Revista presei

Pentru că am avut câteva zile de absență, mă simt obligat să tratez la grămadă - și mai pe fugă - câteva din subiectele cărora, în mod normal, le-aș fi acordat ceva mai multa atenție.

1. Cristian Tudor Popescu este un iluzionist al drepturilor omului. Sub bagheta sa magică, răsar și dispar drepturi precum iepurii din pălărie. În ultimul său număr de iluzionism, Cristian Tudor Popescu se joacă cu votul "tradițional". Cum? Interzicând dreptul la vot al persoanelor care nu au bacalaureatul. Pentru că - știm cu toții! - din cauza lor a câștigat PSD-ul alegerile. Ceea ce uită Cristian Tudor Popescu - dar și bravii #rezistenți - este că, la ultimele alegeri (2016), PSD s-a clasat pe primul loc inclusiv în rândul persoanelor cu studii superioare. Ba chiar și în rândul studenților! Cu aceștia ce (ne) facem? Ce "drepturi" le oferim sau le retragem? La cât de inventiv se dovedește CTP, nu va dura mult și vom avea un răspuns și la aceste întrebări. Până atunci, însă, să ne amintim că același CTP este prietenul (nu înainte de a fi dușmanul înfocat al) familiei "netradiționale". Putem spune, deci, că CTP are o veste bună și una proastă pentru cuplurile de homosexuali fără bacalaureat: se pot căsători, dar își pierd dreptul de a vota. CTP a dat, CTP a luat...

2. David Goodall, despre care am scris aici, nu mai este printre noi. A plecat pe Oda bucuriei. Ceva îmi spune, totuși, că nu avem de ce să fim bucuroși.

3. Pedagog de școală nouă, Klaus Iohannis a renunțat la note și a trecut la calificative. Pe scurt, acuză guvernul PSD de diletantism. Poate așa stau lucrurile. Ceea ce mulți nu înțeleg, însă, este că democrația promite doar reprezentativitate, nu profesionalism. Poți să ai un guvern 100% diletant, dar 100% democratic. Să întrebăm, însă, care sunt calificările lui Klaus Iohannis pentru cea mai înaltă funcție în stat? Cea de profesor de fizică este suficientă? Sau de primar? Eu propun un alt răspuns: lecturile. Citez din "Pas cu pas":

Am luat mai rar Premiul I, mai mult II sau III, și mi-au plăcut cam toate materiile, și acelea "reale", și "umanioarele". Îmi aduc aminte că mă interesau foarte multe subiecte pe atunci și că a fost perioada în care mi-am descoperit, ca orice adolescent, pasiunea pe care mai târziu am transformat-o în profesie. Îmi mai amintesc că am citit enorm în perioada aceea. La fel și în studenție. Am citit tot ce am prins: mii de cărți. Și totuși, nu aș putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viață [subl.m.].

Avem, deci, un președinte citit. Poate chiar cel mai citit. Domnul Iohannis nu spune exact câte mii de cărți a citit în studenție. Cu toate acestea, putem să facem niște deducții. Ce înseamnă mii în vorbirea populară? Cu siguranță mai mult de o mie. La fel de sigur mai mult de două (altfel am spune o mie jumătate, de exemplu). Eu propun să ne oprim la cifra rezonabilă de trei mii. Patru ani de facultate înseamnă 1461 de zile. 3000/1461 înseamnă un pic peste două cărți pe zi, zi de zi, timp de patru ani. Dacă domnul Iohannis avea o problemă într-una din zile și nu se putea dedica lecturii, în ziua următoare citea patru cărți ca să recupereze. Sau poate am fost rău. Poate domnul Iohannis a citit mii de cărți în adolescență și studenție. Cu alte cuvinte, s-ar dubla numărul anilor. Chiar și așa, tot înseamnă o carte pe zi, zi de zi, timp de opt lungi ani. Cu toate acestea, niciuna nu i-a schimbat traseul în viață...

4.  Amestecul rusesc în alegerile din Statele Unite devine tot mai clar. Apar și primele probe. Vorbim de niște ads atât de bine gândite, încât nicio minte nu va scăpa neafectată. Eu, personal, am devenit brusc trumpist după ce am parcurs acest articol din Ars Technica. Simt nevoia imperioasă să votez cu Trump. Mai mult, simt nevoia la fel de imperioasă să fac prozeliți - așa că redau anunțurile cu pricina:

Moartea netradițională

Aflu de la BBC că omul de știință David Goodall, botanist și ecologist, și-a părăsit ieri țara (Australia) cu destinația Elveția. Ținând cont de vârsta sa înaintată (104 ani), e ușor de imaginat că David Goodall nu merge în țara cantoanelor pentru a face turism - nu în sensul obișnuit, cel puțin. În realitate, David Goodall practică un altfel de turism - cel fără bilet de întoarcere. Iar Elveția, de altfel nu tocmai primitoare cu alții care îi calcă pragul fără bilet de întoarcere (mai ales când sunt musulmani), îl așteaptă pe bătrânul australian cu brațele deschise. Așadar, de ce face David Goodall această călătorie? Pe scurt, pentru a-și pune - asistat - capăt zilelor. Iar motivul oferit este simplu: diminuarea independenței. Este acesta, însă, un motiv suficient?

Ar fi o îndrăzneală prea mare să-l corectez sau să-i dau lecții lui David Goodall și - cu scuzele de rigoare pentru nota (mult) prea personală - aș putea să afirm că-i înțeleg dorința. Cu toate acestea, obiectiv vorbind, cred că David Goodall se înșală. Cu atât mai mult cu cât și-a dedicat întreaga viață biologiei. Într-adevăr, sfârșitul vieții nu este o afacere tocmai plăcută - și nici degradarea fiziologică de dinaintea sfârșitului. Dar asta suntem, niște mașinării biologice și, ca orice altă mașinărie, ne uzăm treptat și, până la urmă, vine un moment în care ne defectăm iremediabil. Cu toate acestea, renunțarea la - să-i spun așa - principiul că viața este cel mai de preț dar pe care îl avem (ciudat cum, dacă vrem să ocolim termenii religioși, ajungem la cei economici) nu poate să nu aibă consecințe teribile. "Dreptul la moarte"? Nu există așa ceva - asta dacă nu vrem să cădem în eugenie sau în practici care să amintească de minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Diminuarea independenței? Nu este dezirabilă, dar cu siguranță este inevitabilă. Mai mult, nici în primii ani de viață nu suntem tocmai independenți. Asta dacă suntem suficient de norocoși să fim sănătoși. Ce facem, însă, cu cei mai puțin norocoși și complet ne-independenți - cu nevăzătorii, cu paraplegicii, cu autiștii și cu câți alții? Îi casăm? Îi ducem la programul rabla pentru oameni - firește, la dorința lor? Chiar și pe Stephen Hawking? Dacă moartea e un drept, pedeapsa cu moartea ce este? Ceva preferabil închisorii? Eliberare? În realitate, am uitat ce suntem. Pentru omul modern sănătos, realitatea este atât de virtual(izat)ă încât doar spectacolul nașterii și al morții - cu toate placentele, lichidele, umorile și descompunerile lui - îi amintește de originea sa animală, iar asta - pare-se - nu-i este câtuși de puțin pe plac.

Să revenim, însă, la călătoria lui David Goodall. Deși știrea de la BBC nu meționează la serviciile cărei clinici va apela David Goodall pentru a se casa asistat, probabilitatea e mare ca establishment-ul cu pricina să fie clinica Dignitas. O căutare sumară pe internet oferă mai multe informații, inclusiv prețuri. Deci, cât costă un astfel de serviciu oferit de o organizație care se definește a fi "non-profit"? Oriunde între 4000 și 7000 de euro (sau, după alte surse, între 6500 și 15000 de lire sterline), în funcție de pachet. Pachetul basic acoperă doar casarea, cel premium include și costurile de eliminare din peisaj. Așadar, nu e ceva tocmai accesibil. Deocamdată, săracii trebuie să se mulțumească cu moartea gratuită, tradițională. Site-ul Dignitas oferă și mai multe informații, inclusiv broșuri. Motto-ul spune tot - "Trăiești cu demnitate, mori cu demnitate". Și, inevitabil, apare întrebarea: oare miliardele de beneficiari ai morții tradiționale au murit nedemn?

Una peste alta, se pare că multe din chestiunile "tradiționale" sunt proaste, familia fiind exemplul preferat. Dar nu toate. Există și tradiții bune. Tradiționala inegalitate economică, de exemplu, e briliantă și absolut de neînlocuit. Tradiționalul imperialism deghizat în Responsability to Protect (R2P) sau în alți termeni pompoși, la fel de briliant. Tradiționalul discurs despre pace în timp ce sume fabuloase sunt cheltuite pe armament, iarăși briliant. Ce să mai, suntem bine. Am cucerit tot, mai puțin "dreptul la moarte". Dar nu mai avem mult.

Va fi lumea mai bună fără David Goodall? Cu siguranță nu. Va fi inexistentul David Goodall mai fericit decât cel de acum? Iarăși nu. Și atunci, de ce? Sau, cum întreba tânărul (plângând ca un prost) din "Inspecțiunea" lui Caragiale, de ce, nene Anghelache?