Oare cum ar arăta un meci de box în care jucătorii sunt legați la ochi? Bănuiesc că destul de amuzant, dar pentru nu mai mult de câteva minute. La nivelul la care se prezintă televiziunea azi, n-ar fi de mirare ca niște producători să pună la cale un astfel de "show". Putem să-i spunem, de pildă, BlindBoxing. Cu toate acestea, nu ar fi o premieră. Pentru că, nebăgat în seamă, un astfel de meci are loc de niște bune zeci de ani, protagoniștii fiind stânga și dreapta. De ce spun asta? Pentru că stânga are prostul obicei să se lupte cu o imagine caricaturală (și, cu rare excepții, de mult dispărută) a dreptei, iar dreapta, ținând să demonstreze că este cel puțin la fel de bine ancorată în irealitate, nu se lasă mai prejos. Ambele împart cu dărnicie pumni în dușmanul imaginar, iar publicul fidel, tot mai împuținat, dar convins că fiecare lovitură în aer doboară câte un fascist - respectiv comunist -, aplaudă frenetic. De atâta bâjbâială, cei doi luptători nici măcar nu mai evoluează în același ring, dar nimeni dintre pasionați nu pare să bage de seamă. Cum la fel nu bagă de seamă că, între timp, publicul larg, justificat plictisit, și-a întors privirea către un altfel de spectacol. Cum s-ar putea spune, când doi se ceartă, centristul câștigă. Să-l primim cu aplauze.
Spre deosebire de stânga și dreapta, centristul nu se luptă cu nimeni. Și nici nu este provocat la luptă de către adversarii mai sus menționați. Chiar dacă ar avea conștiința înfrângerii în fața centristului (dar nu o au), atât stânga cât și dreapta ar fi foarte împăcate cu gândul că, măcar, n-a câștigat vechiul inamic. Așa că reprezentanții centrismului își văd de treabă netulburați, împrumutând adesea din repertoriul stângii și dreptei și dovedind un gust desăvârșit în a lua tot ce e mai gol de substanță de la ambele.
Centristul este copilul drăguț (Macron, Trudeau) al neoliberalismului fluent în limba stângii ONG-iste. Este expert în egalități și responsabilități de tot soiul, mai ales în cele ușor încorporabile în limbajul de corporație. Este cel care, mai întâi, ne împarte în bărbați și femei, în L, G, B, T, Q sau cisgender, în slabi și obezi și în câte și mai câte, după care tot el (sau ea) salvează omenirea de la aceste teribile inegalități. CNN la blender. Putem vorbi despre aceste (in)egalitățuri la nesfârșit, fiecare din ele cu propriul limbaj de lemn (mai corect ar fi de gipscarton), dar nu despre EGALITATE. Nici un centrist care se respectă nu va spune suntem toți oameni și, în ciuda poftelor infinite, avem nevoi egale. Nu. Avem egalități fără egalitate. Care nu sunt altceva decât un fond de ten aplicat pe fața capitalismului pentru a-i ascunde craterele. Orice corporație va putea exploata la nesfârșit forța de muncă ieftină din Asia atât timp cât, în sediile centrale, vom avea gender equality. Pentru cei care fac munca de jos, bărbați și femei, singurul element egalizator rămâne, însă, salariul minim. Ne-am făcut datoria față de ei, nu?
Cum, de obicei, nu există partide ale centriștilor, aceștia au invadat partidele existente. De aceea François Hollande a fost la fel de creștin-democrat pe cât Angela Merkel de socialistă. Sau invers? Nu contează. Socialist, conservator, creștin democrat, social democrat, toate aceste adjective au astăzi tot atât conținut cât (cum ar spune Omul cu Sobolani) o bere goală. Sunt, pur și simplu, organe vestigiale și au un rol la fel de important în viața politică pe cât apendicele în corpul uman. It's business as usual.
Putem deplânge toate tragediile din istorie, dar provocăm fără să clipim altele. Putem dezbate dacă spunem mankind sau peoplekind, dar nu ne deranjează dacă bombardăm alte țări. Vrem să-i ajutăm pe sirieni, dar să nu ne calce pragul pentru ca, de!, sunt teroriști. Putem să fim sensibili (pe bună dreptate, de altfel) la condiția autiștilor, dar putem - și suntem încurajați - să râdem de teleormăneni. Putem să tunăm și să fulgerăm împotriva "asistaților", dar ieșim în stradă când indemnizația pentru creșterea copilului e în pericol să scadă. Vrem anticorupție cu o plagiatoare în frunte.
Pur și simplu, uităm ce suntem, mai precis oameni. Homo sapiens, genul Homo, familia Hominidae, clasa Mammalia. Ca un descentrat în era centrismului, câteodată simt nevoia de efuziuni, simt nevoia să mi se spună "frate". Și să răspund la fel. Nu pot să nu mă gândesc că suntem mai puțin decât ne imaginăm și mai mult decât ni se lasă de înțeles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu