Opoziția siriană este tot
mai definită de moderație,
tot mai reprezentativă,
tot mai atașată de unele
procese democratice
și de o constituție care
garantează drepturile minorităților[1].
John Kerry, 3 septembrie
2013
Pe 1 septembrie
2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus –
fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din
2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat
colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta
împotriva ISIS[2]. În mica
furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David
Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub
nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din
Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite
elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât
din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă
credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele
necesare”[3].
Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat
Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul
căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru
presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda,
iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii,
Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai
este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea –
extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele
Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar
anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior,
Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești
împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale
să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva
ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4],
iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor
lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite,
precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații:
fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de
obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât
lasă de înțeles.
În lumina
acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă.
Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al
forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă
muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că,
în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de
rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5].
Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele
americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe
teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc
eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când
au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe
teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte
ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de
umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau
jihadiști[6].
Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în
care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care,
teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David
Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba!
Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele
rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un
incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian
turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este
exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut
ca rezultat doborârea avionului”[7].
Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar
a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea
turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde,
înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8].
Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea
avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o
convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele
Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu
care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a
degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9].
Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10],
în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub
privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei
doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu
a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite.
Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014,
președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva
decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta
afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a
facilitat apariția ISIS[11].
Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și
retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12].
Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu
devină istorie pentru președintele turc,
