De la «Axa răului» la «Prietenii Siriei». O recapitulare a politicii americane în Orientul Mijlociu după 11 Septembrie 2001

Opoziția siriană este tot mai definită de moderație,

tot mai reprezentativă,

tot mai atașată de unele procese democratice

și de o constituție care garantează drepturile minorităților[1].

John Kerry, 3 septembrie 2013

Pe 1 septembrie 2015, în presa americană au apărut informații că generalul David Petraeus – fost director al CIA și militar cu un rol major atât în invazia Irakului din 2003, cât și în perioada următoare (până în 2008) – le-a sugerat colaboratorilor să-i folosească pe membrii moderați ai Frontului Nusra în lupta împotriva ISIS[2]. În mica furtună de presă ce a urmat – dar care s-a stins la fel de repede –, David Petraeus a încercat să-și nuanțeze poziția, fără să nege, însă, esența: “Sub nicio formă nu trebuie să cooptăm Frontul Nusra, mișcare afiliată Al Qaeda din Siria, împotriva ISIL. Dar, fără îndoială, unii luptători și poate anumite elemente din Nusra au aderat la această mișcare mai mult din oportunism decât din motive ideologice: au văzut în Nusra o mișcare puternică și nu au găsit o alternativă credibilă, din moment ce opoziția moderată nu are deocamdată resursele necesare”[3]. Probabil că domnul Petraeus a uitat că Statele Unite au invadat și ocupat Irakul – ocupație de care domnul Petraeus se “ocupase” personal și în timpul căreia și-au pierdut viața 4498 de soldați americani – tocmai pentru presupusele – și nedoveditele – legături ale lui Saddam Hussein cu Al Qaeda, iar cel din urmă a sfârșit în ștreang (nu înainte de a-și vedea cei doi fii, Uday și Qusay, omorâți într-un schimb de focuri cu trupele americane). Dar mai este ceva remarcabil în spusele generalului Petraeus, ceva – cum vom vedea – extrem de frecvent în declarațiile oficialilor americani, și anume că Statele Unite pot controla după bunul lor plac – sau, mai precis, „teleghida” – măcar anumite elemente din grupările de rebeli care au împânzit Irakul și, ulterior, Siria. De exemplu, pe 3 octombrie 2015, în contextul bombardamentelor rusești împotriva ISIS, presa internațională anunța că oficialii americani sunt pe cale să extindă ajutorul oferit rebelilor din Siria, care vor lupta atât împotriva ISIS, cât și împotriva trupelor guvernamentale[4], iar rebelii, conștiincioși, se vor dedica noii cauze. Cu alte cuvinte, vor lupta așa cum dorește Washingtonul, executând fără crâcnire ordinele primite, precum o armată disciplinată. Această premisă poate avea doar două explicații: fie Washingtonul dă dovadă de o lipsă totală de realism sau chiar de obtuzitate, fie este mult mai implicat în organizarea bandelor de rebeli decât lasă de înțeles.

În lumina acțiunilor americane din Siria, a doua variantă pare mult mai plauzibilă. Astfel, în decembrie 2015, generalul Mark Welsh, șeful statului major al forțelor aeriene americane, anunța că forțele din subordinea sa “consumă muniția într-un ritm mai mare decât se pot aproviziona”, lăsând de înțeles că, în cele 15 luni de campanie împotriva ISIS în care au fost lansate 20 000 de rachete și bombe, forțele americane aproape că și-au epuizat rezervele[5]. Întrebarea firească – după o astfel de declarație – este ce au reușit forțele americane să facă cu cele 20 000 de rachete și bombe cu care i-ar fi vizat pe teroriștii de la ISIS? Poate că, în fapt, forțele americane nu urmăresc eliminarea ISIS. Cum poate fi explicat că aceleași forțe americane, atunci când au bombardat un convoi ISIS, au preferat mai întâi să-i atenționeze pe teroriști că urmează să fie atacați în 45 de minute? Pentagonul – care, in alte ocazii, nu a ezitat sa bombardeze capitale –, a avut și un răspuns plin de umanism: chiar dacă vehiculele în cauză lucrau pentru ISIS, șoferii nu erau jihadiști[6]. Sau cum se explică agitația din rândurile coaliției anti-ISIS în momentul în care forțele rusești au început să bombardeze ISIS, adică exact pe cei cu care, teoretic, americanii se aflau în război de un an? Conform cuvintelor lui David Petraeus, Statele Unite se pot alia cu „elemente” Al Qaeda, dar cu rușii… ba! Mai mult, John Kerry nu a ezitat să-i instige pe turci să doboare avioanele rusești care încalcă spațiul aerian turcesc. Pe 5 octombrie 2015, comentând un incident în care un avion rusesc a intrat pentru scurt timp în spațiul aerian turcesc, John Kerry a declarat: “suntem foarte îngrijorați deoarece acesta este exact tipul de incident care, dacă Turcia ar fi răspuns așa cum era îndreptățită [s.a.] s-o facă, ar fi avut ca rezultat doborârea avionului”[7]. Printr-o stranie coincidență, nouăsprezece zile mai târziu, aviația turcă chiar a doborât un avion Suhoi Su-24, care, conform variantei oferite de partea turcă, ar fi încălcat spațiul aerian turcesc timp de șaptesprezece secunde, înaintând 2,19km în interiorul granițelor[8]. Așa cum era de așteptat, aliații Turciei s-au grăbit să apere doborârea avionului, președintele Statelor Unite, Barack Obama, asigurându-l într-o convorbire telefonică pe omologul său turc, Recep Tayyip Erdoğan, că “Statele Unite și NATO sprijină dreptul Turciei de a-și apăra suveranitatea”, ocazie cu care ambele părți și-au “reiterat angajamentul la eforturile comune de a degrada și în cele din urmă de a distruge ISIL”[9]. Date fiind înregistrările video puse la dispoziție de ruși[10], în care convoaie de mii de cisterne transportau petrolul sirian în Turcia, sub privirile îngăduitoare ale aliatului de peste ocean, asigurările date de cei doi lideri par, pentru a folosi un eufemism, cel puțin inexacte. Dar aceasta nu a fost singura victorie a lui Recep Tayyip Erdoğan în relația cu Statele Unite. Cu un an înaintea doborârii avionului rusesc, mai precis pe 4 octombrie 2014, președintele turc a reușit performanța să obțină scuze de la nimeni altcineva decât vicepreședintele Statelor Unite, Joseph R. Biden Jr., după ce acesta afirmase că Turcia – alături de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite – a facilitat apariția ISIS[11]. Președintele turc a reacționat dur, declarând că, dacă Joseph Biden nu-și retrage cuvintele și nu-și cere scuze, atunci acesta “este istorie pentru mine”[12]. Se pare că amenințarea a dat roade, din moment ce Joseph Biden a ales să nu devină istorie pentru președintele turc,

Domnul Andrei Pleșu și anticorupția după ureche

Ca să nu rămână mai prejos, domnul Andrei Pleșu pune umărul la cauza anticorupției. Afirmă dumnealui în Dilema Veche:

N-o cunosc personal pe doamna Laura Codruța Kövesi [subl. m]. Nu am nici competența ultimă să mă pronunț pe fondul problemelor tehnice legate de DNA și dezbătute amplu și pătimaș în presa de toate culorile. Mi se pare, totuși, evident că tabăra anti-DNA e alimentată și reprezentată preponderent de inși cu un statut juridic neclar: fie suspecți de felurite ilegalități, fie dovediți și condamnați ca infractori. Carevasăzică hoțul ne fură portofelul, iar „opinia“ publică și, mai ales, hoțul însuși se supără pe cei care l-au reclamat și pe completul de judecată! Nu exclud ca și DNA-ul, ca majoritatea instituțiilor românești, să aibă fisuri, inadecvări, derapaje. Dar între un infractor eficient și un judecător imperfect, rămîn de partea judecătorului [subl. m].

Domnule Andrei Pleșu, doamna Laura Codruța Kövesi nu a fost niciodată judecător. Și nici Mircea Negulescu. DNA-ul este un parchet și nimic altceva. Nu are "judecători" pe statul de plată. Nu oficial, cel puțin. Domniile lor sunt/au fost procurori. Procurori care, între altele, falsifică probe și dictează declarații. Dacă asta nu vă deranjează, măcar să vă deranjeze grava confuzie pe care o faceți. Credeți-mă, procuror chiar nu este același lucru cu judecător.

Cine sunt centriștii

Oare cum ar arăta un meci de box în care jucătorii sunt legați la ochi? Bănuiesc că destul de amuzant, dar pentru nu mai mult de câteva minute. La nivelul la care se prezintă televiziunea azi, n-ar fi de mirare ca niște producători să pună la cale un astfel de "show". Putem să-i spunem, de pildă, BlindBoxing. Cu toate acestea, nu ar fi o premieră. Pentru că, nebăgat în seamă, un astfel de meci are loc de niște bune zeci de ani, protagoniștii fiind stânga și dreapta. De ce spun asta? Pentru că stânga are prostul obicei să se lupte cu o imagine caricaturală (și, cu rare excepții, de mult dispărută) a dreptei, iar dreapta, ținând să demonstreze că este cel puțin la fel de bine ancorată în irealitate, nu se lasă mai prejos. Ambele împart cu dărnicie pumni în dușmanul imaginar, iar publicul fidel, tot mai împuținat, dar convins că fiecare lovitură în aer doboară câte un fascist - respectiv comunist -, aplaudă frenetic. De atâta bâjbâială, cei doi luptători nici măcar nu mai evoluează în același ring, dar nimeni dintre pasionați nu pare să bage de seamă. Cum la fel nu bagă de seamă că, între timp, publicul larg, justificat plictisit, și-a întors privirea către un altfel de spectacol. Cum s-ar putea spune, când doi se ceartă, centristul câștigă. Să-l primim cu aplauze.

Spre deosebire de stânga și dreapta, centristul nu se luptă cu nimeni. Și nici nu este provocat la luptă de către adversarii mai sus menționați. Chiar dacă ar avea conștiința înfrângerii în fața centristului (dar nu o au), atât stânga cât și dreapta ar fi foarte împăcate cu gândul că, măcar, n-a câștigat vechiul inamic. Așa că reprezentanții centrismului își văd de treabă netulburați, împrumutând adesea din repertoriul stângii și dreptei și dovedind un gust desăvârșit în a lua tot ce e mai gol de substanță de la ambele.

Centristul este copilul drăguț (Macron, Trudeau) al neoliberalismului fluent în limba stângii ONG-iste. Este expert în egalități și responsabilități de tot soiul, mai ales în cele ușor încorporabile în limbajul de corporație. Este cel care, mai întâi, ne împarte în bărbați și femei, în L, G, B, T, Q sau cisgender, în slabi și obezi și în câte și mai câte, după care tot el (sau ea) salvează omenirea de la aceste teribile inegalități. CNN la blender. Putem vorbi despre aceste (in)egalitățuri la nesfârșit, fiecare din ele cu propriul limbaj de lemn (mai corect ar fi de gipscarton), dar nu despre EGALITATE. Nici un centrist care se respectă nu va spune suntem toți oameni și, în ciuda poftelor infinite, avem nevoi egale. Nu. Avem egalități fără egalitate. Care nu sunt altceva decât un fond de ten aplicat pe fața capitalismului pentru a-i ascunde craterele. Orice corporație va putea exploata la nesfârșit forța de muncă ieftină din Asia atât timp cât, în sediile centrale, vom avea gender equality. Pentru cei care fac munca de jos, bărbați și femei, singurul element egalizator rămâne, însă, salariul minim. Ne-am făcut datoria față de ei, nu?

Cum, de obicei, nu există partide ale centriștilor, aceștia au invadat partidele existente. De aceea François Hollande a fost la fel de creștin-democrat pe cât Angela Merkel de socialistă. Sau invers? Nu contează. Socialist, conservator, creștin democrat, social democrat, toate aceste adjective au astăzi tot atât conținut cât (cum ar spune Omul cu Sobolani) o bere goală. Sunt, pur și simplu, organe vestigiale și au un rol la fel de important în viața politică pe cât apendicele în corpul uman. It's business as usual.

Putem deplânge toate tragediile din istorie, dar provocăm fără să clipim altele. Putem dezbate dacă  spunem mankind sau peoplekind, dar nu ne deranjează dacă bombardăm alte țări. Vrem să-i ajutăm pe sirieni, dar să nu ne calce pragul pentru ca, de!, sunt teroriști. Putem să fim sensibili (pe bună dreptate, de altfel) la condiția autiștilor, dar putem - și suntem încurajați - să râdem de teleormăneni. Putem să tunăm și să fulgerăm împotriva "asistaților", dar ieșim în stradă când indemnizația pentru creșterea copilului e în pericol să scadă. Vrem anticorupție cu o plagiatoare în frunte.

Pur și simplu, uităm ce suntem, mai precis oameni. Homo sapiens, genul Homo, familia Hominidae, clasa Mammalia. Ca un descentrat în era centrismului, câteodată simt nevoia de efuziuni, simt nevoia să mi se spună "frate". Și să răspund la fel. Nu pot să nu mă gândesc că suntem mai puțin decât ne imaginăm și mai mult decât ni se lasă de înțeles.

Anticorupția ca memă (câteva completări la "Revoluția invizibilă")

Un cititor mi-a reproșat (indirect) că postarea "Revoluția invizibilă" nu analizează atașamentul față de autoritarism al mișcării #rezist. Redau mai jos comentariul:

old news... mai importantă ar fi o analiză serioasă a caracterului acestei "clase" - ataşamentul faţă de autoritarism, de pildă, care se camuflează în ideologia statului de drept şi a necesităţii impunerii domniei legii chiar dincolo de ceea ce ar trebui, democratic, să fie spaţiul reglementării legitime.

Corect. Când o minoritate (deplin conștientă că este o minoritate) luptă împotriva unei majorități (să nu uităm că, deși PSD-ul e de departe ținta principală, nici PNL-ul sau UDMR-ul nu sunt privite cu mai multă îngăduință), nici nu are cum să fie altfel. Am luat acest lucru ca pe o axiomă, motiv pentru care nici n-am zăbovit prea mult asupra lui. În același timp, e loc de nuanțe. Nu sunt convins că autoritarismul mișcării #rezist, cel puțin în forma actuală, este ceva intrinsec. În fond, dacă am inversa situația, adică un DNA folosit eficient de PSD împotriva partidelor de opoziție și în special a USR-ului, aceiași #rezistenți de azi ar denunța, loud and clear, statul polițienesc. Așadar, autoritarismul (cât se poate de real în momentul de față!) poate fi privit și ca o unealtă de conjunctură. Vorbim anticorupție până la preluarea puterii. Odată întâmplat acest lucru (și cred că se va întâmpla într-un viitor mai îndepărtat, inclusiv prin "centrizarea" PSD-ului de care vorbeam în postarea anterioară), anticorupția va fi dată uitării. Firește că, într-o astfel de eventualitate, rezultatul va fi tot un soi de autoritarism (în forme "soft", mai puțin vizibile), doar că va fi deghizat sub numele de "democrație liberală" (în realitate însemnând democrație burgheză). Cum spuneam, vom intra în normalitate. O normalitate total anormală, dar acceptată - inclusiv de către perdanți, adică de majoritate - drept normalitate. În fond, asta vedem peste tot în lume: dictatul primelor 10-20% (adică al celor care reprezintă vârful piramidei veniturilor). Revenind, însă, la România prezentului, justiția este singura armă a clasei #rezist împotriva rezultatelor alegerilor. Și micii noștri burghezi vor ține cu dinții de ea până la preluarea puterii.

Așadar, atașamentul #rezistenților la "statul de drept" (și mă refer la sensul ideal al termenului) este - ca să folosesc un eufemism - foarte discutabil. Anticorupția este doar strigătul de luptă (sau blazonul de clasă). Asta dacă nu avem simțul umorului. Dacă îl avem, putem spune că este doar o "memă" (pentru cititorii care nu cunosc termenul, click aici sau aici). Un soi de "harlem shake" la scară mare. Și cu tot atâta substanță. În fond, oamenii din spatele #corupțiaucide cu asta se ocupau până nu demult. Cu meme și flashmob-uri. De la "ziua fără pantaloni" (no pants day) până la astfel de happening-uri. După ce au declarat (nu cu mare succes) război nădragilor, au constatat că prinde mai bine mema anticorupției. Și nu s-au înșelat. Azi, mica burghezie anticorupțește la festivalul Winter Well, scenele fiind înlocuite cu tribune ale intelectualilor. Iar eloii din Occident au avut în sfârșit în cine să se recunoască.

Una peste alta, România trece azi printr-o mare schimbare. Mai precis, trece de la corupția de tip vechi la cea de tip nou (nou pentru România), occidental. Ciocoii vechi și noi. Asta voiam să spun prin "evoluția convergentă". Corupția neaoșă avea, până nu demult, un caracter endemic. Își găsise propriile forme, așa cum ecosistemele insulare (cel mai cunoscut caz fiind Madagascarul) își generează propriile specii. România, însă, a încetat să mai fie o insulă. Și știm ce se întâmplă când noi specii sunt introduse într-un astfel de ecosistem...

Angajații Gabriel Liiceanu și Mihai Șora față în față cu constituția

Domnul Gabriel Liiceanu nu are liniște. Nici n-a terminat bine portretul Izabelei în stilul lui Sabin Bălașa că a revenit la treburi serioase. Aflăm că susține cu angajament inițiativa (de modificare a constituției) "Fără penali în funcții publice". Trebuie să recunosc că sunt bulversat de titlu. Oare ce-or fi vrând domnii Liiceanu și Șora să spună cu penal? Pentru că, dacă ne luăm după dex, penal este doar adjectiv. Totuși, intuiția îmi spune că domnii activiști se referă la "persoanele condamnate penal"... Dar, daca asta este intenția distinșilor domni, să reduci "persoanele condamnate penal" la - bănuiesc că peiorativul? - "penali", este ca și cum ai spune despre codul de procedură penală că este... penal. Lăsând gramatica deoparte, credeam că datoria spectatorilor angajați (putem să le spunem doar angajați?), precum domnul Liiceanu, este să ajungă la esență. Chiar dumnealui declara cu emfază că rolul intelectualilor este "să exprime mai limpede ceea ce alții simt fără să poată exprima". Deși își asumă rolul de a da glas necuvântătoarelor, observ, cu dezamăgire, că de această dată nu izbutește. Mai ales că, la cum arată alineatul cu pricina, până și Constantin Noica sau Corneliu Coposu, dacă ar mai fi trăit azi, ar fi fost tot "penali". Ironic, nu? Din nou, problemă de esență. Procedați precum Columb cu oul, domnule Liiceanu și domnule Șora! Direct la obiect! În loc să transformați un caz particular într-unul general, mai bine spuneți lucrurilor pe nume (și prenume), altfel lăsați loc de interpretări!

Gabriel Liiceanu și eloicultismul

În cazul în care mai exista vreun dubiu, domnul Gabriel Liiceanu împarte România în proto-eloi și proto-morloci. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenii de eloi și morloc, acestea sunt denumirile celor două specii descendente ale umanității de azi, așa cum au fost imaginate de H.G. Wells în a sa Mașina timpului. În viziunea lui Wells, sutele de mii de ani de evoluție separată a claselor sociale (așa cum le știm astăzi) duseseră în cele din urmă la două specii distincte (și simbiotice). Eloii, descedenții claselor superioare, trăiau la suprafață într-o stare de completă infantilizare, în timp ce morlocii, urmașii muncitorimii, se adaptaseră la o viață subterană, cu schimbările fizice de rigoare. Dacă trebuie neapărat să emit o judecată estetică asupra celor din urmă (deși, din punct de vedere darwinist, nu are sens), aș spune că erau foarte, foarte urâți. Trebuie însă, deocamdată, să mă credeți pe cuvânt.

Totuși, viața lipsită de griji a celor de la suprafață avea un preț. Trăind într-o lume în care toate problemele fuseseră de mult rezolvate, inteligența eloilor involuase, singurele lor ocupații fiind joaca și împerecherea. În același timp, dintr-un soi de atavism, morlocii continuau să lucreze pentru bunăstarea celor de la suprafață. But there's a catch... În timpul nopților fără lună, morlocii ieșeau la vânătoare de eloi, care nici măcar (în afara unei temeri inexplicabile de întuneric) nu conștientizau că deveniseră singura sursă de proteine pentru creaturile subteranelor. Un fel de răzbunare a evoluției, dacă vreți.

Revenind, însă, la România anului 2018, Gabriel Liiceanu pare că subscrie tezei lui H.G. Wells (un alt stângist antipatic!), împărțind populația României în două proto-specii. Cu mici diferențe stilistice. Dacă cititorul Mașinii Timpului face cunoștință mai întâi cu eloii și de abia ulterior cu morlocii, domnul Gabriel Liiceanu procedează invers. Acum un an (aproape la zi), i-ați cunoscut pe proto-morlocii domnului Liiceanu în "România gurilor știrbe". Acum a venit momentul să-i cunoașteți pe proto-eloi, întruchipați de "Izabela". Cercul se închide, opera e (în sfârșit!) completă. Ați cunoscut creaturile intunericului, pe cei care se hrănesc (deocamdată!) nu din noi, ci doar din taxele noastre, a venit momentul să cunoașteți făpturile luminii, să ne cunoașteți pe noi. Pe noi, noii oameni noi, reprezentați de miss spirit civic Izabela. De ce Izabela și nu Sandy (propunerea mea pentru mister spirit civic), nu trebuie să ne întrebăm. Important este că domnului Liiceanu îi șade bine în postura de unic membru al unui juriu de miss. Poate, cândva, vom avea ocazia să-i apreciem simțul estetic la "Bravo, ai stil!" sau la alte show-uri similare.

V-am spus că morlocii sunt foarte, foarte urâți? A venit timpul să se întoarcă cu fața la noi. Faceți, deci, cunoștință cu descendenții PSD-iștilor, ai gurilor știrbe, ai delabraților aduși la manifestație cu autocarele.

Pentru ei nu e la fel cum e pentru noi

"Trenul m-a purtat mai departe, printr-un decor monstruos de grămezi de zgură, coșuri de fum, maldăre de fiare vechi, canale murdare, poteci de pământ cenușiu presărate cu urme de saboți. Era luna martie, dar vremea fusese groaznic de rece și peste tot erau mormane de zăpadă înnegrită. Pe măsură ce înaintam încet prin periferia orașului, lăsam în urmă șiruri-șiruri de cocioabe gri, aranjate perpendicular cu terasamentul. În spatele uneia dintre case, o femeie tânără îngenunchiase pe pietre, îndesând un băț în țeava de scurgere plumbuită care pornea de la chiuveta din casă și care bănuiesc era înfundată. Am avut suficient timp să văd tot despre ea - șorțul din material de sac, saboții scâlciați, brațele-i înroșite de frig. Și-a ridicat capul înspre trenul care trecea prin fața ei și am fost suficient de aproape ca să-i zăresc privirea. Avea o figură rotundă și palidă, figura istovită tipică pentru fata de mahala care are 25 de ani dar arată de 40, din cauza sarcinilor pierdute și muncilor grele; și avea, în secunda în care am văzut-o, cea mai amărâtă și disperată expresie pe care am văzut-o vreodată. M-a lovit atunci gândul că ne înșelăm când spunem că «pentru ei nu e la fel cum e pentru noi» sau că oamenii care și-au trăit viețile în mahala nu știu nimic altceva în afară de mahala. Pentru că ce am văzut pe figura ei nu era suferința ignorantă a unui animal. Știa bine ce i se întâmplă - înțelegea la fel de bine ca mine ce destin îngrozitor este să stai acolo în genunchi, pe pietrele slinoase ale unei curți de mahala, îndesând un băț într-o țeavă de scurgere împuțită." - George Orwell, The Road to Wigan Pier, 1937

O singură rugăminte: comparați fragmentul de mai sus cu "România gurilor știrbe".