstrike.html.

[7] Syria conflict: Turkish jets intercept Russian plane, BBC, http://www.bbc.com/news/world-europe-34441201. În original: “We're greatly concerned about it because it is precisely the kind of thing that, had Turkey responded under its rights, could have resulted in a shoot-down.”

[8] Turkey's statement to the United Nations Security Council, Al Jazeera, http://live.aljazeera.com/Event/Turkey_downs_Russian_jet/207503335.

[9] Readout of the President’s Call with President Recep Tayyip Erdogan of Turkey, site-ul oficial al Casei Albe, https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2015/11/24/readout-presidents-call-president-recep-tayyip-erdogan-turkey.

[10] Russian intel spots 12,000 oil tankers & trucks on Turkey-Iraq border - General Staff, RT, https://www.rt.com/news/327063-russian-intelligence-oil-tankers-turkey/.

[11] Biden Apologizes to Turkish President, The New York Times, http://www.nytimes.com/2014/10/05/world/europe/turkish-leader-demands-biden-apology.html?_r=0.

[12] Vice President Joe Biden apologizes to Turkey, UAE, CNN, http://edition.cnn.com/2014/10/05/politics/isis-biden-erdogan-apology/.

[13] Exclusive: ISIS Gaining Ground in Syria, Despite U.S. Strikes, The Daily Beast, http://www.thedailybeast.com/articles/2015/01/14/exclusive-isis-gaining-ground-in-syria-despite-u-s-strikes.html.

[14] În original: “We’re working toward a world where more girls and women can achieve full participation in all aspects of life”, site-ul oficial al Fundației Clinton, https://www.clintonfoundation.org/our-work/by-topic/girls-and-women.

[15] Contributor and Grantor Information, site-ul oficial al Fundației Clinton, https://www.clintonfoundation.org/contributors?category=%2410%2C000%2C001+to+%2425%2C000%2C000.

[16] Până și numele consacrat al acestui conflict parcă este menit să inducă în eroare. Ținând cont că Irakul lui Saddam Hussein a fost agresor, firesc ar fi fost să se cheme Războiul Irak-Iran. Cu toate acestea, a rămas în istorie ca Războiul Iran-Irak.

[17] United States support for Iraq during the Iran–Iraq war, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_support_for_Iraq_during_the_Iran%E2%80%93Iraq_war.

[18] USS Stark incident, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/USS_Stark_incident.

[19] USS Liberty incident, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/USS_Liberty_incident.

[20] Iran Air Flight 655, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Iran_Air_Flight_655.

[21] Medals Go To Top Officers In Charge Of Vincennes, Orlando Sentinel, http://articles.orlandosentinel.com/1990-04-24/news/9004246222_1_uss-vincennes-human-error-medals; Iran Air Flight 655, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Iran_Air_Flight_655#Post-tour_of_duty_medals.

[22] Coalition of the Gulf War, https://en.wikipedia.org/wiki/Coalition_of_the_Gulf_War.

[23] 1993 cruise missile strikes on Iraq, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/1993_cruise_missile_strikes_on_Iraq.

[24] 1996 cruise missile strikes on Iraq, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/1996_cruise_missile_strikes_on_Iraq.

[25] Bombing of Iraq (1998), Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Bombing_of_Iraq_(1998).

[26] Transcrierea prezentării făcute de Colin Powell în fața Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite se găsește aici: U.S. Secretary of State Colin Powell Addresses the U.N. Security Council, site-ul oficial al Casei Albe, https://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2003/02/20030205-1.html.

[27] Documentul se găsește la http://image.guardian.co.uk/sys-files/Guardian/documents/2003/02/07/uk0103.pdf.

[28] Lucrarea semnată de Ibrahim al-Marashi se găsește la https://web.archive.org/web/20030404134044/http://meria.idc.ac.il/journal/2002/issue3/al-marashi.pdf.

[29] Iraq dossier 'solid' - Downing Street, BBC, http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/2735031.stm.

[30] Ambele exemple au fost preluate din Wikipedia, dar au fost verificate de autor. “Monitoring foreign embassies in Iraq” (p. 6 în textul semnat de Ibrahim al-Marashi) devine “spying on foreign embassies in Iraq” (p. 9 în textul oficial emis de guvernul britanic). Similar, “aiding opposition groups in hostile regimes” (tot p. 6) devine “supporting terrorist organisations in hostile regimes” (p. 9).

[31] În original: “conducting sabotage, subversion, and terrorist operations against neighbouring countries such as Syria and Iran”.

[32] În original: “if anyone lived in the Middle East and watched a network like the Aljazeera day after day after day, even if he was an American, he would start waking up and asking what's wrong” în Rumsfeld blames Aljazeera over Iraq, Al Jazeera, http://www.aljazeera.com/archive/2005/06/200841015330542250.html.

[33] U.K. charges official with leaking Blair memo, NBC News, http://www.nbcnews.com/id/10153489/#.WKFaK2j-vIV.

[34] În original: “Calls are posted on websites for a «Day of Rage» on what is the five-year anniversary of an incident in which security forces killed at least a dozen protesters”. Timeline: Six remarkable days in Libya, CNN, http://edition.cnn.com/2011/WORLD/africa/02/20/libya.protests.timeline/.

[35] Ten die in Libya cartoon clash, BBC, http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/4726204.stm.

[36] A Retrospective Study of the Unfolding of the Muhammad Cartoons Crisis and its Implications, The Middle East Media Research Institute, https://www.memri.org/reports/retrospective-study-unfolding-muhammad-cartoons-crisis-and-its-implications.

[37] Mark Jurkowitz, Amy Mitchell și Katerina Eva Matsa, How Al Jazeera Tackled the Crisis Over Syria, Pew Research Center, http://www.journalism.org/2013/09/16/how-al-jazeera-tackled-the-crisis-over-syria/.

[38] Jeff Green și Christopher Palmeri, Al Gore stands to gain about $70 million after selling Current TV to al-Jazeera, The Washington Post, https://www.washingtonpost.com/business/economy/al-gore-stands-to-gain-about-70-million-after-selling-current-tv-to-al-jazeera/2013/01/04/4775e5d2-56a5-11e2-8b9e-dd8773594efc_story.html?utm_term=.25af789cc923.

[39] Egypt's government approves deal to hand islands to Saudi Arabia, The Guardian, https://www.theguardian.com/world/2016/dec/29/egypts-government-approves-deal-to-hand-islands-to-saudi-arabia-red-sea.

[40] Uproar in Egypt After Judge Sentences More Than 680 to Death, The New York Times, https://www.nytimes.com/2014/04/29/world/middleeast/egypt-sentences-hundreds-to-death.html?_r=0.

[41] 2013–15 detention of Al Jazeera journalists by Egypt, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/2013%E2%80%9315_detention_of_Al_Jazeera_journalists_by_Egypt#International_reactions_to_the_2015_verdict.

[42] Gaddafi ordered mass rape as a weapon, International Criminal Court claims, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8564999/Gaddafi-ordered-mass-rape-as-a-weapon-International-Criminal-Court-claims.html.

[43] Qatar admits sending hundreds of troops to support Libya rebels, The Guardian, https://www.theguardian.com/world/2011/oct/26/qatar-troops-libya-rebels-support.

[44] Resolution 1973 (2011), http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1973%282011%29.

[45] Sudanese army seizes southern Libyan town, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8611199/Sudanese-army-seizes-southern-Libyan-town.html.

[46] Vatican Recognizes Libya's Post-Gadhafi Gov't, Linga - Christian Service From The Holy Land, https://en.linga.org/worldwide-christian-news/article-876.html.

[47] Nato ends 'most successful' Libya mission, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/libya/8859207/Nato-ends-most-successful-Libya-mission.html.

[48] NATO and Libya - The artistic revolution, canalul oficial NATO pe YouTube, https://www.youtube.com/watch?v=mjzRb5gnarY.

[49] Cel mai celebru caz este cel al lui Abdel Hakim Belhaj. Jack Straw and UK government must face kidnap and torture claims, court rules, The Guardian, https://www.theguardian.com/world/2017/jan/17/libyan-dissident-abdel-hakim-belhaj-wins-right-to-sue-uk-government-over-rendition.

[50] CIA rendition: more than a quarter of countries 'offered covert support', The Guardian, https://www.theguardian.com/world/2013/feb/05/cia-rendition-countries-covert-support.

[51] Daniel Pipes, Greater Syria. The History of an Ambition, Oxford University Press, 1990, p. 175.

[52] Recordings, Posted Online, Rattle Officials in Turkey, The New York Times, https://www.nytimes.com/2014/03/28/world/europe/high-level-leaks-rattle-turkey-officials.html?_r=0.

[53] Clinton calls for 'friends of democratic Syria' to unite against Bashar al-Assad, The Guardian, https://www.theguardian.com/world/2012/feb/05/hillary-clinton-syria-assad-un.

[54] Doar în ultimul deceniu, Arabia Saudită a executat cel puțin șase persoane acuzate de vrăjitorie. Pentru mai multe detalii, https://en.wikipedia.org/wiki/Witchcraft#Saudi_Arabia.

[55] Sheikh Nimr al-Nimr: Saudi Arabia executes top Shia cleric, BBC, http://www.bbc.com/news/world-middle-east-35213244.

[56] Obama warns Syria not to cross 'red line', CNN, http://edition.cnn.com/2012/08/20/world/meast/syria-unrest/index.html.

[57] United Nations Mission to Investigate Allegations of the Use of Chemical Weapons in the Syrian Arab Republic, https://unoda-web.s3.amazonaws.com/wp-content/uploads/2013/12/report.pdf.

[58] Patients explain their symptoms after inhaling a gas sprayed by Syrian Forces in Homs, https://www.youtube.com/watch?v=SrAvea8_-PU.

[59] ANA Press website, http://www.anapress.net/apress/about/.

[60] Use of chemical weapons in the Syrian civil war, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Use_of_chemical_weapons_in_the_Syrian_civil_war.

[61] Text of President Obama’s Remarks on Syria, The New York Times, http://www.nytimes.com/2013/09/01/world/middleeast/text-of-president-obamas-remarks-on-syria.html?ref=middleeast&_r=0.

[62] Întrebat dacă există vreun lucru pe care Bashar al-Assad l-ar putea face pentru a opri loviturile aeriene, John Kerry a răspuns: “Sigur că da. Ar putea să predea comunității internaționale toate armele chimice din posesie, până la ultimul gram. Să le predea pe toate, fără întârziere, și să permită contabilizarea deplină. Dar n-o să facă asta – și nici nu poate fi făcută –, firește”, în Press Conference by Kerry, British Foreign Secretary Hague, http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2013/09/20130909282464.html.

[63] U.S. Admits Airstrike in Syria, Meant to Hit ISIS, Killed Syrian Troops, The New York Times, https://www.nytimes.com/2016/09/18/world/middleeast/us-airstrike-syrian-troops-isis-russia.html?_r=0.

[64] Syrian rebel bites heart of dead soldier: video, Reuters, http://www.reuters.com/article/us-syria-crisis-mutilation-idUSBRE94C0EH20130513.

[65] ISIS is obsessed with gold currency, CNN, http://money.cnn.com/2015/12/04/news/world/isis-gold/.

[66] Isis sanctions 'harvesting' the organs of 'aposates', document seized during US raid reveals, Independent, http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/isis-organ-harvesting-seized-documents-syria-apostates-a6786876.html.

[67] Kerry portrait of Syria rebels at odds with intelligence reports, Reuters, http://www.reuters.com/article/us-syria-crisis-usa-rebels-idUSBRE98405L20130905.

[68] US forms 'core coalition' to fight Isis militants in Iraq, The Guardian, https://www.theguardian.com/world/2014/sep/05/us-core-coalition-fight-isis-militants-iraq-nato.

[69] French cement maker Lafarge 'made deals with IS group in Syria', France 24, http://www.france24.com/en/20160621-france-lafarge-islamic-state-group-jalabiya-syria.

[70] Clinton’s Former Employer, Lafarge, Faces Allegations of Funding ISIS, New York Observer, http://observer.com/2016/08/clintons-former-employer-lafarge-faces-allegations-of-funding-isis/.

[71] Russia unveils 'proof' Turkey's Erdogan is smuggling Isis oil across border from Syria, The Independent, http://www.independent.co.uk/news/world/europe/russia-releases-proof-turkey-is-smuggling-isis-oil-over-its-border-a6757651.html.

[72] Kerry welcomes Russia in Syria — with a warning, The Hill, http://thehill.com/policy/national-security/255453-kerry-welcomes-russia-in-syria-with-a-warning.

[73] Ibidem.

[74] Russia accused of war crimes in Syria at UN Security Council session, The Guardian, https://www.theguardian.com/world/2016/sep/25/russia-accused-war-crimes-syria-un-security-council-aleppo.

[75] Putin: Downing of Russian jet over Syria stab in the back by terrorist accomplices, RT, https://www.rt.com/news/323262-putin-downing-plane-syria/.

[76] Russians and Turks Conduct Joint Strikes on ISIS in Syria, The New York Times, https://www.nytimes.com/2017/01/18/us/politics/russia-turkey-syria-isis.html?_r=0.

[77] Russia demands explanation after Recep Tayyip Erdogan threatens to topple 'tyrant' Bashar Assad, The Telegraph, http://www.telegraph.co.uk/news/2016/11/30/russia-demands-explanation-recep-tayyip-erdogan-threatens-topple/.

[78] Russia Signs Deal for Syria Bases; Turkey Appears to Accept Assad, The New York Times, https://www.nytimes.com/2017/01/20/world/middleeast/russia-turkey-syria-deal.html.

[79] Recordings, Posted Online, Rattle Officials in Turkey, The New York Times, https://www.nytimes.com/2014/03/28/world/europe/high-level-leaks-rattle-turkey-officials.html?_r=0. Transcrierea discuției poate fi consultată în Turkey YouTube Ban: Full Transcript of Leaked Syria 'War' Conversation Between Erdogan Officials, International Business Times, http://www.ibtimes.co.uk/turkey-youtube-ban-full-transcript-leaked-syria-war-conversation-between-erdogan-officials-1442161.

[80] CIA honors Saudi Crown Prince for efforts against terrorism, Al Arabiya, http://english.alarabiya.net/en/News/gulf/2017/02/10/CIA-awards-Saudi-Crown-Prince-for-efforts-against-terrorism-.html.

[81] Trump signs executive order to keep out 'radical Islamic terrorists', CNN, http://edition.cnn.com/2017/01/27/politics/trump-plans-to-sign-executive-action-on-refugees-extreme-vetting/.