Eurodestine frânte și alte eurochestiuni

Cei 73 de europarlamentari britanici sunt pe picior de plecare. Având termenul limită de 29 martie pentru a-și elibera birourile, ne putem imagina melancolia cu care au început să-și facă bagajele, copleșiți de sentimentul că lucrurile bune nu țin niciodată mult... Pentru cei 73, viitorul este sumbru. Rămași fără un sfanț prin Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg, mai ceva decât Orwell prin Paris și Londra, simpla întoarcere în Perfectul Albion pare un obiectiv de neatins.

Noroc cu eurovalorile, însă. Întotdeauna preocupată de soarta claselor celor mai vulnerabile (și a altor minorități), Uniunea Europeană nu se dezminte și anunță că-i va (re)compensa pe cei 73. Nu cu mult - pentru că în Uniune, așa cum vom vedea, banul contribuabilului este gospodărit cu maxim de disciplină -, dar suficient pentru a alunga pericolul iminent de inaniție care plana asupra celor 73 și familiilor lor. Cum pentru britanici petrecerea s-a încheiat, a sosit timpul să plece cu niște euro-mărturii. Cum spuneam, sumele sunt modeste, oscilând între 50 900 de euro brut pentru MPE-ii cu un singur mandat și 169 680 de euro brut pentru pentru cei cu mai multe, printre care se numără nimeni altul decât Nigel Farage. Rușinată de meschinăria sumelor acordate, Uniunea mai face un efort pentru amărăștenii britanici: va achita contravaloarea transportului pentru "15 cutii" pe cap de MPE, astfel că distinșii noștri parlamentari vor putea să-și transporte gratuit mementourile în țara lor de baștină. Într-adevăr, Uniunea nu a achitat contravaloarea celor 73 de batiste albe pe care britanicii noștri le vor flutura la îmbarcare, dar mai e timp.

Până atunci, însă, Uniunea are subiecte importante de tranșat. Cum ar fi statul de drept pe la minoritarii estici (o minoritate tot mai enervantă, spre deosebire de toate celelalte). Așa că, zilele acestea, Parlamentul European a adoptat o inițiativă care permite Uniunii să taie fondurile pentru acele state membre care au probleme cu statul de drept. Unul din co-autorii propunerii (votată cu 397 de voturi și 158 împotrivă), este popularul finlandez Petri Sarvamaa, care, pătruns de eurospirit până în măduva euro-oaselor sale, decreta următoarele: "Banii contribuabilului trebuie respectați și cheltuiți după aceleași reguli și principii în toate statele membre. Nu avem de unde să știm în ce stat urmează să fie pusă la îndoială domnia legii". Așa să fie, oare? Chiar nu avem de unde să știm? Niște cinici ar putea spune că avem, din moment ce fondurile Franței sau Germaniei nu vor fi niciodată periclitate. Și așa facem cunoștință cu prima lege a eurodinamicii, care spune că statul de drept este direct proporțional cu PIB-ul...

Iar europarlamentarii noștri britanici? Britanici până la capăt, adică un pic... altfel. Laburiștii au votat inițiativa popularilor, în timp ce conservatorii s-au abținut. Una peste alta, avem în fața ochilor un gest altruist venit din partea unor oameni care trec prin grele încercări. În ciuda teribilei situațiuni personale, au reușit să se gândească și la primitivii din est, care încă n-au descoperit statul drept și ale sale binefaceri.

Pentru mai multe detalii, aici și aici.

Stenahorii #rezistente

"România e o țară frumoasă, păcat că e locuită". Sunt convins că ați auzit această expresie. Nu o dată, nu de sute, ci de mii de ori. Ba chiar și mai mult de atât. Pentru că a fost la mare modă până nu de mult. Nu știu cine a brevetat-o, dar a devenit imediat un loc comun. An instant hit. Și, din nefericire pentru cei care nu se dau în vânt după hit-uri, a stat în top ani la rând. Nu trecea o zi fără să aud sau fără să văd în scris aceste cuvinte înțelepte și, de fiecare dată, nu puteam să nu mă întreb: oare persoana care reproducea această idee a milioana oara chiar nu se simțea jenată de repetiție? Ce anume o motiva să-i mai dea o dată glas? Cele 999999 de menționări anterioare îi păreau insuficiente? Simțea oare că "adevărul" nu e repetat pe cât de des ar trebui? Sau cumva era ceva compulsiv, persoana în cauză comportându-se, de fapt, precum curcile care "răspund" în cor la cel mai mic fluierat (curci care, dacă ar fi înzestrate cu darul vorbirii, ne-ar explica cu lux de amănunte că "răspunsul" a venit în urma unui proces de deliberare interioară)?

Ce-o fi, însă, în capul persoanei care reproduce aceeași idee a zecea milioana oară? Nu trebuie să ne hazardăm în speculații, pentru că persoana respectivă ne oferă toate explicațiile. Este vorba de Adina Popescu, ale cărei fine scriituri sunt găzduite de prestigioasa revistă Dilema Veche. În ultimul text semnat de domnia sa, intitulat "Adaptarea înseamnă, de fapt, resemnare?", Adina Popescu reușește performanța să utilizeze toate clișeele #rezist. Nu multe, nu majoritatea, ci chiar pe toate. No cliché left behind, asta da performanță! Una care merită un pic de analiză și, de ce nu, de recunoaștere...

Din primele rânduri, aflăm că Adina Popescu, ca mulți alți compatrioți ai dumneaei, este o persoană profund nefericită. Ce anume întunecă gândirea distinsei autoare, ce stenahorie nu-i dă pace? Un lucru pe cât de simplu, pe atât de imposibil de înfruntat: nerozia norodului. Fire tare simțitoare, Adina Popescu își anunță cititorii că este pe punctul să ia decizii radicale:

Și mă apucă amocul atît de tare, încît îmi vine să urc în primul avion și să-mi găsesc un loc de muncă fără pretenții, vînzătoare sau guvernantă, într-o țară mai normală, să o iau de la capăt, uitîndu-mi definitiv tot trecutul.

Pare-se, însă, că autoarea și-a reconsiderat poziția și, în loc să devină guvernantă la propriu, s-a hotărât să rămână guvernantă la figurat, învățându-i pe cititorii Dilemei Vechi că nu există virtute mai înaltă decât disprețul:

Mă urmăresc cadrele cu babele care coboară din microbuzul „Transport copii“, enoriașe venite direct de la slujbă, cu tot cu preot, și cadrul cu bătrîna singură și foarte expresivă, cu un pahar de bere în mînă, de la pomană, la capătul unui drum prăfos care pare să nu ducă nicăieri. 

Ce ne facem cu babele? Mai ales cu cele care mai beau și bere? Pentru că - știm cu toții - băutul berii e o activitate nobilă doar atunci când se desfășoară la club Control sau prin Centrul Vechi. Asta pentru că, din nefericire, nu mai există cafeneaua Brofft - singura rimă posibilă la moft.

Îmi dau seama că șansa noastră, a celorlalți, este nulă, că nu ne putem lupta și #rezista împotriva satului românesc, din lumea de dincolo de blocurile noastre citadine, care e un soi de monstru: ne înghite și ne aruncă de fiecare dată în obscurantism, într-un soi de Ev Mediu perpetuu, chiar dacă noi, ăștia mai deștepți și mai culți, „producem“ mult mai mult decît ei, care nu produc de fapt mai nimic, contribuim însutit la taxele și impozitele statului român, inclusiv artiștii și sciitorii ăștia amărîți care își cîștigă traiul din drepturi de autori și care, de vreun an încoace, sîntem atît de frecați la icre, încît ne-am dori să devenim tîmplari și instalatori, doar ca să avem o viață mai liniștită.

Noi, "ăștia mai deștepți și mai culți". Noi ducem țara în spate. Noi creștem vacile din care se fac iaurturile Zuzu, noi cultivăm pământul și, mai ales, noi consumăm berea aia premium, aducând sume importante la buget. E clar, suntem blestemați, iar #rezistența noastră este în van. Ne e teamă de Evul Mediu, dar suntem cât se poate de medievali când e vorba de prostime, nu?

N-avem cum – depindem de baba care bea bere și oftează în lungul drumului, depindem de moșul care a mîncat cinci mici pentru că i-a făcut cinste primarul și a rîgîit satisfăcut. Și probabil că acesta este cel mai mare neajuns al democrației.

O altă teză originală: suntem prea proști ca să avem democrație. Adică Adina Popescu să fie egală cu moșul care "a râgâit satisfăcut" după cinci mici? That's preposterous!

Să luăm de pildă ce au făcut locuitorii cartierului Cotroceni săptămîna trecută, la Bazaar Cotroceni: au recreat identitatea unui cartier din București. Au organizat un eveniment viu, deschis tuturor, cu înghețată, cu bere, cu arhitectură, cu povești. Oare se mai pot numi ei bucureșteni? Nu. Sînt deja cotroceniști, se separă de un oraș sufocant, își creează un refugiu și luptă, în același timp, pentru un obiectiv comun.

Cât de speciali sunt "cotroceniștii"... Trebuie să se fi răsturnat carul cu oameni speciali în acest cartier al Bucureștiului. Altă explicație nu există. Că doar nu suntem socialiști, să ne închipuim altceva... Nu, avem de-a face cu un miracol într-o țară blestemată. Și vestea bună este că ei luptă. Luptă cu înghețată, bere, povești. E bună berea, nu? Grozavă, atât timp cât este interzisă babelor.

Mai o tumoare aparent benignă care se retrage treptat, mai un antinevragic, care potolește durerea de cap, mai o bere cu prietenii, mai o vacanță în Italia.

E clar, avem o problemă cu berea. Babele și moșii de ce nu pleacă în Italia? De ce îmbuibații cu mici refuză să fie ca noi, amărâții de scriitori? Mai o vacanță în Italia, mai un schi în Austria, mai un Street Delivery, mai un aparat foto Leica, mai o colecție de viniluri, mai un Summer Well, mai o defulare (sau defilare?) în Piața Victoriei, mai un Skirt Bike. Mici picături de bucurie într-un ocean de nefericire. Dar vacanțele, vacanțele sunt cele mai îndemână. Se face totul on-line. Iar până la aeroport iei un uber. N-ar strica și un pic de dezvoltare personală în perioadele de răgaz. Și de abia atunci îmbuibații de la sat să îndrăznească să aibă o opinie politică sau să "râgâie satisfăcuți" precum distinsa noastră autoare în momentul terminării textului.

Pas cu pas, frază cu frază

Despre Klaus Iohannis, cel care, în anii facultății, obișnuia să citească peste două cărți pe zi, zi de zi, dar fără ca vreuna să-i fi schimbat traseul în viață, am mai scris. Din nefericire (în cazul de față, nefericire și fericire sunt perfect interșanjabile), volumul semnat de președintele în exercițiu conține multe alte fragmente la fel de - cum să le numesc? - savuroase.

Am stabilit, deci, că președintele Klaus Iohannis a citit mii de cărți în doar câțiva ani. De unde proveneau, însă, aceste mii de cărți? Mister:

Am fost un vizitator constant al tuturor librăriilor din oraş, mi-a făcut o plăcere enormă să verific ce mai apărea pe rafturi, chit că de multe ori nu prea aveai ce să alegi [s.m.]. Dar de insistat, am insistat!

Având patima lecturii, domnul Klaus Iohannis este și mare devorator de presă. Rețeta e neschimbată:

Sunt un cititor fidel de presă, inclusiv de presă internațională, răsfoiesc zilnic pe internet tot felul de publicații relevante [se putea altfel? - n.m.], fără să am una pe care să o urmăresc în fiecare zi [s.m.].

Până și mersul la muzeu este supus aceleiași reguli:

Deși mă interesează muzeele, atunci când călătoresc merg mai rar în astfel de instituții, ceea ce nu înseamnă că le evit.

Începe să se contureze un tipar:

În afara acestui sentiment de bucurie și de libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilărie [o fi normal? - n.m.].

Povestea merge mai departe:

În rest, da, mi-ar fi plăcut încă din studenție să pot călători. N-am putut. Am recuperat după aceea. Nu îmi doream neapărat să văd un loc anume. Nu aveam în minte ceva foarte concret [s.m.].

Să lăsăm anii de formare și să trecem la adultul Klaus Iohannis, la omul politic incipient:

Și eu, și prietenii, și colegii mei de școală îi detestam pur și simplu pe comuniști și întregul lor sistem. Evident că lumea asculta Radio Europa Liberă. La petreceri se spuneau bancuri despre comuniști. La vremea respectivă, în Sibiu nu a existat, după știința mea, niciun fel de opoziție organizată împotriva sistemului, iar singura formă în care am înțeles eu să-mi manifest disprețul față de comuniști a constat în acțiuni de nesupunere civică, absolut banale. Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi [pe dizidenți? - n.m.]. Atât. Erau lucruri banale. Când am ajuns tânăr dascăl, se țineau ore de informare politică și, pe rând, trebuia să pregătim fiecare câte un referat de informare politică. În loc de referat, eu am luat ziarul Scânteia. L-am dus la ședință și le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează. Erau lucruri absolut mărunte, nesenzaționale, dar nici măcar așa ceva nu era obișnuit pe atunci.

Nesupunere civică, deci. Și vestea bună este că nu-i putea suferi pe comuniști. Să vedem ce mai are de zis domnul Klaus Iohannis despre anticomunismul său:

Eu am fost, cum am spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea [s.m.].

 Admirabil. Anticomunism în familie, chiar dacă privat. Totuși, ceva nu se leagă:

Nu s-a discutat despre orientări politice în familie, nici măcar despre comunism nu s-a discutat [s.m.], aşa că nu aş putea vorbi despre vreo tradiţie a liberalismului începută de cei de dinaintea mea.

Vorbind despre revoluția din 1989, Klaus Iohannis are de spus următoarele:

Şi faptul că imediat, atunci la început, s-a instaurat un regim neocomunist a  reprezentat pentru mine o dezamăgire uriaşă. Chiar dacă la primăria Sibiului, de exemplu, nu am avut neocomunişti, ci mai degrabă oameni de centru-dreapta, n-am avut parte de realizările aşteptate [s.m.].

Așadar, Sibiul a fost liber de neocomunism. Lucru mare! Puțin mai încolo, aflăm că, de fapt, lucrurile au stat pe dos:

Oraşul vechi [centrul vechi al Sibiului - n.m.] a fost lăsat în paragină şi de comunişti, şi de neocomunişti [s.m.].

Dacă am lămurit situația cu comunismul și neocomunismul, să trecem la cum și-a exercitat domnul Iohannis dreptul de vot:

Însă de votat am votat de fiecare dată și îmi amintesc că, în mai 1990, am votat cu Rațiu și cu PNȚCD, în 1992 și 1996 cu Emil Constantinescu. Am votat inclusiv în 2000, în al doilea tur. Simțeam că-mi cade mâna, dar l-am votat pe Iliescu. Însă în anii '90 politica nu m-a interesat deloc.

Nu putem să-l acuzăm pe domnul Iohannis că nu a votat corect. Chiar și cu riscul să-și piardă o mână. Curios este, însă, altceva. Am aflat de alegerile din 1990, 1992, 1996 și 2000. Ce s-a întâmplat, însă, în 2004 și 2009? Cred că știm răspunsul, din moment ce domnul președinte are ambele mâini întregi și nevătămate. Și mai aflăm ceva, anume că în anii '90 politica nu l-a interesat deloc pe domnul Klaus Iohannis. Atât de "deloc" încât nici măcar când a candidat la primăria Sibiului nu era interesat de politică:

Un lucru de care sunt foarte sigur este că, în anii de după Revoluție, nu aveam niciun fel de ambiții politice: nici când am lucrat la inspectorat, nici când am candidat pentru Primăria Sibiului [s.m.].

Dacă în anii '90, interesul pentru politică era inexistent, apetitul politic al domnului Klaus Iohannis a crecut vertiginos în anii care au urmat. Cu inițiative serioase, precum aceasta:

Îmi amintesc inclusiv faptul că, de Ziua Europei, PNL le-a propus românilor să trecem definitiv la ora Europei. Să avem aceeași oră ca Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar Ungaria.
Era, bineînțeles, o declarație politică, dar și simbolică, de aliniere cu valorile puternice ale celorlalte state ale Europei, o pledoarie pentru demnitatea europeană, pe care venise momentul s-o îmbrațișăm, dintr-o poziție de drept. [...] Cu toate acestea, o astfel de măsură, aplicată concret, și-ar fi găsit și o rațiune foarte practică. România trebuie să se alinieze la ritmul Europei nu numai simbolic, ci și economic și social. Ne identificăm prin aceleași valori și aveam aceleași aspirații precum statele occidentale, dar între noi și această Europă există un decalaj foarte concret. Deși ar putea să pară că o oră nu înseamnă mare lucru, pentru antreprenori, pentru oamenii activi, ea contează. Există instituții administrative și economice care, în Europa, încep să funcționeze și se închid cu o oră mai târziu decât în România și am crezut, la acel moment, că a fi în același ritm cu programul acestor instituții ar putea fi o măsură pur și simplu eficientă. [...] În plus, ar fi fost și o măsură profitabilă, de bun management al timpului. Ar fi putut, sunt convins de asta, să ne facă viața ceva mai ușoară. Sau măcar să ne scutească, de pildă, de riscul de a pierde avionul, neatenți la fusul orar.

Domnul Iohannis vrea să corecteze, deci, o realitate geografică teribil de nedreaptă. Cum putem noi să fim precum Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar (așa se exprimă autorul) Ungaria dacă nu avem aceeași oră? Nu cumva riscăm să ajungem ca Portugalia sau ca Regatul Unit, care nici ele nu sunt pe aceeași oră cu țările enumerate de domnul Iohannis? Ora Europei? Dacă domnul Iohannis se referă la UTC+01 (sau GMT+01), "ora Europei" este și a Algeriei, Angolei, Republicii Democrate Congo etc. Fericitele! Dar Statele Unite (ca să nu dăm exemplul Rusiei), care au șase fusuri orare, ce se fac?

Să lăsăm fusul orar și să revenim la subiecte mai de actualitate. Iată ce spune Klaus Iohannis despre momentul 2009:

Faptul că Traian Băsescu nu m-a nominalizat în toamna lui 2009 nu m-a surprins, dar m-a deranjat. Ştiu şi de ce a făcut-o: din raţiuni politice, care nu au ţinut de mine, ci de ceea ce a vrut el să se întâmple în alegeri. Evident, a vrut un guvern de-al lui, care să organizeze alegerile, şi nu un guvern de-al Opoziţiei [s.m.]. [...] Iar dacă ar fi s-o luăm strict pe rezultate, şi-a atins scopul şi şi-a menţinut guvernul în continuare.

Coincidență mare. Nu numai că domnul Iohannis și-a dorit tot timpul un "guvern de-al lui", dar dorința a fost direct proporțională cu apropierea alegerilor. Așa a fost în 2015, asistăm la același lucru în 2018. La ce este bun un "guvern de-al lui"? Cum era de așteptat, la organizarea alegerilor...

Și, pentru că tot suntem la capitolul Traian Băsescu (și să nu uităm de "lapsusul" cu privire la alegerile din 2004 și 2009), domnul Klaus Iohannis, cu o dexteritate lingvistică de invidiat, reușește să evite răspunsul la o întrebare pe care singur o reproduce în carte:

Fără legătură cu faptul că Vasile Blaga s-a ocupat și de campania elecorală a lui Traian Băsescu, am fost întrebat chiar înainte de fuziune, de foarte multe ori, cum e actualul PNL: dacă este un partid pro-Băsescu sau anti-Băsescu [s.m.]. [...] Repet și insist: PNL este un partid fără Basescu [s.m.].

Pro sau anti? Înțeleptul răspunse: fără. Pentru că pericolul vine din altă parte, de la... stânga. De ce să fim egali când putem doar să avem șanse egale? Cu alte cuvinte, avem șanse egale de a fi inegali - și așa trebuie să fie:

Prin politici selective şi redistribuirea avuţiei, Stânga susţine, de fapt, egalitarismul, şi nu egalitatea (de şanse).

Pe post de încheiere, încă un citat:

Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba este să fac, și să nu vorbesc despre ceea ce am de gând să fac.

Că sloganul a fost folosit de Adrian Năstase ("Faptele sunt politica mea"), nu prea contează. Că ideea conform căreia politicianul nu trebuie să vorbească despre ceea ce are de gând să facă este ridicolă în sine (alegătorii pe ce criteriu să voteze? Fizionomie, frenologie?), nici asta nu contează. De ce? Pentru că, în cazul de față, sunt de acord cu domnul Klaus Iohannis. Faptele vorbesc cel mai bine despre dumnealui. Iar cuvintele? Cuvintele îi fac un deserviciu la fel de mare.

Moartea netradițională

Aflu de la BBC că omul de știință David Goodall, botanist și ecologist, și-a părăsit ieri țara (Australia) cu destinația Elveția. Ținând cont de vârsta sa înaintată (104 ani), e ușor de imaginat că David Goodall nu merge în țara cantoanelor pentru a face turism - nu în sensul obișnuit, cel puțin. În realitate, David Goodall practică un altfel de turism - cel fără bilet de întoarcere. Iar Elveția, de altfel nu tocmai primitoare cu alții care îi calcă pragul fără bilet de întoarcere (mai ales când sunt musulmani), îl așteaptă pe bătrânul australian cu brațele deschise. Așadar, de ce face David Goodall această călătorie? Pe scurt, pentru a-și pune - asistat - capăt zilelor. Iar motivul oferit este simplu: diminuarea independenței. Este acesta, însă, un motiv suficient?

Ar fi o îndrăzneală prea mare să-l corectez sau să-i dau lecții lui David Goodall și - cu scuzele de rigoare pentru nota (mult) prea personală - aș putea să afirm că-i înțeleg dorința. Cu toate acestea, obiectiv vorbind, cred că David Goodall se înșală. Cu atât mai mult cu cât și-a dedicat întreaga viață biologiei. Într-adevăr, sfârșitul vieții nu este o afacere tocmai plăcută - și nici degradarea fiziologică de dinaintea sfârșitului. Dar asta suntem, niște mașinării biologice și, ca orice altă mașinărie, ne uzăm treptat și, până la urmă, vine un moment în care ne defectăm iremediabil. Cu toate acestea, renunțarea la - să-i spun așa - principiul că viața este cel mai de preț dar pe care îl avem (ciudat cum, dacă vrem să ocolim termenii religioși, ajungem la cei economici) nu poate să nu aibă consecințe teribile. "Dreptul la moarte"? Nu există așa ceva - asta dacă nu vrem să cădem în eugenie sau în practici care să amintească de minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Diminuarea independenței? Nu este dezirabilă, dar cu siguranță este inevitabilă. Mai mult, nici în primii ani de viață nu suntem tocmai independenți. Asta dacă suntem suficient de norocoși să fim sănătoși. Ce facem, însă, cu cei mai puțin norocoși și complet ne-independenți - cu nevăzătorii, cu paraplegicii, cu autiștii și cu câți alții? Îi casăm? Îi ducem la programul rabla pentru oameni - firește, la dorința lor? Chiar și pe Stephen Hawking? Dacă moartea e un drept, pedeapsa cu moartea ce este? Ceva preferabil închisorii? Eliberare? În realitate, am uitat ce suntem. Pentru omul modern sănătos, realitatea este atât de virtual(izat)ă încât doar spectacolul nașterii și al morții - cu toate placentele, lichidele, umorile și descompunerile lui - îi amintește de originea sa animală, iar asta - pare-se - nu-i este câtuși de puțin pe plac.

Să revenim, însă, la călătoria lui David Goodall. Deși știrea de la BBC nu meționează la serviciile cărei clinici va apela David Goodall pentru a se casa asistat, probabilitatea e mare ca establishment-ul cu pricina să fie clinica Dignitas. O căutare sumară pe internet oferă mai multe informații, inclusiv prețuri. Deci, cât costă un astfel de serviciu oferit de o organizație care se definește a fi "non-profit"? Oriunde între 4000 și 7000 de euro (sau, după alte surse, între 6500 și 15000 de lire sterline), în funcție de pachet. Pachetul basic acoperă doar casarea, cel premium include și costurile de eliminare din peisaj. Așadar, nu e ceva tocmai accesibil. Deocamdată, săracii trebuie să se mulțumească cu moartea gratuită, tradițională. Site-ul Dignitas oferă și mai multe informații, inclusiv broșuri. Motto-ul spune tot - "Trăiești cu demnitate, mori cu demnitate". Și, inevitabil, apare întrebarea: oare miliardele de beneficiari ai morții tradiționale au murit nedemn?

Una peste alta, se pare că multe din chestiunile "tradiționale" sunt proaste, familia fiind exemplul preferat. Dar nu toate. Există și tradiții bune. Tradiționala inegalitate economică, de exemplu, e briliantă și absolut de neînlocuit. Tradiționalul imperialism deghizat în Responsability to Protect (R2P) sau în alți termeni pompoși, la fel de briliant. Tradiționalul discurs despre pace în timp ce sume fabuloase sunt cheltuite pe armament, iarăși briliant. Ce să mai, suntem bine. Am cucerit tot, mai puțin "dreptul la moarte". Dar nu mai avem mult.

Va fi lumea mai bună fără David Goodall? Cu siguranță nu. Va fi inexistentul David Goodall mai fericit decât cel de acum? Iarăși nu. Și atunci, de ce? Sau, cum întreba tânărul (plângând ca un prost) din "Inspecțiunea" lui Caragiale, de ce, nene Anghelache?

"Familia tradițională" este un pleonasm

Câteodată sunt invidios pe oamenii din jurul meu. Oare cum o fi să te trezești dimineața, să ieși pe stradă, să te uiți în jurul tău și să-ți spui că lumea e aproape perfectă și că marile probleme ale planetei sunt Dragnea și al său PSD, Vladimir Putin, Viktor Orbán și "familia tradițională"? Și că, în rest, lucrurile sunt, în linii mari, așa cum trebuie să fie? Trebuie să fie reconfortant, pe de o parte, și teribil de frustrant, pe de altă parte. Să fii la o aruncătură de băț de Utopie și totuși să n-o atingi din cauza celor patru piedici majore enumerate mai sus trebuie să fie ceva foarte chinuitor... Alții (cu pielea mai închisă) mor de foame? Să le fie de bine, oricum sunt prea mulți! Sunt bombardate țări? Trebuie să fie o explicație rațională! Jeff Bezos a câștigat prin muncă grea în 24 de ani cam cât ar fi câștigat un angajat pe salariul minim din România în 35.000.000 de ani ? Meritocrație!

Dacă, direct sau indirect, am mai discutat primele trei piedici în calea spre Utopie, acum mă voi opri asupra ultimei, "familia tradițională". Pentru că, nu cu mult timp în urmă (știu și data), m-am dus la culcare într-o Românie homofobă, iar a doua zi m-am trezit într-o Românie ultra-progresistă. Un pic ca în Twilight Zone - și încă nu-mi revin din buimăceală. Când un personaj precum Cristian Tudor Popescu te face să te simți conservator, ceva nu e în regulă. Citind despre ultima sa "ieșire" împotriva "familiei tradiționale", aproape că m-am dus la fereastră să mă asigur că nu plouă cu broaște sau că nu are loc o invazie de lăcuste sau cine știe ce altă urgie biblică. Dar nu, afară-i soare și frumos, iar oamenii nu sunt plini de buboaie. Aparent, lumea este cum o știu. Cu toate astea, memoria nu-mi dă pace. Pentru că știam că vajnicul luptător împotriva political correctness-ului obișnuia să tune și să fulgere împotriva homosexualilor, am dat o căutare pe google și, firește, am și găsit ceva. Nu voi reda citate largi (îi las pe cititori să "savureze" opera cetepiană în deplinătatea ei), dar voi rezuma spunând că vechiul CTP asemăna homosexualitatea cu necrofilia, zoofilia și pygmalionismul (o mostră: "Nu numai ca pederaștii și lesbienele trebuie lăsați în legea lor, să se pipăie și să se lingă în văzul lumii, dar trebuie să fim democrați și toleranți până la capăt, nu pe porțiuni. Mai sunt și alte minorități sexuale care suferă din pricină că nu sunt înțelese de societate. Necrofilii, de exemplu, cei care fac amor cu cadavre, ei cum să-și trăiască pasiunea vieții când nu au acces neîngrădit în cimitire?"). Noul CTP, însă, câtuși de puțin supărat pe vechiul CTP și etern încrezător în puterile sale intelectuale, nu ezită să-i eticheteze pe cei care nu-i îmbrățișează noile păreri, adică inclusiv pe vechiul CTP, drept "handicapați mintal" (minutul 12 al înregistrării video).

Așadar, în cine să avem încredere? În vechiul CTP, varianta prea tradițională (prea bun, prea ca la țară!) sau în noul CTP (rebranduit)? Aș spune că în nici unul. Pentru că familia este tradițională prin definiție. Familia (monogamă, poligamă sau de altă natură) antedatează (cu mult!) apariția statelor și a codurilor civile. Când vorbim de Europa sau, cum ne place să spunem, de Occident, familia nu poate fi separată de creștinism. Dacă suntem oripilați de poligamie sau de incest, asta nu este pentru că așa au descoperit savanții ieri sau alaltăieri sau pentru că așa am fost învățați la școală, ci pentru că, din punct de vedere cultural, avem două mii de ani în spate în care religia (care, în cazul Occidentului, s-a întâmplat să fie creștinismul) ne-a băgat bine în cap că aceste lucruri sunt interzise. Dacă nu mâncăm câini, pisici, cai sau șobolani, tot creștinismul este responsabil. Ne place sau nu, așa se prezintă lucrurile. Până și Richard Dawkins, cel mai citabil dintre atei (mai ales de către cei care nu vor să fie acuzați de erezii politice), recunoaște că este un "creștin laic". Și chiar și Karl Marx, cel care vedea în creștinism "opiumul popoarelor", spunea că familia este "celula de bază a societății", ceea ce îmi pare o dovadă incontestabilă de tradiționalism involuntar (de inspirație religioasă). Ce legătură au toate aceste lucruri cu dreptul la căsătorie al homosexualilor - sau cu "familia netradițională", cum le place unora să spună? Simplu: "familia netradițională" nu este decât o imitație a "familiei tradiționale" de inspirație creștină. În fond, putem accepta "familia netradițională" în limite foarte precise, cea mai importantă fiind aceea de cuplu - sau de monogamie. Dar, dacă tot suntem netradiționaliști, de ce nu poligamie? Există vreun studiu științific care să dovedească neajunsurile poligamiei? În fond, avem de-a face cu consenting adults. Nu prea știm de ce, dar simțim (oare de ce?) că asta ar fi un pic prea mult. Așadar, suntem netradiționaliști, dar cu condițiuni: netradiționalii să se poarte precum tradiționalii. Cei mai fanatici vor spune da și poligamiei, pornind tot de la argumentul consenting adults. Acestora le-aș răspunde că societatea are talentul să interzică multe lucruri, consimțământul fiind adesea considerat insuficient. Ca să dau un exemplu exagerat, îmi vine în cap povestea canibalului din Germania, cel care a găsit o victimă care și-a dat consimțământul de a fi tranșat și consumat. Societății nu prea i-a păsat de consimțământul respectivului, așa cum nu-i pasă nici de cei care vor neapărat să le fie amputat un membru de dragul esteticii. Trăim în primul rând sub un cod cultural, înaintea celui juridic (care, de multe ori, este oglinda primului). Iar în cazul Occidentului, acel cod cultural este de inspirație creștină. Cultural, căsătoria a fost întotdeauna între un bărbat și o femeie. Extinderea prin forță a "familiei tradiționale" echivalează cu un decret care ar spune că, de mâine, verdele nu înseamnă doar verde, ci și roșu.

Mai există și argumentul că membrii "familiei tradiționale" au un statut juridic privilegiat în raport cu ceilalți (probleme de succesiune etc.). Probabil că așa stau lucrurile. Cu toate acestea, extinderea "familiei tradiționale" asupra cuplurilor de homosexuali nu reprezintă o îndreptare a acestei situații, din simplul motiv că întotdeauna vor exista și cupluri necăsătorite, dar și celibatari (indiferent de orientarea lor sexuală). Cu alte cuvinte, dacă vrem neapărat să mergem pe o astfel de interpretare, este inevitabil că vor exista persoane discriminate de lege. Și atunci ce e de făcut? Facem căsătoria obligatorie? Creăm o agenție care să găsească parteneri celor care nu au și o instituție care să-i căsătorească cu forța pe cei care au? Ce ne facem dacă populația are un număr impar?

Închei cu o glumă. Dacă tot demersul cu "familia netradițională" este de dragul egalității (temă la care țin foarte mult), propun desființarea "familiei tradiționale". Ca în cazul certificatelor de revoluționar. Cum e mai simplu, să-i facem revoluționari aproape pe toți (ca sa fim aproape egali?) sau să renunțăm complet la ele? Dar nu, firește că demersul nu are de-a face cu egalitatea. Totul este un fashion statement anti-PSD, iar ziua de naștere a României ultra-progresiste (acea noapte de care vorbeam la început) este ziua de 11 decembrie 2016, când, subit, toți homofobii de serviciu au devenit inamicii "familiei tradiționale" (urmând exemplul "vizionarului" CTP, care, într-un moment de inspirație, și-a mutat bagajele dintr-o barcă în alta cu câteva luni înainte de alegeri). Dacă PSD-ul ar fi avut "inteligența" să-și imite omologii occidentali, azi nu ne-am fi delectat cu noul CTP, iar #rezistenții ar fi aderat fără rest la cartea de vizită a lui H.R. Patapievici: "alb, român, creștin ortodox și heterosexual". Noroc cu PSD că #rezistenții și-au descoperit identitatea europeană... În rest, totul e perfect. Ca în South Park: "Bombs are flying / People are dying / Children are crying / Politicians are lying too". But I'm super...

Câteva gânduri despre feminismul burghez, antiegalitarist

If you tell the truth, you don't have to remember anything.

Mark Twain

Probabil nimic nu ilustrează mai bine falsul ideologic în care se situează feminismul modern decât situația angajatelor din industria textilă. În România actuală, există zeci de fabrici mari de confecții (și multe sute de business-uri mai mici) în care lucrează aproape exclusiv femei. Firește, în general pe salariul minim și nici acesta plătit la timp. Nu pot să nu mă întreb: oare spectacolul halelor cu sute de femei aliniate la câte o mașină de cusut, precum găinile ouătoare, este triumful feminismului? Dacă ne luăm după tăcerea mormântală a feministelor și feminiștilor de serviciu, răspunsul este afirmativ. În fond, femeile sunt, în sfârșit, suprareprezentate într-un domeniu. Au dovedit că sunt mai bune decât bărbații. Iar de egale sunt egale, pe salariul minim. E ceva de criticat prin prisma feminismului modern (și monden)? Nu prea văd cum. Ce-ar putea să spună adepții feminismului burghez? E discriminare sau empowerment? Dacă e discriminare, ce e de făcut? Să ceară ca jumătate din forța de muncă să fie formată din bărbați? Ar însemna ca angajatorul să dea afară femei ca să angajeze bărbați, un gest nu tocmai... feminist. Să ceară mărirea salariilor? Ar însemna să scadă profitul angajatorului și să pericliteze "principalul avantaj competitiv al României", adică forța de muncă ieftină, un gest nu tocmai... burghez. Așa că cel mai bine este să se uite în altă parte. Și asta pentru că feminismul burghez este așezat pe baze false, intrinsec antiegalitariste. Feminismul burghez nu urmărește egalitatea autentică între femei și bărbați, ci egalitatea între femei și bărbați în interiorul clasei sociale de care aparțin. Cu alte cuvinte, proletarii cu proletarii, burghezia cu burghezia. Pentru că îmi plac exemplele, îndrăznesc să afirm că, dacă am fi trăit în sclavagism, feminismul în forma sa actuală nu ar fi avut ceva de obiectat împotriva sclaviei, ci doar împotriva "inegalității de gen" dintre robi și roabe. Ba poate chiar ar fi cerut și biciuirea (de obicei aplicată bărbaților) femeilor care încălcau voința stăpânului. Cum nu trăim în sclavagism (doar azi suntem toți salariați și avem libertatea de a cumpăra de la Mega Image!), mă opresc din procesul de intenție. Dar nu înainte de a mai face o afirmație, anume că feminismul burghez, fiind apanajul claselor de sus, își canalizează toată atenția asupra - surpriză mare! - claselor de sus. Așa se explică de ce toată floarea feminismului burghez din România nu șoptește niciun cuvânt despre sutele de mii de femei exploatate de industria confecțiilor (de exemplu), dar în schimb o atacă pe o anumită doamnă din Teleorman, prezentată ca un exponent detestabil al speciei feminine. "Prima Proastă", în cuvintele Mihaelei Miroiu, the landlady (sau landperson?) a feminismului burghez românesc. E de la sine înțeles că unele femei sunt mai egale decât altele... Există femei și sub-femei, nu?

Am folosit mai devreme cuvântul specie pentru că un anumit tip de discurs feminist burghez mă duce cu gândul într-acolo. Adepții/adeptele "egalității de gen" de tip burghez nu pornesc de le premisa că suntem toți egali, bărbați și femei, și că inegalitatea (de multe ori de necontestat) își are originea chiar în ordinea socială în care trăim, ci de la raționamentul invers, că suntem inegali (bărbatul fiind transformat într-un fel de bestie care nu știe altceva decât să-și bată soția, demonstrație însoțită întotdeauna de statistici grăitoare) și că trebuie să hiper-normăm până obținem o pseudo-egalitate, întotdeauna pe orizontală și impusă prin forță. Cu alte cuvinte, adepții "egalității de gen" de tip burghez consideră bărbații și femeile ca fiind... inegali de la natură. Chiar dacă ar exista o fărâmă de adevăr în această poveste (micile diferențe fizice, nu și intelectuale), mi se pare o ironie totală să susții o egalitate pornind de la premisa că, în mod natural, această egalitate nu există. Ca și cum un ateu ar vrea să fie papă.

Pentru că am tot vorbit de egalitate, redau un fragment dintr-o petiție semnată de toată floarea feminismului burghez autohton.

"Considerăm, de asemenea, că pentru anumite poziții (mai ales în instituțiile publice centrale și locale însărcinate cu implementarea principiului european gender mainstreaming) este necesar să fie impusă diploma de master în domeniu ca o condiție de angajare, ori o experiență de cel puțin 3 ani într-o organizație nonguvernamentală care a implementat proiecte în domeniul egalității de gen sau s-a ocupat de cercetare în domeniu."

Lăsând deoparte limbajul de gipscarton, care este esența "cerinței" exprimate mai sus? Pe scurt, experții în egalitate de gen au mare grijă să excludă, fără exagerare, 99.9% din populație. Lucrătoarele din industria confecțiilor sunt bine ancorate în egalitatea lor orizontală, nu avem motive de îngrijorare. Nu din acest punct de vedere, cel puțin. Avem, însă, altfel de îngrijorări. Pentru că, dacă citim tot textul, aflăm că egalitatea de gen este o știință periclitată - din nou surpriză! - de ceva ce sună suspect de mult a egalitate de șanse.

"Dorim să se evite impostura și amatorismul, precum și neglijarea și delegitimarea expertizei și a politicilor legate de egalitatea de gen prin asigurarea unei 'specializări' formale, și nu prin cunoștințe și competențe reale în acest domeniu."

Asta ar fi culmea, ca o confecționeră să se ocupe de gender mainstreaming! Delicații profesioniști ai egalității de gen trebuie protejați. Doar ei se pot ocupa de egalitatea voastră. Un amestec pe verticală, chiar și accidental, ar da peste cap întregul ecosistem.

Așa se întâmplă când jonglăm cu prea multe egalitățuri, ne împiedicăm în ele și trebuie să confecționăm tot mai multe povești pentru a ascunde adevăratele intenții. Ne place să numărăm câte femei sunt miniștri, parlamentari, CEO sau, când ne convine, câte sunt victime ale violeței domestice, dar nu le numărăm pe cele exploatate, care se întâmplă (ce chestie!) să fie de departe cele mai multe. Dacă am vorbi despre egalitate reală, n-am avea nevoie de diplome. Suntem oameni și suntem egali. Până și maimuțele înțeleg conceptul.

Cine sunt centriștii

Oare cum ar arăta un meci de box în care jucătorii sunt legați la ochi? Bănuiesc că destul de amuzant, dar pentru nu mai mult de câteva minute. La nivelul la care se prezintă televiziunea azi, n-ar fi de mirare ca niște producători să pună la cale un astfel de "show". Putem să-i spunem, de pildă, BlindBoxing. Cu toate acestea, nu ar fi o premieră. Pentru că, nebăgat în seamă, un astfel de meci are loc de niște bune zeci de ani, protagoniștii fiind stânga și dreapta. De ce spun asta? Pentru că stânga are prostul obicei să se lupte cu o imagine caricaturală (și, cu rare excepții, de mult dispărută) a dreptei, iar dreapta, ținând să demonstreze că este cel puțin la fel de bine ancorată în irealitate, nu se lasă mai prejos. Ambele împart cu dărnicie pumni în dușmanul imaginar, iar publicul fidel, tot mai împuținat, dar convins că fiecare lovitură în aer doboară câte un fascist - respectiv comunist -, aplaudă frenetic. De atâta bâjbâială, cei doi luptători nici măcar nu mai evoluează în același ring, dar nimeni dintre pasionați nu pare să bage de seamă. Cum la fel nu bagă de seamă că, între timp, publicul larg, justificat plictisit, și-a întors privirea către un altfel de spectacol. Cum s-ar putea spune, când doi se ceartă, centristul câștigă. Să-l primim cu aplauze.

Spre deosebire de stânga și dreapta, centristul nu se luptă cu nimeni. Și nici nu este provocat la luptă de către adversarii mai sus menționați. Chiar dacă ar avea conștiința înfrângerii în fața centristului (dar nu o au), atât stânga cât și dreapta ar fi foarte împăcate cu gândul că, măcar, n-a câștigat vechiul inamic. Așa că reprezentanții centrismului își văd de treabă netulburați, împrumutând adesea din repertoriul stângii și dreptei și dovedind un gust desăvârșit în a lua tot ce e mai gol de substanță de la ambele.

Centristul este copilul drăguț (Macron, Trudeau) al neoliberalismului fluent în limba stângii ONG-iste. Este expert în egalități și responsabilități de tot soiul, mai ales în cele ușor încorporabile în limbajul de corporație. Este cel care, mai întâi, ne împarte în bărbați și femei, în L, G, B, T, Q sau cisgender, în slabi și obezi și în câte și mai câte, după care tot el (sau ea) salvează omenirea de la aceste teribile inegalități. CNN la blender. Putem vorbi despre aceste (in)egalitățuri la nesfârșit, fiecare din ele cu propriul limbaj de lemn (mai corect ar fi de gipscarton), dar nu despre EGALITATE. Nici un centrist care se respectă nu va spune suntem toți oameni și, în ciuda poftelor infinite, avem nevoi egale. Nu. Avem egalități fără egalitate. Care nu sunt altceva decât un fond de ten aplicat pe fața capitalismului pentru a-i ascunde craterele. Orice corporație va putea exploata la nesfârșit forța de muncă ieftină din Asia atât timp cât, în sediile centrale, vom avea gender equality. Pentru cei care fac munca de jos, bărbați și femei, singurul element egalizator rămâne, însă, salariul minim. Ne-am făcut datoria față de ei, nu?

Cum, de obicei, nu există partide ale centriștilor, aceștia au invadat partidele existente. De aceea François Hollande a fost la fel de creștin-democrat pe cât Angela Merkel de socialistă. Sau invers? Nu contează. Socialist, conservator, creștin democrat, social democrat, toate aceste adjective au astăzi tot atât conținut cât (cum ar spune Omul cu Sobolani) o bere goală. Sunt, pur și simplu, organe vestigiale și au un rol la fel de important în viața politică pe cât apendicele în corpul uman. It's business as usual.

Putem deplânge toate tragediile din istorie, dar provocăm fără să clipim altele. Putem dezbate dacă  spunem mankind sau peoplekind, dar nu ne deranjează dacă bombardăm alte țări. Vrem să-i ajutăm pe sirieni, dar să nu ne calce pragul pentru ca, de!, sunt teroriști. Putem să fim sensibili (pe bună dreptate, de altfel) la condiția autiștilor, dar putem - și suntem încurajați - să râdem de teleormăneni. Putem să tunăm și să fulgerăm împotriva "asistaților", dar ieșim în stradă când indemnizația pentru creșterea copilului e în pericol să scadă. Vrem anticorupție cu o plagiatoare în frunte.

Pur și simplu, uităm ce suntem, mai precis oameni. Homo sapiens, genul Homo, familia Hominidae, clasa Mammalia. Ca un descentrat în era centrismului, câteodată simt nevoia de efuziuni, simt nevoia să mi se spună "frate". Și să răspund la fel. Nu pot să nu mă gândesc că suntem mai puțin decât ne imaginăm și mai mult decât ni se lasă de înțeles.

Revoluția invizibilă

Deși lăudați de toată presa "bună" și de toată "floarea intelectualității", #rezistenții au parte și de câteva voci critice. Toate, însă – și nu spun asta ca să le anulez meritele –, nu răspund la o întrebare esențială. Lăsând la o parte ironiile bine-meritate (tefeliști, tinerii cu rucsăcel etc.), ce anume îi unește pe acești oameni? După părerea mea, răspunsul este cât se poate de simplu: conștiința de clasă, unde clasa este dată fie de venit, fie de statut social. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Nu trebuie să ai un ochi format sau acces la nu știu ce studii sociologice ca să observi o evidență, anume că oamenii cei mai revoltați, cei care ies disciplinați la multitudinea de proteste din ultimul an (atunci când nu sunt la mare în Thassos sau la ski prin Austria), sunt, culmea, privilegiații acestor 28 de ani de capitalism sălbatic. Îi citești după haine, telefoane, biciclete. Sau, așa cum le place să se mândrească, după dantură. Nu sunt neapărat marii profitori ai acestor ani, ci doar micii privilegiați, mica burghezie. Adaptații - sau, de multe ori, norocoșii - noilor realități. Să nu ne amăgim imaginându-ne că sunt doar niște caraghioși, că totul e o modă trecătoare. Nici vorbă de așa ceva. În realitate, ei sunt cei care dețin puterea de cumpărare, cei care-și permit să aibă un hobby (sau mai multe), cei care călătoresc. Sunt vârful piramidei. Și, mai nou, ei înțeleg și exploatează asta cu ferocitate. 

Cam de câți oameni vorbim? Statisticile sunt puține - sau poate nu am eu îndemânarea să dau de ele. Oarecum empiric, aș spune că, în România de astăzi, vorbim de cei care au venituri nete de peste 3 000 de lei pe lună. Câți sunt aceștia? Putem să ne uităm la distribuția salariilor și la numărul de PFA-uri, deși, în cazul celor din urmă, situația este un pic mai complicată. Mai complicată pentru că există două "feluri" de PFA: PFA-ul rural (de supraviețuire), care se ocupă cu comerțul cu amănuntul etc., și PFA-ul deștept, de oraș, ca metodă legală de evitare a taxelor pentru cei cu venituri mari (de peste 5 000 de lei pe lună; pentru mai multe detalii, titlul acestui articol este grăitor). Care este proporția dintre cele două categorii de PFA, îmi este imposibil să spun cu exactitate. Mă aștept, însă, să fie cam de jumătate/jumătate sau cel mult 60/40. O statistică publicată de Ziarul Financiar în 2016 (adică anul ultimelor alegeri parlamentare!) privind distribuția salariilor din România conține informații utile. În 2016, 70% din angajați câștigau sub 1 700 de lei și doar 9,1%, adică 434 000 de persoane, depășeau pragul “psihologic” de 3 000 de lei. Dacă adăugăm la aceste 434 000 de salariați și jumătatea deșteaptă, lucrativă, din cele 385 000 de PFA-uri (tot la nivelul anului 2016), obținem 626 000 de persoane cu venituri mari (pentru nivelul din România). Acesta este nucleul dur, cei pentru care capitalismul funcționează, cei care au gustat din hedonismul burghez. Știți câte voturi a obținut USR la alegerile 2016? Puțin sub 630 000. Cu riscul de a părea tezist, nu este o coincidență de cifre. Firește, sunt și cazuri individuale care scapă acestui determinism (din motive ideologice sau practice), dar, simplificând, spune-mi ce venit/salariu ai și îți spun cu cine votezi (și chiar și ce muzică asculți și cum îți petreci timpul liber).

Deci, ce se întâmplă acum în România? Aș spune că o mică revoluție burgheză, orchestrată de cele 6-700 000 de noi oameni noi. Ce s-a întâmplat cu OUG 13 și ulterior nu a fost trezirea spiritului civic, ci o demonstrație de forță, o afirmare răspicată a conștiinței de clasă de care vorbeam la început. Voi sunteți dinozaurii, noi suntem mamiferele. Aceștia sunt zorii unei noi epoci, în care noi, cei 6-700 000, suntem în vârful lanțului trofic. Am atins masa critică, am ocupat - și voi nici măcar nu ați băgat de seamă! - toate ecosistemele, acum ni se cuvine guvernarea. Marele impediment rămâne, însă, votul. Pentru că electoratul PSD, fără îndoială aflat în mare parte la baza piramidei salariale, înțelege, conștient sau nu, că i s-a declarat război. Amărâții captivi în purgatoriul capitalist, rătăciți între ofertele de la Penny Market și reducerile de Black Friday, înțeleg prea bine ce li se pregătește când un ministru - dând glas unei percepții generalizate în clasa de sus - îi dojenește că nu mai vor să muncească pe doi lei, în condițiile în care aproximativ o treime din angajați primesc oricum salariul minim. Când forța de muncă ieftină este prezentată drept "principalul avantaj competitiv" al României, este logic că acest "avantaj" trebuie menținut cu orice preț. Cum spunea același ministru când s-a opus creșterii salariului minim de la 1050 de lei la astronomica suma de 1200 de lei, "nu putem să facem această majorare peste noapte, pentru că această măsură poate afecta semnificativ competitivitatea României." Practic, pătura săracă a României (deloc mică la număr!) trebuie să rămână așa pentru bunul mers al țării. They should all take one for the team, nu-i așa? Salariatul de la baza piramidei este astfel depersonalizat, nimic altceva decât o unitate de producție aflată la bunul plac al forțelor de pe "piața muncii". Putem să-i spunem Uniprod modelul SM (salariu minim). Când #rezistentul se întoarce de la proteste în complexul rezidențial, cine-i deschide bariera? Un Uniprod-SM. Azi unul, mâine altul, oricum toți arată la fel. Și tot un Uniprod-SM îi face curățenie în casă. Cam la atât se rezumă, însă, contactul dintre cele două lumi. Ceilalți Uniprozi-SM (cam 1,5 milioane) lucrează de zor - departe de ochii lumii - la componente de mașină, genți de lux sau încălțămintea sport de pe amazon, iar orice discuție despre o salarizare măcar un strop mai echitabilă este rapid catalogată ca erezie.

Putem vorbi, însă, de egalitate de gen. Suntem progresiști. Chiar și domnul Tapalaga a folosit expresia. Dă bine, mai ales în străinătate. Dar de ce de gen și nu de șanse, din moment ce egalitatea de șanse, la propriu, nu este gender-biased și acoperă toate celelalte sub-mulțimi, inclusiv pe cea a minorităților sexuale? Răspunsul îmi pare la îndemână: pentru că, spre deosebire de toate celelalte "egalități" din repertoriul ONG-ist, cea de șanse reprezintă un pericol la adresa noului statu-quo. Egalitatea de șanse presupune, ca să dau un biet exemplu, accesul egal la educație. Copiii Uniprozilor-SM să se amestece cu copiii din familiile cu venituri mari, ceea ce, în România actuală, a devenit ceva inacceptabil. În plus, așa ceva ar afecta "principalul avantaj competitiv"... Sau, tot la capitolul "egalități", ați auzit vreodată vreun cuvânt din partea #rezistenților despre condiția romilor? Despre formularul 600 ați auzit, însă, cu vârf și îndesat...

În realitate, România se îndreaptă spre segregare. Vrem spitale, vrem autostrăzi, vrem piste de biciclete... pentru noi. Nu pentru toată lumea. Cum spunea partidul doamnei Monica Macovei cu doar două luni înainte de tragedia de la Colectiv, "Medicina trebuie considerată un serviciu, nu un drept. Serviciile au un preț, iar el trebuie plătit de beneficiar. Cei care plătesc mai mult trebuie să beneficieze de servicii mai bune." Bănuiesc că același "principiu" trebuie să se aplice și la educație sau la orice alt serviciu public. Și, de ce nu, și la justiție. Cei care plătesc mai mult să aibă parte de o justiție mai bună, preferabil subordonată intereselor de clasă. Ceea ce, nu mai e de mult un secret, se și întâmplă. Res publica devine res privata.

Ce se poate face? Mai nimic. România se îndreaptă cu pași mari spre "normalitate". Șpaga (că tot vorbește toată lumea de dânsa) nu se va mai da în plic sau în servietă, ci va fi transferată electronic sub numele de donație, iar campaniile de PR se vor chema charity. În termeni darwiniști, asistăm la o evoluție convergentă / homoplazie, adică la o corespondență în formă sau structură cauzată de similaritatea de mediu (așa cum, în regnul animal, mamiferele acvatice seamănă morfologic cu peștii, deși aparțin unor clase diferite). Noii oameni noi își vor ocupa locul care li se cuvine în toate partidele, inclusiv în PSD (în cazul în care va supraviețui presiunilor de acum). Ei vor fi centriștii.

Ciudat cum un element aparent arbitrar precum venitul ne definește într-o asemenea măsură... Suntem ceea ce câștigăm, iar transformarea se întâmplă chiar sub ochii noștri.

Închei parafrazându-l pe Caragiale ("Intelectualii")... Eu? Eu sunt un tefelist!