Pas cu pas, frază cu frază

Despre Klaus Iohannis, cel care, în anii facultății, obișnuia să citească peste două cărți pe zi, zi de zi, dar fără ca vreuna să-i fi schimbat traseul în viață, am mai scris. Din nefericire (în cazul de față, nefericire și fericire sunt perfect interșanjabile), volumul semnat de președintele în exercițiu conține multe alte fragmente la fel de - cum să le numesc? - savuroase.

Am stabilit, deci, că președintele Klaus Iohannis a citit mii de cărți în doar câțiva ani. De unde proveneau, însă, aceste mii de cărți? Mister:

Am fost un vizitator constant al tuturor librăriilor din oraş, mi-a făcut o plăcere enormă să verific ce mai apărea pe rafturi, chit că de multe ori nu prea aveai ce să alegi [s.m.]. Dar de insistat, am insistat!

Având patima lecturii, domnul Klaus Iohannis este și mare devorator de presă. Rețeta e neschimbată:

Sunt un cititor fidel de presă, inclusiv de presă internațională, răsfoiesc zilnic pe internet tot felul de publicații relevante [se putea altfel? - n.m.], fără să am una pe care să o urmăresc în fiecare zi [s.m.].

Până și mersul la muzeu este supus aceleiași reguli:

Deși mă interesează muzeele, atunci când călătoresc merg mai rar în astfel de instituții, ceea ce nu înseamnă că le evit.

Începe să se contureze un tipar:

În afara acestui sentiment de bucurie și de libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilărie [o fi normal? - n.m.].

Povestea merge mai departe:

În rest, da, mi-ar fi plăcut încă din studenție să pot călători. N-am putut. Am recuperat după aceea. Nu îmi doream neapărat să văd un loc anume. Nu aveam în minte ceva foarte concret [s.m.].

Să lăsăm anii de formare și să trecem la adultul Klaus Iohannis, la omul politic incipient:

Și eu, și prietenii, și colegii mei de școală îi detestam pur și simplu pe comuniști și întregul lor sistem. Evident că lumea asculta Radio Europa Liberă. La petreceri se spuneau bancuri despre comuniști. La vremea respectivă, în Sibiu nu a existat, după știința mea, niciun fel de opoziție organizată împotriva sistemului, iar singura formă în care am înțeles eu să-mi manifest disprețul față de comuniști a constat în acțiuni de nesupunere civică, absolut banale. Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi [pe dizidenți? - n.m.]. Atât. Erau lucruri banale. Când am ajuns tânăr dascăl, se țineau ore de informare politică și, pe rând, trebuia să pregătim fiecare câte un referat de informare politică. În loc de referat, eu am luat ziarul Scânteia. L-am dus la ședință și le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează. Erau lucruri absolut mărunte, nesenzaționale, dar nici măcar așa ceva nu era obișnuit pe atunci.

Nesupunere civică, deci. Și vestea bună este că nu-i putea suferi pe comuniști. Să vedem ce mai are de zis domnul Klaus Iohannis despre anticomunismul său:

Eu am fost, cum am spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea [s.m.].

 Admirabil. Anticomunism în familie, chiar dacă privat. Totuși, ceva nu se leagă:

Nu s-a discutat despre orientări politice în familie, nici măcar despre comunism nu s-a discutat [s.m.], aşa că nu aş putea vorbi despre vreo tradiţie a liberalismului începută de cei de dinaintea mea.

Vorbind despre revoluția din 1989, Klaus Iohannis are de spus următoarele:

Şi faptul că imediat, atunci la început, s-a instaurat un regim neocomunist a  reprezentat pentru mine o dezamăgire uriaşă. Chiar dacă la primăria Sibiului, de exemplu, nu am avut neocomunişti, ci mai degrabă oameni de centru-dreapta, n-am avut parte de realizările aşteptate [s.m.].

Așadar, Sibiul a fost liber de neocomunism. Lucru mare! Puțin mai încolo, aflăm că, de fapt, lucrurile au stat pe dos:

Oraşul vechi [centrul vechi al Sibiului - n.m.] a fost lăsat în paragină şi de comunişti, şi de neocomunişti [s.m.].

Dacă am lămurit situația cu comunismul și neocomunismul, să trecem la cum și-a exercitat domnul Iohannis dreptul de vot:

Însă de votat am votat de fiecare dată și îmi amintesc că, în mai 1990, am votat cu Rațiu și cu PNȚCD, în 1992 și 1996 cu Emil Constantinescu. Am votat inclusiv în 2000, în al doilea tur. Simțeam că-mi cade mâna, dar l-am votat pe Iliescu. Însă în anii '90 politica nu m-a interesat deloc.

Nu putem să-l acuzăm pe domnul Iohannis că nu a votat corect. Chiar și cu riscul să-și piardă o mână. Curios este, însă, altceva. Am aflat de alegerile din 1990, 1992, 1996 și 2000. Ce s-a întâmplat, însă, în 2004 și 2009? Cred că știm răspunsul, din moment ce domnul președinte are ambele mâini întregi și nevătămate. Și mai aflăm ceva, anume că în anii '90 politica nu l-a interesat deloc pe domnul Klaus Iohannis. Atât de "deloc" încât nici măcar când a candidat la primăria Sibiului nu era interesat de politică:

Un lucru de care sunt foarte sigur este că, în anii de după Revoluție, nu aveam niciun fel de ambiții politice: nici când am lucrat la inspectorat, nici când am candidat pentru Primăria Sibiului [s.m.].

Dacă în anii '90, interesul pentru politică era inexistent, apetitul politic al domnului Klaus Iohannis a crecut vertiginos în anii care au urmat. Cu inițiative serioase, precum aceasta:

Îmi amintesc inclusiv faptul că, de Ziua Europei, PNL le-a propus românilor să trecem definitiv la ora Europei. Să avem aceeași oră ca Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar Ungaria.
Era, bineînțeles, o declarație politică, dar și simbolică, de aliniere cu valorile puternice ale celorlalte state ale Europei, o pledoarie pentru demnitatea europeană, pe care venise momentul s-o îmbrațișăm, dintr-o poziție de drept. [...] Cu toate acestea, o astfel de măsură, aplicată concret, și-ar fi găsit și o rațiune foarte practică. România trebuie să se alinieze la ritmul Europei nu numai simbolic, ci și economic și social. Ne identificăm prin aceleași valori și aveam aceleași aspirații precum statele occidentale, dar între noi și această Europă există un decalaj foarte concret. Deși ar putea să pară că o oră nu înseamnă mare lucru, pentru antreprenori, pentru oamenii activi, ea contează. Există instituții administrative și economice care, în Europa, încep să funcționeze și se închid cu o oră mai târziu decât în România și am crezut, la acel moment, că a fi în același ritm cu programul acestor instituții ar putea fi o măsură pur și simplu eficientă. [...] În plus, ar fi fost și o măsură profitabilă, de bun management al timpului. Ar fi putut, sunt convins de asta, să ne facă viața ceva mai ușoară. Sau măcar să ne scutească, de pildă, de riscul de a pierde avionul, neatenți la fusul orar.

Domnul Iohannis vrea să corecteze, deci, o realitate geografică teribil de nedreaptă. Cum putem noi să fim precum Germania, Franța, Italia, Spania sau chiar (așa se exprimă autorul) Ungaria dacă nu avem aceeași oră? Nu cumva riscăm să ajungem ca Portugalia sau ca Regatul Unit, care nici ele nu sunt pe aceeași oră cu țările enumerate de domnul Iohannis? Ora Europei? Dacă domnul Iohannis se referă la UTC+01 (sau GMT+01), "ora Europei" este și a Algeriei, Angolei, Republicii Democrate Congo etc. Fericitele! Dar Statele Unite (ca să nu dăm exemplul Rusiei), care au șase fusuri orare, ce se fac?

Să lăsăm fusul orar și să revenim la subiecte mai de actualitate. Iată ce spune Klaus Iohannis despre momentul 2009:

Faptul că Traian Băsescu nu m-a nominalizat în toamna lui 2009 nu m-a surprins, dar m-a deranjat. Ştiu şi de ce a făcut-o: din raţiuni politice, care nu au ţinut de mine, ci de ceea ce a vrut el să se întâmple în alegeri. Evident, a vrut un guvern de-al lui, care să organizeze alegerile, şi nu un guvern de-al Opoziţiei [s.m.]. [...] Iar dacă ar fi s-o luăm strict pe rezultate, şi-a atins scopul şi şi-a menţinut guvernul în continuare.

Coincidență mare. Nu numai că domnul Iohannis și-a dorit tot timpul un "guvern de-al lui", dar dorința a fost direct proporțională cu apropierea alegerilor. Așa a fost în 2015, asistăm la același lucru în 2018. La ce este bun un "guvern de-al lui"? Cum era de așteptat, la organizarea alegerilor...

Și, pentru că tot suntem la capitolul Traian Băsescu (și să nu uităm de "lapsusul" cu privire la alegerile din 2004 și 2009), domnul Klaus Iohannis, cu o dexteritate lingvistică de invidiat, reușește să evite răspunsul la o întrebare pe care singur o reproduce în carte:

Fără legătură cu faptul că Vasile Blaga s-a ocupat și de campania elecorală a lui Traian Băsescu, am fost întrebat chiar înainte de fuziune, de foarte multe ori, cum e actualul PNL: dacă este un partid pro-Băsescu sau anti-Băsescu [s.m.]. [...] Repet și insist: PNL este un partid fără Basescu [s.m.].

Pro sau anti? Înțeleptul răspunse: fără. Pentru că pericolul vine din altă parte, de la... stânga. De ce să fim egali când putem doar să avem șanse egale? Cu alte cuvinte, avem șanse egale de a fi inegali - și așa trebuie să fie:

Prin politici selective şi redistribuirea avuţiei, Stânga susţine, de fapt, egalitarismul, şi nu egalitatea (de şanse).

Pe post de încheiere, încă un citat:

Mereu am spus că, despre un om, vorbesc cel mai bine faptele. Am fost sigur că treaba este să fac, și să nu vorbesc despre ceea ce am de gând să fac.

Că sloganul a fost folosit de Adrian Năstase ("Faptele sunt politica mea"), nu prea contează. Că ideea conform căreia politicianul nu trebuie să vorbească despre ceea ce are de gând să facă este ridicolă în sine (alegătorii pe ce criteriu să voteze? Fizionomie, frenologie?), nici asta nu contează. De ce? Pentru că, în cazul de față, sunt de acord cu domnul Klaus Iohannis. Faptele vorbesc cel mai bine despre dumnealui. Iar cuvintele? Cuvintele îi fac un deserviciu la fel de mare.