Pentru ei nu e la fel cum e pentru noi

"Trenul m-a purtat mai departe, printr-un decor monstruos de grămezi de zgură, coșuri de fum, maldăre de fiare vechi, canale murdare, poteci de pământ cenușiu presărate cu urme de saboți. Era luna martie, dar vremea fusese groaznic de rece și peste tot erau mormane de zăpadă înnegrită. Pe măsură ce înaintam încet prin periferia orașului, lăsam în urmă șiruri-șiruri de cocioabe gri, aranjate perpendicular cu terasamentul. În spatele uneia dintre case, o femeie tânără îngenunchiase pe pietre, îndesând un băț în țeava de scurgere plumbuită care pornea de la chiuveta din casă și care bănuiesc era înfundată. Am avut suficient timp să văd tot despre ea - șorțul din material de sac, saboții scâlciați, brațele-i înroșite de frig. Și-a ridicat capul înspre trenul care trecea prin fața ei și am fost suficient de aproape ca să-i zăresc privirea. Avea o figură rotundă și palidă, figura istovită tipică pentru fata de mahala care are 25 de ani dar arată de 40, din cauza sarcinilor pierdute și muncilor grele; și avea, în secunda în care am văzut-o, cea mai amărâtă și disperată expresie pe care am văzut-o vreodată. M-a lovit atunci gândul că ne înșelăm când spunem că «pentru ei nu e la fel cum e pentru noi» sau că oamenii care și-au trăit viețile în mahala nu știu nimic altceva în afară de mahala. Pentru că ce am văzut pe figura ei nu era suferința ignorantă a unui animal. Știa bine ce i se întâmplă - înțelegea la fel de bine ca mine ce destin îngrozitor este să stai acolo în genunchi, pe pietrele slinoase ale unei curți de mahala, îndesând un băț într-o țeavă de scurgere împuțită." - George Orwell, The Road to Wigan Pier, 1937

O singură rugăminte: comparați fragmentul de mai sus cu "România gurilor știrbe".