Îndrăzneala de a spera

Unii au #rezistenți, alții au rezilienți. Unii și-ar dori rărirea "asistaților", alții au trecut de mult la fapte. Unii strigă "ciuma roșie" (die rote pest), alții au sloganul "Israel înainte de toate" (un fel de Israel über alles). Unii sunt conduși de fii sau nepoți de generali, alții chiar de generali. Unii stau prost cu drumurile, alții își permit să facă drumuri separate pentru coloniști și indigeni. Unii sunt o insulă de pro-europenism într-un ocean de corupți și de "iliberali" , alții sunt o oază de democrație într-un deșert populat de barbari. Unii se laudă cu câți "penali" au băgat la închisoare, alții nu-și mai încap în piele și își fac campanie electorală cu câți teroriști (reali sau nu) au anihilat și cu câte clădiri au distrus. Unii demonstrează cu cătușe-centenar, alții savurează înmormântările inamicilor.

Poate, cândva, omenirea va scăpa de asistați și de palestinieni. Dacă vom avea norocul să prindem acel moment, nu știm. E important, însă, să nu ne pierdem speranța...

Întotdeauna de dragul copiilor...

Putem să-i acuzăm de orice pe politicienii planetei, dar nu că nu le pasă de copii. Iar această grijă imperioasă (sau imperială?) este direct proporțională cu influența statului de care aparțin pe scena internațională. Statele Unite, de exemplu, poartă grija copiilor de pe toate continentele. România, mai modestă, doar a copiilor de pe propriul teritoriu. La ce sunt buni copiii? În general, la justificat războaie sau măsuri de austeritate. Dacă vrem să bombardăm Siria, de exemplu, o facem pentru bieții copii sirieni. Primul război din golf? Pentru bieții bebeluși kuweitieni, scoși din incubatoare de către trupele irakiene și lăsați să moară. Serbia? Pentru bieții copii kosovari, goniți în păduri pentru a muri de foame, nu înainte de a le fi violate mamele. Yemen? Aici situația e un pic diferită: se știe că în Yemen nu există copii.

Să revenim, însă, la mult-jeliții copii sirieni. Planeta n-a dus lipsă de bocitoare. De la Washington la Istanbul până la Ierusalim (plus Riyadh, Doha, Londra, Paris și alte capitale), a domnit consensul: trebuie (sau avem responsabilitatea!) să facem ceva. Cum îi protejăm de violență pe bieții copii sirieni? Așa cum știm noi cel mai bine (tradițional, adică): cu bombe. Într-un triumf al umanității, vechi dușmani și-au unit forțele în fața răului absolut întruchipat de Bashar al-Assad. Benjamin Netanyahu i-a cerut iertare lui Erdogan pentru incidentul de pe Mavi Marmara. Efuziunile, însă, n-au ținut mult. Tot din cauza copiilor. Pentru că, acolo unde Erdogan vedea copii în suferință, Netanyahu admira pajiști verzi. Și viceversa. Cu atenția acaparată de suferința siriană, Israelul n-a mai avut timp pentru cea palestiniană. Așa cum nici Turcia n-a mai avut lacrimi pentru cea kurdă. Ambele state, însă, se acuză de terorism. Să fie oare posibil ca ambele să spună adevărul? Ținând cont că Benjamin Netanyahu a calificat ziua de ieri - în care au murit peste 50 de palestinieni - drept "o zi mare pentru pace", iar ministrul Gilad Erdan a scris pe Twitter (unde altundeva?) că numărul morților “nu înseamnă nimic - așa cum numărul naziștilor care au murit în al Doilea Război Mondial nu face din nazism ceva pe care să-l poți explica sau înțelege", răspunsul (îmi) pare afirmativ. Să mai spun că același Gilad Erdan chema la acțiune pentru a opri - citez! - genocidul din Siria? O fac, dar cu sentimentul inutilității.

Iar noi (cei din România)? Nouă nu ne pasă. Nici de sirieni, nici de palestinieni, nici de yemeniți. Toți o apă și-un pământ. Ne pasă, însă, de viitorul copiilor noștri, acel viitor amanetat de PSD din cauza unor măriri salariale. Și defilăm cu cătușe-centenar, opera unui publicitar isteț.

Poveste orientală

Donald Trump este un parolist. În propriile lui cuvinte, "When I make promises, I keep them". Iar istoria recentă ne-a arătat că așa stau lucrurile. A promis Donald Trump pe Twitter (site care a devenit un fel de platformă de declarat război) că va bombarda Siria? Tweet și făcut. A promis Donald Trump că va retrage Statele Unite din acordul cu Iranul? Iată că a rezolvat și această problemă, deși până și aliații la bombardarea Siriei (Franța, Regatul Unit) și-au manifestat rezervele...

Puțin a contat că inspecțiile Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) au confirmat că Iranul respectă înțelegerea semnată la Viena în aprilie 2015. Cum la fel de puțin a contat că, cu nici o lună în urmă, Mike Pompeo, la vremea respectivă încă director al CIA, declara că "nu are nici o dovadă că ei [iranienii - n.m.] nu respectă acordul".

Cert este că decizia unilaterală a lui Donald Trump a stârnit bucurie în două capitale: Ierusalim și Riyadh. Sărbătoare mare. Ca să marcheze momentul istoric, Benjamin Netanyahu a ordonat și un mic bombardament al unor "ținte" din Siria. Artificii pe cerul Damascului...

Una peste alta, dragoste mare (și tot atât de netradițională) între guvernul israelian și judenrein-ul saudit, cu Benjamin Netanyahu și Mohammad bin Salman pe post de copii rebeli ai caselor de Capulet și Montague în variantă orientală. Își mai aduce cineva aminte că, nu cu mult timp în urmă, Donald Trump spunea despre Bashar al-Assad că "poate e mai bun decât oamenii pe care îi sprijinim [în Siria - n.m.]"? Sau că "Arabia Saudită și multe din țările care au donat importante sume de bani Fundației Clinton tratează femeile ca pe sclavi și vor să-i omoare pe homosexuali"? Pare-se că nu. Noi suntem mai interesați de probleme mult mai presante și mai pline de substrat, precum aventurile Ralucăi Zdrobiș la Hollywood Multiplex. Sau, când suntem serioși, de ce mai are de spus Hans Klemm despre "modificarea codurilor penale".

Închei cu ceva ce sună a banc sec, dar nu este. Știți de ce Statele Unite nu vor fi niciodată îngrijorate de modificările codului penal din Arabia Saudită? Pentru că Arabia Saudită nu are un cod penal.

Teleormăneanul Donald Trump

România pare să fie țara cu cei mai mulți experți în drept pe metru pătrat. Și acest lucru se vede: într-o țară în care preocuparea principală a cetățenilor cu facebook (că doar dânșii contează) este să se plângă de tot și de toate, justiția reprezintă o extraordinară excepție. Drumurile se fac prost, școlile sunt vai de ele, autostrăzi n-avem, spitalele sunt insalubre, PSD-iștii sunt corupți, asistații-s asistați, bugetarii-s bugetari, dar justiția... justiția e - miracol! - dincolo de orice reproș. De câteva zile încoace, nu pot să nu constat că experții în drept intern - de teama plafonării profesionale, probabil - și-au descoperit vocația în drept... internațional (ceva inevitabil, pesemne). Cu Klaus Iohannis, primul expert în drept local, național, internațional și galactic, dând tonul. Ca să folosesc o expresie a domnului Iohannis, când e vorba de tipuri de drept, you name it, we have it. Ce anume a precipitat această schimbare? Cumva atacul americano-franco-britanic asupra Siriei, desfășurat fără mandat ONU și fără aprobarea parlamentelor respectivelor țări, adică din moftul a trei oameni de pe planetă? Nu, firește că nu. Atacul a fost foarte fain, atât de fain încât, în premieră, România a părut pentru 24 de ore o țară normală. Altceva, însă, a agitat apele pescarilor de drept internațional de pe malurile Dâmboviței, mai precis povestea cu mutarea ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Brusc, atât domnul Iohannis cât și vigilenții anti-PSD au fost loviți de dreptul internațional în moalele capului. Dramă mare. Domnul Andrei Pleșu are cuvântul:

"Politica externă a țării se decide prompt și nebirocratic pe bază de subtilitate diplomatică teleormăneană. A se slăbi cu Constituția, cu Președinția, cu experții de la Externe, cu Uniunea Europeană etc. Oricine poate, de pildă, să mute ambasade de colo-colo: de la Alexandria la Videle, de la Turnu Măgurele la Islaz, de la Blejești la Salcia. Sau, mă rog, de la Tel Aviv la Ierusalim."

Să uite domnul Andrei Pleșu că Viorica Dăncilă doar a imitat ce-a făcut partenerul nostru strategic de peste ocean? Nu cumva primul teleormănean (de teleormăneni putem să râdem cât vrem, nu-i așa?) a fost chiar Donald Trump? Oare aceeași "subtilitate teleormăneană" își spune cuvântul și atunci când Statele Unite sar în apărarea "statului de drept" din România? Unde au fost domnii Andrei Pleșu și Klaus Iohannis din decembrie 2017, când Donald Trump și-a anunțat intenția de muta ambasada Statelor Unite în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim, până în prezent? De ce "președintele Republicii", cum îi place mai nou să se prezinte (à la française) domnul Klaus Iohannis, nu l-a convocat pe domnul ambasador Hans Klemm pentru a-și exprima nemulțumirile? De ce România s-a abținut la votul din Adunarea Generală a Națiunilor Unite cu privire la statutul Ierusalimului, deși o majoritate zdrobitoare a condamnat decizia luată de Donald Trump?

Da, partenerul nostru strategic încalcă dreptul internațional, dar este mai ușor să râdem de teleormăneni, de Dăncilă și de Dragnea. Nu că ultimii doi - prin ultima lor ispravă - n-ar merita. Dar nu prin invocarea selectivă a dreptului internațional...

Killing an Arab

Comentariile sunt de prisos.

https://www.timesofisrael.com/bennett-defends-soldiers-filmed-cheering-gazans-shooting/