Elogiu ineficienței

Efficiency is the (often measurable) ability to avoid wasting materials, energy, efforts, money, and time in doing something or in producing a desired result. (Wikipedia)

Nu trebuie să fim ingineri ca să avem o reprezentare a motorului cu ardere internă. Deși, cei mai mulți dintre noi, nu suntem capabili să ne reparăm mașina, intuim, în mare, cam ce se petrece sub capotă. Combustibilul ajunge în cilindri, este amestecat cu aer (acesta din urmă încă gratis!), iar amestecul rezultat este aprins de bujii pentru o obține o explozie controlată, a cărei energie este preluată de către pistoane. După care ciclul se reia. Prin acest proces, energia chimică a combustibilului este transformată în lucru mecanic, iar raportul dintre cele două se cheamă eficiență. Un motor eficient va obține mai mult lucru mecanic din aceeași cantitate de combustibil. Și invers în cazul celui ineficient. Firește, în lumea reală nu se poate obține eficiență de 100%. Nici măcar una cât de cât apropiată. De fapt, cele mai multe mașini au motoare cu o eficiență cam de 20-25%. Ceea ce înseamnă că doar o cincime sau o pătrime din energia chimică a combustibilului devine lucru mecanic la roți. Celelalte procente (75-80%) reprezintă pierderi - căldură emanată de motor și prin gazele de eșapament, forțele de frecare etc. Putem spune, deci, că mașinile cu motor cu ardere internă sunt destul de ineficiente din punct de vedere al lucrului mecanic obținut. Asta pentru că alegem să ne raportăm la lucrul mecanic. Dacă ne raportăm, însă, la căldura generată (ceea ce și facem iarna, dacă petrecem niște ore bune înzăpeziți), vom constata că, surprinzător, motorul cu ardere internă este cam la fel de (in)eficient ca în cazul lucrului mecanic. Dacă schimbăm și mai mult perspectiva și privim motorul cu ardere internă ca pe un aparat complicat cu unica menire de a transforma combustibilul lichid în dioxid de carbon și într-o puzderie de particule toxice, putem spune că este aproape 100% eficient. Și tot aproape 100% dacă privim mașina ca pe o oglindă a nivelului de venit al posesorului (efect obținut și fără combustibil). La fel cum, pentru un nevăzător, un bec electric poate fi eficient doar ca generator de căldură, nu și de lumină. Așadar, putem să măsurăm eficiența strict în funcție de rezultatul așteptat, pe care trebuie să-l alegem dintr-o multitudine de efecte. Cu mașina putem să obținem lucru mecanic, căldură și poluare. Odată ce am ales unul din rezultate, celelalte intră la pierderi. Ciudat, nu? Cumpărăm mașini pentru a ne deplasa (ineficient), deși obiectul în sine este mult mai eficient la alte aplicații/scopuri (chiar dacă absurde).

Și, pentru că vorbim de scopul la care ne raportăm, care este, însă, scopul ultim al unei companii sau al unui agent economic? Dacă ne luăm după reclame, categoric să ne facă viața mai bună. Dar, după aproape 29 de ani de "economie de piață", până și copiii de grădiniță vor răspunde în cor: profitul. Dacă acceptăm acest răspuns, orice întreprindere privată se comportă precum motorul cu ardere internă, doar că profitul ia locul lucrului mecanic. Compania este un mecanism generator de profit și de o multitudine de efecte economice secundare. Și, la fel ca în cazul motorului cu ardere internă, eficiența nu poate să fie decât subunitară (mai mică de 100%). Deoarece există pierderi: salarii, materii prime, diverse cheltuieli etc. De fapt, din perspectivă capitalistă, chiar produsul/serviciul oferit este, scuzat să fie jocul de cuvinte, un produs secundar. Așa cum nu poți să obții mișcare fără căldură emanată și fără poluare, așa nu poți să obții profit fără să oferi un produs/serviciu. Este un compromis pe care trebuie să-l faci în căutarea profitului. De fapt, dacă mai pot să fac o analogie (voit umoristică) din lumea fizicii, un agent economic ideal (eficient 100%) ar vinde nimic la preț infinit. Cum introduci ceva în locul nimicului, intervin imediat primele pierderi, iar eficiența ar scădea. Deci, în lumea reală, eficiența agenților economici va fi întotdeauna subunitară. Dar, la fel ca în cazul motorului, există ineficiență și ineficiență. Precum goana după motoarele cu consum mic, agenții economici sunt într-o continuă căutare de a îmbunăți - pe cât este fizic posibil - eficiența. Din nefericire pentru consumatori și salariați, agenții economici nu au prea multe variante. Pot să taie din cheltuielile cu salariile (prin reducerea forței de muncă) sau pot să taie din produs. Sau din ambele. Fără milă. Ceea ce înseamnă că eficiența sporită va fi întotdeauna în dezavantajul consumatorului și al salariatului. Când veți gusta din ciocolata Toblerone cu 28% cacao, să știți că acela este gustul eficienței. Asta ca nu ne mai întrebăm cum un produs cu 28% din ingredientul x se poate vinde cu numele de x. Un lichid cu 28% apă poate fi îmbuteliat sub numele de apă? Bănuiesc că nu. Dar asta doar pentru că nu există un lichid potabil mai ieftin decât apa... Altfel, tot la lichid hidratant cu 28% apă am fi ajuns. Deci, pentru consumator sau angajat, o doză de ineficiență este dezirabilă, din moment ce aceste două categorii se hrănesc, la propriu și la figurat, din produsele secundare (reziduurile) rămase în urma procesului economic prin care este generat profitul.

*

Recent, am avut ocazia să mă ciocnesc cu o companie foarte eficientă (lider mondial în transporturi). Nu vreau să stărui asupra detaliilor, dar îndraznesc să fac un rezumat. Pe scurt, am cumpărat un obiect de 43 de euro din China. Obiectul respectiv a fost livrat prin compania de care vorbeam mai sus, iar taxele vamale au fost calculate ca fiind de 50 lei. Până aici, nicio problemă. Asta până nu m-am ciocnit cu eficiența companiei respective, care m-a informat că, pentru serviciul de a-mi plăti cei 50 de lei către stat, voi fi tarifat cu 100 de lei (suplimentar față de cei 50). Mărturisesc că, în momentul acela, nu am putut să nu cad în admirație. 100 de lei pentru nimic, mai ales că tot eu (clientul) am completat toate formularele. Mai aproape de eficiența ideală nici că se poate! Ca și cum un obiect cu masă ar fi atins 99% din viteza luminii! Să lăsăm, totuși, ironiile deoparte. Poate povestioara de mai sus va părea meschină prin suma (relativ mică) invocată. Dar este într-adevăr mică? În primul rând, în procesul economic descris mai sus, transportatorul a făcut cel mai mare profit din întregul lanț. Ținând cont că produsul respectiv a costat 43 euro (în care intră și adaosul vânzătorului), cred că nu este nicio exagerare dacă afirm că nici producătorul, nici vânzătorul nu au avut fiecare un profit brut similar (100 de lei fără TVA însemnând aproximativ 18 euro). Apoi, întorcându-ne la România, 100 de lei înseamnă a douăsprezecea parte din salariul minim net (recent majorat). Cu alte cuvinte, un angajat cu salariul minim pe economie (uniprod-sm) trebuie să muncească aproximativ două zile pentru a plăti pentru un "serviciu" care, probabil, nu a necesitat mai mult de trei minute de muncă ale altui angajat. Un fermier trebuie să vândă între 70 și 100 de litri de lapte pentru a acoperi același cost. Adică producția a trei-patru vaci pe zi. Sau 170 kg de cartofi. Oare munca doamnei de la compania de transport a fost atât de dificilă încât un astfel de tarif să fie justificat? O fi suferit insolații pe câmpul muncii? A îngrijit, luni la rând, prin ploaie și vânt, formularele respective în așteptarea recoltei? Răspunsul este evident. Cu toate acestea, acceptăm cu toții că unele domenii sunt mai "eficiente" decât altele. Ne-am învățat ca mâncarea să fie ieftină (chiar și cu adaosurile comerciale uriașe ale supermarketurilor) și proastă, să plătim la operatorii de cablu mai mult decât pentru gaz sau curent electric, iar pentru un telefon mobil de ultimă generație cât pe o - că tot am vorbit de motoare - mașină second hand.

Așa arată eficiența, iar evangheliștii economiei de piață nu sunt puțini. De câte ori nu ați auzit că statul este ineficient (prost manager etc.) pentru că percepe taxe mari și nu oferă nimic? Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe neoliberali și pe centriști, dar, dacă așa ar sta lucrurile, atunci statul, din punct vedere capitalist, ar fi foarte eficient.