Revoluția invizibilă

Deși lăudați de toată presa "bună" și de toată "floarea intelectualității", #rezistenții au parte și de câteva voci critice. Toate, însă – și nu spun asta ca să le anulez meritele –, nu răspund la o întrebare esențială. Lăsând la o parte ironiile bine-meritate (tefeliști, tinerii cu rucsăcel etc.), ce anume îi unește pe acești oameni? După părerea mea, răspunsul este cât se poate de simplu: conștiința de clasă, unde clasa este dată fie de venit, fie de statut social. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Nu trebuie să ai un ochi format sau acces la nu știu ce studii sociologice ca să observi o evidență, anume că oamenii cei mai revoltați, cei care ies disciplinați la multitudinea de proteste din ultimul an (atunci când nu sunt la mare în Thassos sau la ski prin Austria), sunt, culmea, privilegiații acestor 28 de ani de capitalism sălbatic. Îi citești după haine, telefoane, biciclete. Sau, așa cum le place să se mândrească, după dantură. Nu sunt neapărat marii profitori ai acestor ani, ci doar micii privilegiați, mica burghezie. Adaptații - sau, de multe ori, norocoșii - noilor realități. Să nu ne amăgim imaginându-ne că sunt doar niște caraghioși, că totul e o modă trecătoare. Nici vorbă de așa ceva. În realitate, ei sunt cei care dețin puterea de cumpărare, cei care-și permit să aibă un hobby (sau mai multe), cei care călătoresc. Sunt vârful piramidei. Și, mai nou, ei înțeleg și exploatează asta cu ferocitate. 

Cam de câți oameni vorbim? Statisticile sunt puține - sau poate nu am eu îndemânarea să dau de ele. Oarecum empiric, aș spune că, în România de astăzi, vorbim de cei care au venituri nete de peste 3 000 de lei pe lună. Câți sunt aceștia? Putem să ne uităm la distribuția salariilor și la numărul de PFA-uri, deși, în cazul celor din urmă, situația este un pic mai complicată. Mai complicată pentru că există două "feluri" de PFA: PFA-ul rural (de supraviețuire), care se ocupă cu comerțul cu amănuntul etc., și PFA-ul deștept, de oraș, ca metodă legală de evitare a taxelor pentru cei cu venituri mari (de peste 5 000 de lei pe lună; pentru mai multe detalii, titlul acestui articol este grăitor). Care este proporția dintre cele două categorii de PFA, îmi este imposibil să spun cu exactitate. Mă aștept, însă, să fie cam de jumătate/jumătate sau cel mult 60/40. O statistică publicată de Ziarul Financiar în 2016 (adică anul ultimelor alegeri parlamentare!) privind distribuția salariilor din România conține informații utile. În 2016, 70% din angajați câștigau sub 1 700 de lei și doar 9,1%, adică 434 000 de persoane, depășeau pragul “psihologic” de 3 000 de lei. Dacă adăugăm la aceste 434 000 de salariați și jumătatea deșteaptă, lucrativă, din cele 385 000 de PFA-uri (tot la nivelul anului 2016), obținem 626 000 de persoane cu venituri mari (pentru nivelul din România). Acesta este nucleul dur, cei pentru care capitalismul funcționează, cei care au gustat din hedonismul burghez. Știți câte voturi a obținut USR la alegerile 2016? Puțin sub 630 000. Cu riscul de a părea tezist, nu este o coincidență de cifre. Firește, sunt și cazuri individuale care scapă acestui determinism (din motive ideologice sau practice), dar, simplificând, spune-mi ce venit/salariu ai și îți spun cu cine votezi (și chiar și ce muzică asculți și cum îți petreci timpul liber).

Deci, ce se întâmplă acum în România? Aș spune că o mică revoluție burgheză, orchestrată de cele 6-700 000 de noi oameni noi. Ce s-a întâmplat cu OUG 13 și ulterior nu a fost trezirea spiritului civic, ci o demonstrație de forță, o afirmare răspicată a conștiinței de clasă de care vorbeam la început. Voi sunteți dinozaurii, noi suntem mamiferele. Aceștia sunt zorii unei noi epoci, în care noi, cei 6-700 000, suntem în vârful lanțului trofic. Am atins masa critică, am ocupat - și voi nici măcar nu ați băgat de seamă! - toate ecosistemele, acum ni se cuvine guvernarea. Marele impediment rămâne, însă, votul. Pentru că electoratul PSD, fără îndoială aflat în mare parte la baza piramidei salariale, înțelege, conștient sau nu, că i s-a declarat război. Amărâții captivi în purgatoriul capitalist, rătăciți între ofertele de la Penny Market și reducerile de Black Friday, înțeleg prea bine ce li se pregătește când un ministru - dând glas unei percepții generalizate în clasa de sus - îi dojenește că nu mai vor să muncească pe doi lei, în condițiile în care aproximativ o treime din angajați primesc oricum salariul minim. Când forța de muncă ieftină este prezentată drept "principalul avantaj competitiv" al României, este logic că acest "avantaj" trebuie menținut cu orice preț. Cum spunea același ministru când s-a opus creșterii salariului minim de la 1050 de lei la astronomica suma de 1200 de lei, "nu putem să facem această majorare peste noapte, pentru că această măsură poate afecta semnificativ competitivitatea României." Practic, pătura săracă a României (deloc mică la număr!) trebuie să rămână așa pentru bunul mers al țării. They should all take one for the team, nu-i așa? Salariatul de la baza piramidei este astfel depersonalizat, nimic altceva decât o unitate de producție aflată la bunul plac al forțelor de pe "piața muncii". Putem să-i spunem Uniprod modelul SM (salariu minim). Când #rezistentul se întoarce de la proteste în complexul rezidențial, cine-i deschide bariera? Un Uniprod-SM. Azi unul, mâine altul, oricum toți arată la fel. Și tot un Uniprod-SM îi face curățenie în casă. Cam la atât se rezumă, însă, contactul dintre cele două lumi. Ceilalți Uniprozi-SM (cam 1,5 milioane) lucrează de zor - departe de ochii lumii - la componente de mașină, genți de lux sau încălțămintea sport de pe amazon, iar orice discuție despre o salarizare măcar un strop mai echitabilă este rapid catalogată ca erezie.

Putem vorbi, însă, de egalitate de gen. Suntem progresiști. Chiar și domnul Tapalaga a folosit expresia. Dă bine, mai ales în străinătate. Dar de ce de gen și nu de șanse, din moment ce egalitatea de șanse, la propriu, nu este gender-biased și acoperă toate celelalte sub-mulțimi, inclusiv pe cea a minorităților sexuale? Răspunsul îmi pare la îndemână: pentru că, spre deosebire de toate celelalte "egalități" din repertoriul ONG-ist, cea de șanse reprezintă un pericol la adresa noului statu-quo. Egalitatea de șanse presupune, ca să dau un biet exemplu, accesul egal la educație. Copiii Uniprozilor-SM să se amestece cu copiii din familiile cu venituri mari, ceea ce, în România actuală, a devenit ceva inacceptabil. În plus, așa ceva ar afecta "principalul avantaj competitiv"... Sau, tot la capitolul "egalități", ați auzit vreodată vreun cuvânt din partea #rezistenților despre condiția romilor? Despre formularul 600 ați auzit, însă, cu vârf și îndesat...

În realitate, România se îndreaptă spre segregare. Vrem spitale, vrem autostrăzi, vrem piste de biciclete... pentru noi. Nu pentru toată lumea. Cum spunea partidul doamnei Monica Macovei cu doar două luni înainte de tragedia de la Colectiv, "Medicina trebuie considerată un serviciu, nu un drept. Serviciile au un preț, iar el trebuie plătit de beneficiar. Cei care plătesc mai mult trebuie să beneficieze de servicii mai bune." Bănuiesc că același "principiu" trebuie să se aplice și la educație sau la orice alt serviciu public. Și, de ce nu, și la justiție. Cei care plătesc mai mult să aibă parte de o justiție mai bună, preferabil subordonată intereselor de clasă. Ceea ce, nu mai e de mult un secret, se și întâmplă. Res publica devine res privata.

Ce se poate face? Mai nimic. România se îndreaptă cu pași mari spre "normalitate". Șpaga (că tot vorbește toată lumea de dânsa) nu se va mai da în plic sau în servietă, ci va fi transferată electronic sub numele de donație, iar campaniile de PR se vor chema charity. În termeni darwiniști, asistăm la o evoluție convergentă / homoplazie, adică la o corespondență în formă sau structură cauzată de similaritatea de mediu (așa cum, în regnul animal, mamiferele acvatice seamănă morfologic cu peștii, deși aparțin unor clase diferite). Noii oameni noi își vor ocupa locul care li se cuvine în toate partidele, inclusiv în PSD (în cazul în care va supraviețui presiunilor de acum). Ei vor fi centriștii.

Ciudat cum un element aparent arbitrar precum venitul ne definește într-o asemenea măsură... Suntem ceea ce câștigăm, iar transformarea se întâmplă chiar sub ochii noștri.

Închei parafrazându-l pe Caragiale ("Intelectualii")... Eu? Eu sunt un tefelist!