Nu

Nu, la Caracal nu s-a răsturnat carul cu proști (trebuia să ne imaginăm că această simpatică figură de stil se va bucura de o nouă tinerețe), ci cel cu anomalii statistice. Ca să folosim o figură de stil la fel de simpatică, Caracal este un triunghi la Bermudelor în materie de probabilistică. La Caracal legile fizicii și matematicii se îndoaie mai dihai decât spațiul și timpul în "Interstellar". La Caracal un om care câștigă de trei ori premiul cel mare la loterie și care supraviețuiește mai multor catastrofe aviatice este un biet muritor de rând față de, să zicem, Gheorghe Dincă. La Caracal cenușa crește peste iarbă, camerele cu ferestre zidite au fante în zid, telefoanele nefuncționale sunt păstrate cu bateria încărcată, focul arde fără fum. Ați înțeles ideea, Caracal îl bate pe Lewis Carroll. Sau pe Andrei Tarkovski. Lăsând ironiile ieftine deoparte, care sunt anomaliile statistice? Le voi enumera sub formă de întrebări:

1. Care sunt șansele ca singurii doi "criminali în serie" ai României să se tragă dintr-un biet târg care nu reprezintă nici 0,15% din populația României?
2. Care sunt șansele ca al doilea "criminal în serie" al României să apară exact când Curtea Constituțională dezbătea modificările aduse de PSD-ALDE codurilor penale?
3. Când una dintre aceste modificări ar fi făcut imposibilă condamnarea pe viață a infractorilor cu vârsta de peste 65 de ani la data pronunțării sentinței, care sunt șansele ca autorul crimelor să aibă tocmai 66 de ani?
4. Care sunt șansele ca un criminal în serie să-și înceapă "cariera" la o vârstă atât de înaintată, când ceilalți "criminali în serie" și-au început-o mult mai timpuriu?
5. Care sunt șansele ca tocmai "măcelarul codurilor penale", mai precis Florin Iordache, să fi fost coleg de serviciu cu "măcelarul" Gheorghe Dincă, ambii fiind angajați, înainte de 1989, la fabrica de mobilă din Caracal?
6. Care sunt șansele ca Direcția Operațiuni Speciale să se fi aflat întâmplător în apropierea casei lui Gheorghe Dincă?
7. Care sunt șansele ca un "criminal în serie" să lase nu unu, nu două, ci trei telefoane mobile la îndemâna victimei?
8. Care sunt șansele ca, din 20 de milioane de locuitori cât are România, tocmai un vajnic apărător al SRI și membru al anturajului lui George Maior să fie unchiul victimei?
9. Care sunt șansele ca telefonul mobil al Alexandrei Măceșanu să fie recuperat după 8 zile din parcul din Caracal?
10. Care sunt șansele ca un eveniment care generează atât de multă emoție să se întâmple exact în ajunul alegerilor prezidențiale?

Greu de spus care sunt șansele, dar cu siguranță că sensibil mai mici decât la 6/49. În fond, avem zeci sau sute de câștigători la 6/49 și doar un singur Gheorghe Dincă. Dacă Gheorghe Dincă ar fi câștigat de 10 ori la 6/49, am mai fi zis "coincidență"? Bănuiesc că nu.

Așa că nu.

Europenii

Cu Liviu Dragnea condamnat, ne întoarcem în Europa, susține Dan Barna. Așa o fi. În fond, ce poate fi mai european decât o gloată pusă pe linșaj? Știm că europenii își omoară președinții de Crăciun, își condamnă prim-miniștrii, miniștrii și președinții camerelor. Ce sete europeană - și metafizică! - de justiție se ascunde în spatele strigătului melodios "la pușcărie!". Cât de europeni suntem când Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor îi urează lui Liviu Dragnea să fie violat în închisoare!

În pușcărie, nu e ca la Parlament, iar ziariștii nu ți-ar face nimic din ce s-ar putea gândi noii tăi colegi. Sper! Mai ales că, apropo, în pofida recursului compensatoriu care-a eliberat mii de infractori, au mai rămas vreo 2500 de violatori în pușcării.

Reeducare prin viol, curat europenism! Pentru că violul, atunci când nu e rău, e bun. Și înjurătura care ne unește, să nu uităm de dânsa! Liviu Dragnea este Emmanuel Goldstein al României și, în ceea ce-l privește, este permis absolut tot. Suntem aproape la fel de europeni precum rebelii libieni.

Diptic despre justiție

Departamentul Virale și Share-uibile (DVSh) al USRplusPLUS

Domnul Dacian Cioloș face muncă de voluntariat pentru propriul său partid. Aflându-se absolut întâmplător la lipit afișe electorale în Alexandria, județul Teleorman, și purtând absolut întâmplător un microfon fără fir, la rându-i ascuns absolut întâmplător sub hăinuța de voluntar USRplusPLUS, Dacian Cioloș este hărțuit de un reprezentant al poliției locale (știrea integrală aici). Între polițist și domnul fost prim-ministru are loc un schimb de replici demne de un banc ("Dacian și milițianul teleormănean"), dialog rezumat de către unul din cititorii HotNews în felul următor:

Polițistul: "Salut, eu sunt prost."
Cioloș: ".....și?"
Polițistul: "Aaa, nu, atâta, voiam sa stiți ca sunt prost."

Ceea ce cititorii HotNews nu realizează, însă, este că domnul Dacian Cioloș are o predispoziție pentru asemenea întâmplări deloc întâmplătoare (am mai scris aici despre această calitate a domniei sale). Să analizăm, însă, înregistrarea video (disponibilă aici).

La petiții, înainte!

Unii spun că nu e bine să mergi la supermarket când îți este foame. Posibil să aibă dreptate. Altceva e sigur, însă. Nu e bine să scrii atunci când te sufoci de indignare. Iar ceea ce s-a întâmplat azi la Londra ar trebui să indigne pe oricine. Cum, n-avem indignați? Ba avem. Indignații semnatari de petiții online și dătători de like-uri. Ba avem câțiva indignați care strecoară și câte un comentariu curajos care dă de furcă cenzorilor de la Facebook. Cât de bine o ducem noi astăzi, în comparație cu predecesorii, pentru că avem atâtea platforme online în care să ne exersăm indignările! Dacă mergem pe jos, o facem ca să ne numere telefonul pașii. Dacă ne indignăm pe facebook, o facem pentru câteva like-uri. Învățământul public, presa scrisa, televiziunea și revistele glossy nu au reușit să uniformizeze pe cât a reușit Facebook în doar câțiva ani. Julian Assange e arestat în ambasada Ecuadorului, iar stângiștii de pretutindeni - dar și cei câțiva de la noi - semnează petiții online. Petiții care nu cer eliberarea imediată și necondiționată a lui Julian Assange, ci care se opun doar extrădării (curajos, nu?). Suntem curajoși - atât cât să nu ne luăm "zucc". Suntem experți în LGBTQ+, dar nu ne pasă de Chelsea Manning (care din nou gustă din independenta justiție americană). Cum nu ne-a păsat, de altfel, nici de partenerul lui Glenn Greenwald, David Miranda. Merităm vreo critică? Nu. Am fost asediați de subiecte importante (cum ar fi negii lui Tudorel Toader) - normal că nu mai avem energie pentru lucruri minore precum soarta celor de la Wikileaks. În plus, tocmai am supraviețuit Holocaustului. La propriu și la figurat. Doar am fost gazați la girafă, nu?

Oare de ce Julian Assange n-a ales lumina, precum Christopher Wylie (despre care am scris acum un an aici)? N-o să știm niciodată. E bine, însă, că avem subiecte pentru pagina de Facebook. Încă o ocazie să le arătăm prietenilor ce oameni speciali suntem. Și cum am putea să facem asta, dacă nu semnând petiții? Atunci când Julian Assange va fi condamnat la moarte, vom semna petiții să fie executat prin injecție letală și nu prin electrocutare. Sau invers. Important este că suntem activi pe platformele de socializare. Ne indignăm azi, dar de mâine nu vom conteni cu laudele la adresa civilizației britanice. Doar au festivaluri muzicale faine și spitale curate... Și, pentru că le au, guvernului britanic îi este permisă câte o barbarie ocazională. Sau chiar mai multe și nu tocmai ocazionale.

Istoria ilustrată a unui selfie

Pare-se că domnul Dacian Cioloș este un subiect inepuizabil. Ieșit fără nici cea mai mică zgârietură din ambuscada pregătită de abilul "vânător de securiști" Marius Oprea (pe când un muzeu cinegetic?), Dacian Cioloș este tot mai încrezător că stofa din care este alcătuit este absolutamente neșifonabilă. Și nu se înșală. Pentru că, dacă altfel ar fi stat lucrurile, ultima ieșire publică a domnului Cioloș l-ar fi șifonat și decolorat atât de tare încât nici cea mai performantă stație de călcat și nici cel mai grozav detergent nu i-ar fi redat lustrul de altă dată.

Acum câteva zile, fostul comisar european pentru agricultură Dacian Cioloș a ieșit la cules de semnături în Roșiorii de Vede, județul Telorman ("fieful" știm-noi-cui). Nu știm cât de bogată a fost recolta - și nici măcar nu este important. De ce? Pentru că actorul Dacian Cioloș nu s-a deplasat pentru cele câteva semnături de teleormăneni (atât de îndrăgiți de spiritele treze ale nației), ci pentru o mică punere în scenă. Pe scurt, domnul Cioloș avea urgentă nevoie de niște "simpatizanți PSD" care să posede un număr de "calități", pe cât de rare, pe atât de contradictorii: (1) să fie suficient de neinformați/dezinformați pentru ca oricărui simpatizant USR plus PLUS să i se confirme prejudecățile cu privire la votanții PSD, (2) să nu bruieze procesiunea (decât atunci când trebuie), (3) să pună într-o manieră suspect de civilizată exact acele întrebări pe care Dacian Cioloș și-ar fi dorit să le primească, (4) să fie suficient de maleabili pentru punctul culminant al mult-plănuitei virale (vom vedea care) și (5) să fie ușor de convertit la userismplusplusism. Cum timpul a fost scurt, iar calitățile enumerate greu de întrunit, producătorii de meme și virale din staff-ul domnului Cioloș s-au văzut nevoiți să improvizeze. Soluția găsită? Mai mulți oameni din USR plus Plus vor juca rolul PSD-iștilor ignoranți. Să vedem desfășurarea.

Broken news

"Breaking news-ul" zilei: "România îl recunoaște pe Juan Guaidó președinte interimar al Venezuelei, a anunțat vineri Administrația prezidențială". Era și timpul! Se pare că intervențiile militare și încercările de lovitură de stat de pe alte meleaguri duc întotdeauna la un armistițiu în spațiul carpato-danubiano-pontic. În fond, guvernul și președintele României n-au mai colaborat atât de fructuos din aprilie 2018, de când Donald Trump a bombardat Siria doar pentru că așa promisese pe Twitter. A fost nevoie de Venezuela pentru ca lucrurile să se repete. Fermul nostru președinte a avut o bună ocazie să dea dovadă de fermo-celeritate, iar micii Maduro din guvernul României au avut o bună ocazie să demonstreze lumii civilizate că nu sunt niște suveraniști enervanți precum cei din Ungaria și Italia. It's a win-win situation! Cei mai câștigați sunt, însă, venezuelenii. Pentru că - nu-i întotdeauna așa? - binele va învinge răul. Arhanghelii Donald Trump și John Bolton, cu susținerea legiunii de socialiști experți în stat de drept din Parlamentul European, vor curăța planeta de încă un stat socialist și vor reda bogățiile naturale ale țării posesorilor de drept, adică poporului venezuelean (și nu exploatatorilor cubanezi!). Așadar, la cât mai multe Venezuele, Sirii, Libii, Irakuri și alte cele, iar în pauze să vorbim despre egalitățuri, diversitățuri, minoritățuri sexuale, dreptățuri și bullying-ul din școli până la europenizare absolută. Pe scena internațională, însă, nu au ce căuta nici minoritarii, nici egalitatea.

Dicționarul ideilor garantat nepreconcepute (DIGN 2019) (Partea I)

2019 = Anul în care toate lucrurile care erau tolerabile brusc nu mai sunt (ex. “Suntem în 2019 și încă…”).
AMENINȚARE = Acea chestie care ne pândește la tot pasul și care este însoțită de provocări de tot felul.
ANALFABETISM FUNCȚIONAL = Principala piedică de care se lovesc candidații sprijiniți de lumea bună.
BONĂ FILIPINEZĂ = Mai bună decât cea nepaleză.
BONĂ NEPALEZĂ = Mai bună decât cea filipineză.
CALAMAR = Varianta comestibilă a calmarului.
DACIAN = Variantă arhaică a prenumelui European.
ELENA UDREA = Un fel de Yoko Ono pentru Traian Băsescu și al său stat de drept.
GEORGE ORWELL = Scriitor englez anti-comunist, premergător al #rezist.
ILIBERALISM = Etichetă aplicată de anti-suveraniștii suverani suveraniștilor ne-suverani.
INTEGRARE EUROPEANĂ = Fenomen pe cât de dezirabil, pe atât de inepuizabil (supra-integrarea devenind, astfel, o imposibilitate).
IT-IST = Categorie scutită parțial de taxe ca reparație pentru lipsa spitalelor la nivel occidental și a pistelor de bicicletă.
LEGALITATE = Chestia aceea inefabilă care merge mână-n mână cu oportunitatea.
MERCEDES = Singurul producător de autobuze acceptat de oamenii care nu merg cu autobuzul.
MULTINAȚIONALĂ = Organizație aproape non-profit care urmărește dezvoltarea României.
NARCOS = Documentar produs de Netflix despre Liviu Dragnea.
OPORTUNITATE = Chestia aceea inefabilă care merge mână-n mână cu legalitatea.
OPȚIUNE = Acea chestie care stă întotdeauna pe masă și care are proprietatea de a fi inseparabilă de suratele ei.
OSCAR WILDE = Scriitor irlandez foarte invocabil în chestiunile LGBTQ+.
PROPAGANDĂ = Tehnică inventată și utilizată exclusiv de Putin pentru a submina democrațiile occidentatale.
RĂZBOI HIBRID = Amenințarea ce vine fără încetare dinspre Rusia.
STAT DE DREPT = Chestie de nerealizat până la eradicarea pesedismului.
SUVERANISM = Fenomen bun pentru statele mari, indezirabil pentru statele mici.
VALORI EUROPENE = Sintagmă obligatorie pentru orice discurs în Parlamentul European și nu numai.
VENEZUELA = Singura țară unde se (mai) moare de foame.

99 la sută inspirație și 1 la sută transpirație

Suntem experți în a avea câte un exemplar mic din orice. Avem un mic Arc de Triumf, un mic Turn Eiffel, un mic Paris, ba chiar și un foarte mic... Titulescu. De ce n-am avea și un mic Simon Wiesenthal, dar nu în varianta de vânător de naziști, ci de securiști? Istoricul Marius Oprea tânjește de mult după acest titlu, iar ultima sa ambuscadă, în care au căzut secerați Dacian Cioloș și fondatorii PLUS, pare să-i confirme colosalul talent la luat scalpuri de securiști. Lucrurile sunt, însă, un pic mai complicate. Pentru că, în cazul ultimei victorii a "vânătorului de securiști" Marius Oprea, nu avem de-a face cu 99 la sută transpirație și 1 la sută inspirație, ci mai degrabă cu reversul. Iar inspirația nu a venit de la sine, ci dintr-o postare obscură de pe acest blog. Așa că, dacă tot trăim într-o epocă în care ni se spune că putem deveni orice atât timp cât ne dorim cu adevărat, vă prezint cum puteți deveni "vânători de securiști" în trei pași simpli.

Pasul nr. 1
Hoinărit pe bloguri mai mult sau mai puțin obscure în căutarea "inspirației". În cazul de față, domnul Marius Oprea a identificat o cantitate mare de "inspirație" în postarea intitulată "Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)" din 18 decembrie 2018.

Pasul nr. 2
Preluarea "inspirației" cu copy/paste și, în paralel cu garnisirea cu câteva informații noi, mutilarea ei pentru a fi mai greu de recunoscut. Concomitent, inserarea sinelui în poveste pentru un plus de dramă. Rezultatul? Fix la o lună de la postarea de pe acest blog, mai precis pe 18 ianuarie 2019, Marius Oprea "detonează bomba": "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate". Din nefericire pentru Marius Oprea, nu avem nevoie de lămpi cu ultra-violete și nici de analize prin spectrometrie pentru a detecta sursa "inspirației". Îmi permit, așadar, să dau câteva exemple:

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Deși între ghilimele, metafora "mame surogat" îmi aparține.

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Greu de imaginat că doi autori găsesc aceeași metaforă.

sau

Fragment din postarea de pe "tema-contratema". Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Fragment din articolul domnului Marius Oprea. Atenție la formularea "un oarecare Adrian Iordache"

Pasul nr.3
Culesul de scalpuri și de lauri (putem să le zicem "scalauri", dacă tot se poartă portmanteau-urile).

Aceștia sunt pașii. Este o rețetă simplă, trebuie să recunoașteți. Două linguri mari de "inspirație", o linguriță de ficțiune și mult, mult... aplomb (ca să nu-l numesc altfel). De ce și ficțiune? Pentru că domnul Marius Oprea recunoaște că, de fapt, nu Alexandru Iordache l-a anchetat personal:

Prietenii dvs. anchetați cu violență de acest securist securistă [sic!], Caius Dobrescu şi Sorin Matei, ce v-au spus când au aflat dezvăluirea dvs.?

Ei au văzut fotografia lui Iordache și mi-au spus că nu-și aduc aminte că ar fi arătat așa. Într-adevăr, și eu îmi amintesc bine că "maiorul Alexandru" avea ochi albaștri. Este posibil ca acela care ni se recomanda nouă drept "maiorul Alexandru" (și care se purta "părintește" cu noi, spre deosebire de subordonați) să fi fost altă persoană, dar eu am aflat de la un fost ofițer de Securitate că numele celui care a coordonat ancheta la "nivelul superior" a fost Alexandru Iordache.

Să ne aducem aminte cum suna titlul articolului semnat de Marius Oprea? "Eminența cenușie din spatele partidului lui Dacian Cioloș este ANCHETATORUL meu de la Securitate", iar majusculele aparțin autorului. Așadar, lingurița de ficțiune este vizibilă încă din titlu. Cum era replica pe cât de celebră pe atât de iritantă din Filantropica? Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană? Ei bine, domnul Marius Oprea a spus o poveste pentru "impact maxim". Chiar dacă bazată pe fapte reale și "inspirată" dintr-o postare de pe acest blog, tot poveste rămâne. Să curgă scalaurii!

PS Pentru cei amatori de picanterii, pe 19 ianuarie 2019, adică la nici 24 de ore de la "marea demascare", l-am contactat pe domnul Marius Oprea pentru a-i semnala, în cel mai politicos mod cu putință, că s-ar fi impus citarea postării mele, din moment ce, fără urmă de îndoială, aceasta a servit drept fundație pentru articolul semnat de domnia sa. Răspunsul, însă, nu a sosit nici până astăzi. Micul nostru Simon Wiesenthal s-a dovedit mai degrabă un mic Buffy, vânătorul de vampiri securiști.

Îndrăzneala de a spera

Unii au #rezistenți, alții au rezilienți. Unii și-ar dori rărirea "asistaților", alții au trecut de mult la fapte. Unii strigă "ciuma roșie" (die rote pest), alții au sloganul "Israel înainte de toate" (un fel de Israel über alles). Unii sunt conduși de fii sau nepoți de generali, alții chiar de generali. Unii stau prost cu drumurile, alții își permit să facă drumuri separate pentru coloniști și indigeni. Unii sunt o insulă de pro-europenism într-un ocean de corupți și de "iliberali" , alții sunt o oază de democrație într-un deșert populat de barbari. Unii se laudă cu câți "penali" au băgat la închisoare, alții nu-și mai încap în piele și își fac campanie electorală cu câți teroriști (reali sau nu) au anihilat și cu câte clădiri au distrus. Unii demonstrează cu cătușe-centenar, alții savurează înmormântările inamicilor.

Poate, cândva, omenirea va scăpa de asistați și de palestinieni. Dacă vom avea norocul să prindem acel moment, nu știm. E important, însă, să nu ne pierdem speranța...

Straniul caz al domnului Dacian Cioloș

Ascensiunea lui Dacian Cioloș îl contrazice pe Arhimede cu a sa lege.  Pentru că forța cu care Dacian Cioloș a fost propulsat, de jos în sus, în fluidul politicii autohtone a depășit cu mult greutatea volumului de fluid dislocat de către plăpândul nostru fost prim-ministru. Abilitățile sale tehnocratice îi fac să se încline respectuos până și pe cei mai inveterați corupți ai nației. Printre aceștia din urmă numărându-se, de exemplu, domnul Călin Popescu Tăriceanu, cel care - dacă vrem să fim corecți - ar merita ceva mai mult respect din partea cercurilor #rezist. Pentru că, indiferent de părerea pe care o avem despre Călin Popescu Tăriceanu, nu putem să nu observăm că n-a avut un extraordinar fler. Cu un ochi de impresar (mai ceva decât al lui Brian Epstein), "penalul" domn Tăriceanu a lansat carierele multor politicieni corupțofobi și corupțofagi, printre care Monica Macovei, Mihai Răzvan Ungureanu, Cătălin Predoiu și, cu voia dumneavoastră, Dacian Cioloș. Politicieni care, în perioada 2004-2008, nu aveau nicio problemă să stea la aceeași masă cu oameni precum Adriean Videanu, George Copos, Gheorghe Pogea sau Radu Berceanu, dar care azi nu mai pot locui nici măcar pe aceeași planetă cu foștii lor colegi și cu atât mai puțin cu fostul lor șef, pe care l-ar oferi urgent drept ofrandă zeilor anticorupției.

În aceste condiții, se pune întrebarea firească: cum un "corupt" de talia lui Călin Popescu Tăriceanu a putut să-i aducă în prim-planul politicii autohtone pe niște oameni atât de curați, printre care necunoscutul, dar promițătorul "independent" Dacian Cioloș? Și cum se face că nu doar "penalul" Călin Popescu Tăriceanu s-a lăsat îmblânzit de cântecul de sirenă al tehnocrației independente, dar și liberalul Dan Radu Rușanu, care a anunțat că nu este câtuși de puțin interesat de postul vacant de la agricultură?

Ce să mai, domnul Cioloș are ceva. Cum ar spune americanii, a certain je ne sais quoi. Le-a căzut cu tronc până și ursitoarelor, care ursit-au cu generozitate. Oriunde își face domnul Cioloș apariția, oamenii se înclină cu respect, clientela de partid nu mai dorește posturi de ministru, anonimii cu SUV-uri călcători de polițiști fondează partide pe care i le fac cadou (cu fundă), ambasadele îi laudă alegerile vestimentare. Cu toate acestea, zilele acestea se împlinesc doi ani de când Dacian Cioloș este șomer. Oare cât o să mai țină această nefirească stare de fapt?

PS Spuneam că domnul Tăriceanu merită mai multă apreciere din partea cercurilor #rezist. Dacă nu pentru numiririle sale, măcar pentru măsurile sale economice devenite sacrosancte pentru nemulțumiții României: cota unică de impozitare, pilonul II de pensii etc.

Eurodestine frânte și alte eurochestiuni

Cei 73 de europarlamentari britanici sunt pe picior de plecare. Având termenul limită de 29 martie pentru a-și elibera birourile, ne putem imagina melancolia cu care au început să-și facă bagajele, copleșiți de sentimentul că lucrurile bune nu țin niciodată mult... Pentru cei 73, viitorul este sumbru. Rămași fără un sfanț prin Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg, mai ceva decât Orwell prin Paris și Londra, simpla întoarcere în Perfectul Albion pare un obiectiv de neatins.

Noroc cu eurovalorile, însă. Întotdeauna preocupată de soarta claselor celor mai vulnerabile (și a altor minorități), Uniunea Europeană nu se dezminte și anunță că-i va (re)compensa pe cei 73. Nu cu mult - pentru că în Uniune, așa cum vom vedea, banul contribuabilului este gospodărit cu maxim de disciplină -, dar suficient pentru a alunga pericolul iminent de inaniție care plana asupra celor 73 și familiilor lor. Cum pentru britanici petrecerea s-a încheiat, a sosit timpul să plece cu niște euro-mărturii. Cum spuneam, sumele sunt modeste, oscilând între 50 900 de euro brut pentru MPE-ii cu un singur mandat și 169 680 de euro brut pentru pentru cei cu mai multe, printre care se numără nimeni altul decât Nigel Farage. Rușinată de meschinăria sumelor acordate, Uniunea mai face un efort pentru amărăștenii britanici: va achita contravaloarea transportului pentru "15 cutii" pe cap de MPE, astfel că distinșii noștri parlamentari vor putea să-și transporte gratuit mementourile în țara lor de baștină. Într-adevăr, Uniunea nu a achitat contravaloarea celor 73 de batiste albe pe care britanicii noștri le vor flutura la îmbarcare, dar mai e timp.

Până atunci, însă, Uniunea are subiecte importante de tranșat. Cum ar fi statul de drept pe la minoritarii estici (o minoritate tot mai enervantă, spre deosebire de toate celelalte). Așa că, zilele acestea, Parlamentul European a adoptat o inițiativă care permite Uniunii să taie fondurile pentru acele state membre care au probleme cu statul de drept. Unul din co-autorii propunerii (votată cu 397 de voturi și 158 împotrivă), este popularul finlandez Petri Sarvamaa, care, pătruns de eurospirit până în măduva euro-oaselor sale, decreta următoarele: "Banii contribuabilului trebuie respectați și cheltuiți după aceleași reguli și principii în toate statele membre. Nu avem de unde să știm în ce stat urmează să fie pusă la îndoială domnia legii". Așa să fie, oare? Chiar nu avem de unde să știm? Niște cinici ar putea spune că avem, din moment ce fondurile Franței sau Germaniei nu vor fi niciodată periclitate. Și așa facem cunoștință cu prima lege a eurodinamicii, care spune că statul de drept este direct proporțional cu PIB-ul...

Iar europarlamentarii noștri britanici? Britanici până la capăt, adică un pic... altfel. Laburiștii au votat inițiativa popularilor, în timp ce conservatorii s-au abținut. Una peste alta, avem în fața ochilor un gest altruist venit din partea unor oameni care trec prin grele încercări. În ciuda teribilei situațiuni personale, au reușit să se gândească și la primitivii din est, care încă n-au descoperit statul drept și ale sale binefaceri.

Pentru mai multe detalii, aici și aici.

Independență, numele tău e BNR!

Există și oameni independenți în România, dar nu sunt distribuiți uniform. Printr-un noroc colosal, o mână invizibilă i-a presărat mai ales în justiție și la BNR. Această suprareprezentare este, însă, doar simpla expresie a unei proprietăți fizice și, drept urmare, poate fi explicată. Fără să intrăm în detalii tehnice, putem observa cu usurință că independenții sunt supuși magnetismului, fapt care afectează distribuția acestora. Dacă vi se va da un sac de magneți ca să-i presărați uniform pe o suprafață, veți constata rapid că, în cel mai bun caz, veți putea separa sacul în cel mult câteva grămăjoare - sau ciorchini. Așa se explică de ce unele instituții gem de independenți, iar altele abia dacă au unul împăiat. Că aceste grămăjoare s-au nimerit să pice pe cele mai bine remunerate sau influente funcții, asta nu poate fi decât o coincidență. Sau dovada clară - pentru cei cu apetit religios - că providența ține cu merito-tehno-pluto-crații.

Un astfel de ciorchine de merito-tehno-crați independenți s-a nimerit la Banca Națională, sub tutela monarhului BNR - pardon, guvernatorului - Mugur Isărescu. Independent încă de când lucra la Institutul de Economie Mondială și oferea "organelor statului" note informative sub numele de cod de Manole (Manole Mondialul ar fi sunat mai bine), Mugur Isărescu și-a continuat parcursul independent și după 1990, când, în noua sa calitate de guvernator, a fost un spectator discret ai soporificilor ani '90. Nici măcar inflația de 300% din 1992 sau prăbușirea Bancorex nu l-au făcut pe Meșterul Manole să-și exprime vreo opinie - și cu atât mai puțin vreo ironie la adresa guvernanților de atunci. Ei bine, pe măsura ce independența sa a crescut în volum mai ceva decât leul vechi și recomandat de succesele sale din timpul mandatului de guvernator - în fond, ne-a făcut pe toți milionari -, domnul Isărescu ajunge chiar prim-ministru. Independent, cum altfel, doar cunoașteți rețeta. Și, coincidență sau nu, chiar în timpul scurtului său mandat de premier (decembrie 1999 - decembrie 2000), mai are loc un faliment răsunător, cel al Băncii Internaționale a Religiilor. Iar BNR - rămas sub interimatul lui Emil Iota Ghizari? Aproape fără pată, din moment ce, câțiva ani mai târziu, în 2008, DNA (da, chiar dânsa!) a decis scoaterea de sub acuzare a lotului de 14 angajați ai BNR implicați în prăbușirea BIR (frumos acronim!) pe motivul că nu există probe. Alte întrebări? Firește că nu.

Anii au trecut, corporațiile au venit, vremurile s-au schimbat.  După ce ani buni a stat tolănit precum leul, miscând ușor din coadă, a venit timpul ca domnul Isărescu să mai și vâneze. Pe cine? Pe guvernanții care au indrăznit să pună o taxă absolut infimă pe profiturile băncilor. Erezia supremă! ¡No pasarán! Mai întâi, au ieșit la atac subalternii independenți. Adrian Vasilescu, de pildă, Cum poezioara cu sfințenia ROBOR-ului - ca o întrupare a spiritului capitalist și ca indicator al sănătății economiei - n-a ținut, la lupta cea mare a ieșit domnul Florin Georgescu, fost deputat PDSR (în două legislaturi!), fost vice-prim-ministru, fost ministru al finanțelor etc., care a încercat să strecoare ideea că băncile vor înregistra pierderi incomensurabile în urma infimei taxe pe lăcomie. Nu s-a găsit nimeni să-i amintească domnului Florin Georgescu un principiu simplu, anume că nerealizarea unui anumit profit nu este același lucru cu o pierdere. De dragul exemplului, cei care nu câștigă la loto nu pierd milioanele puse la bătaie, ci doar contravaloarea biletelor. După eșecul celor doi independenți și cum PSD-ul, în mod neașteptat, chiar nu s-a lăsat înduplecat, a venit vremea să iasă la atac chiar șeful haitei. Părând influențat de aceleași buze invizibile care acum ceva vreme i-au suflat președintelui termenul de "țopăială fiscală", domnul Mugur 'Manole' Isărescu a venit - cică - cu propriul lui termen haios: "trăsnaie". Guvernatorul (un altfel de "governator") perfect: indepedent ȘI nostim. Când tiparnițele BNR se încingeau de la câtă monedă fără acoperire arunca BNR pe piață în anii '90 la ordinele guvernanților sau când Bancorex era devalizat, domnul Isărescu își căuta cuvintele. Un sfert de secol mai târziu, pare să și le fi găsit. Avem, deci, un caz de "mai bine mai târziu decât niciodată". Trebuie să recunosc că, măcar în această situație, aș fi preferat reversul: mai bine niciodată decât prea târziu.

Iar cu ROBOR-ul cum rămâne? Pare-se că e bun. Nu pentru bănci, care sunt forțate să-l aplice (sărmanele!), ci pentru consumatorul final. Să exemplificăm. Pentru că suntem capitaliști, vom trata banii ca pe orice altă marfă. Să spunem că dumneavoastră doriți să cumpărați un produs (în loc să obțineți un credit). Cum procedați? Mergeți la cel mai apropiat magazin pentru a-l achiziționa. Magazinul, însă, nu-l are pe stoc, dar nici nu vrea să vă piardă drept client. Așa că vânzătorul vă ține de vorbă, în timp ce un alt angajat iese pe ușa din spate și dă fuga la competiție, de unde cumpără produsul dorit de dumnevoastră. Și, ca prin magie, produsul care nu se afla în stoc devine brusc disponibil. Dar nu la același preț. Vânzătorul, deloc intimidat, vă informează că aducerea pe stoc a produsului a costat (angajatul cu pricina are un salariu, transportul nu e nici el gratuit etc.) - iar dumneavoastră sunteți bun de plată. Și de ce ar fi intimidat vânzătorul cu pricina? În fond, statul îi dă dreptate. Ba mai mult, trebuie să plătiți această suprataxă și dacă produsul s-a aflat de la bun început în stoc, deși angajatul respectiv nu a făcut niciun drum. Pentru că statul îi dă dreptate. Acesta e ROBOR-ul. Practic, toate persoanele care au contractat un credit plătesc această suprataxă, ca și cum NICIUN credit oferit de o bancă nu ar fi provenit din propriile ei lichidități. E bun ROBOR-ul? Trebuie să fie... Altfel n-ar ieși în stradă oameni care nu sunt bancheri să-l apere.

Cioloș plus Iordache = PLUS (și nu Ciordache)

În sfârșit, domnul Dacian Cioloș are partid. Nu l-a fondat dumnealui (pesemne anticorupția, pro-europenismul și shoppingul de căciuli suedeze sunt activități foarte cronofage), dar, pentru că a fost cuminte (și ascultător) tot anul, l-a primit cadou. Cine sunt binefăcătorii cu prea mult timp liber, lux pe care primul tehnocrat al țării nu și-l permite? "Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor", a declarat fostul premier. Că oamenii respectivi împărtășesc aceleași valori și aceleași principii, nu avem motive să ne îndoim. Dar anonimi nu sunt. Pentru că, la o căutare rapidă pe google (care nu durează mai mult decât o comandă de căciulă Fjällräven), domnul Dacian Cioloș ar fi descoperit niște detalii nu tocmai încurajatoare în ceea ce-i privește pe bunii noștri voluntari.

Conform presei, cele trei "mame surogat" ale PLUS sunt Iulia Iordache, Raluca Florina Daneş şi Adrian Alexandru Iordache, ultimii doi fiind amploaiați ai firmei de avocatură Iordache Partners. Cum era ușor de dedus, lucru confirmat inclusiv de presa prietenă, Iulia Iordache este soția lui Alexandru Adrian Iordache, ceea ce înseamnă că doi din cei trei fondatori ai PLUS sunt soț-soție, iar toți trei lucrează pentru aceeași firmă. Înregistratul de partide trebuie să fie una din activitățile pro bono ale avocaților noștri, dar să nu anticipăm.

Să revenim, însă, la misterioasa familie Iordache. Cine va avea curiozitatea să intre pe site-ul Iordache Partners (vezi aici) va avea surpriza să descopere că Alexandru Adrian Iordache nu este singurul Iordache de la Iordache Partners, ci mai degrabă juniorul (la propriu și la figurat) firmei, seniorul - și fondatorul - fiind Alexandru Iordache.

Iordache-tatăl

Iordache-fiul, fondator al PLUS

Dacă ne oprim o secundă asupra descrierii de la Iordache-tatăl, aflăm că, înaintea admiterii în barou în 1992, a lucrat în "law enforcement", fiind familiarizat cu "ambele tabere ale baricadei". O exprimare eufemistică, dar nu departe de adevăr. Pentru că Alexandru Iordache, conform presei de la sfârșitul anilor '90 și început de anii 2000, a avut legături strânse cu SRI și a fost consilier al generalului Toma Zaharia, unul din personajele cheie în scandalului legat de traficul de țigări (pentru alte articole despre acest subiect, aici și aici). Cu alte cuvinte, domnul avocat de azi este domnul infractor de ieri, dar asta nu pare să-l deranjeze pe fostul cotizant la Vatra Românească transformat în tehnocrat transformat în politician purtător de căciulă Fjällräven.

Cum blogurile nu sunt, insă, instanțe de judecată, să trecem cu vederea aventurile lui Iordache-tatăl în contrabanda cu țigări. În fond, nu dumnealui a înființat PLUS, ci fiul său, Adrian Iordache. Ce informații găsim pe google despre acesta din urmă? În 2001, presa relata că un oarecare Adrian Iordache, un șofer de 23 ani posesor al unui modest "jeep" Mitsubishi Pajero cu numărul B-35-PAJ (de la Pajero, nu de la paj), l-a accidentat pe polițistul Leon Stoica în stațiunea Mamaia. O coincidență de nume? Să fie oare alt Adrian Iordache și nu viitorul fondator al PLUS? Conform autorilor articolului, se pare că nu. Vorbim de acel Adrian Iordache și nu de altcineva:

Pentru scoaterea soferului basma curata tatal sau face mari presiuni. Adrian Iordache e din Bucuresti, fiul avocatului Alexandru Iordache, si fratele lui Mircea Iordache, implicat in traficul de tigari desfasurat prin firma Mas Med, unde statul a fost prejudiciat cu peste 80 de miliarde lei. Asa cum l-a ajutat pe fiul cel mare sa scape basma curata, asa incearca acum avocatul sa netezeasca situatia fiului care l-a lovit pe politist. Iordache senior a intervenit prompt la autoritatile constantene, care, din nu stim ce motive, l-a prezentat drept parlamentar. Adrian isi face studiile in strainatate si sta mai mult prin Canada si Franta, unde, daca ar fi lovit un politist, taticul n-ar fi putut interveni, chiar daca e fost militian.

Cum în 2001 România nu avea justiția de azi, Adrian Iordache a scăpat neatins de justiția neindependentă. Din vina cui? Din vina Rodicăi Stănoiu și a lui Adrian Năstase, presupunem. O traumă pe care familia Iordache nu poate s-o depășească.

PS L-am menționat în această postare pe generalul Toma Zaharia. Oare să fie încă o coincidență de nume că un membru al echipei de la Iordache Partners este o oarecare Antonia Zaharia? Sau că Sorin Boldi, "special counsel" la Iordache Partners, are exact același nume cu unul din membrii consiliului de administrație de la SAI Muntenia, societatea care administrează SIF Muntenia?

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Fjällräven

Citeste mai mult: adev.ro/pbe4ry

Colegi de-ai noştri care împărtăşesc aceleaşi valori, aceleaşi principii, oameni anonimi, dar care vor să dea o mână de ajutor, au depus o cerere de înregistrare a unui partid politic

Citeste mai mult: adev.ro/pjsatn

Věra verità

Anunțată de zile bune, vizita comisarului european pentru justiție, protecția consumatorilor și egalitate de gen s-a produs. Chiar dacă au lipsit scânteile mult-așteptate de tabăra #rezist, Věra Jourová s-a achitat onorabil de urecheala obligatorie pe care orice oficial european trebuie s-o administreze executivului român. N-a ieșit cu capul lui Tudorel Toader pe tavă, așa cum și-ar fi dorit oamenii uniți de o înjurătură, dar a ținut obișnuita predică despre importanța continuării luptei anticorupție, deși România nu a avut niciodată o luptă anticorupție, așa că nu are ce continua.

Deși nu este un mare secret, parcă nimeni nu a sesizat ironia situației. Pentru că Věra Jourová are ceva experiențe personale în materie de corupție/anticorupție. Din cei 500 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene, comisar pentru justiție (et cetera) a ajuns tocmai o persoană care a stat 33 de zile în arest preventiv pentru... luare de mită. Dar Věra Jourová a fost exonerată!, vor exclama susținătorii inițiativei fără penali în funcții publice. A anula o persoană pentru un astfel de fapt este o mârșăvie, vor continua ei și mai intrigați. Să vedem, însă, dacă au dreptate. Cum justiția e binară, există doar două variante în ceea ce-o privește pe Věra Jourová: este fie vinovată, fie nevinovată. În ambele cazuri, însă, Věra Jourová este cu siguranță ipocrită. Pentru că, în cazul în care este vinovată, nu are niciun drept să ofere României lecții de anticorupție, iar dacă este nevinovată, Věra Jourová este un om care a simțit pe propria-i piele abuzurile "justiției independente", motiv pentru care ar putea să fie mai înțelegătoare cu guvernul României. Nu și nu, însă! Ceea ce i s-a întâmplat Věrei Jourová a fost un teribil abuz, iar justiția "independentă" din România - sub oblăduirea augustului Augustin Lazăr - este dincolo de orice reproș.

Ce mai știm despre Věra Jourová? Că este o susținătoare a mișcării #metoo, fiind victima nu doar a unei justiții politizate, dar și a violenței sexuale. Noroc că oligarhul afaceristul feminist miliardar Andrej Babiš (să nu uităm că oligarhi există exclusiv în Rusia și în zonele "iliberale") a luat-o sub aripa sa ocrotitoare, Věra Jourová fiind numărul doi în partidul deținut de acesta, ANO 2011, partid construit pe fosta mișcare "Acțiunea Cetățenilor Nemulțumiți". Ce anume îl nemulțumea atât de tare pe miliardarul Andrej Babiš? Știți răspunsul: corupția. E greu să faci afaceri de miliarde într-o țară coruptă. Alături de Věra Jourová, însă, Andrej Babiš va reforma sistemul. Nu doar în Cehia, ci și în România. Sau în alte tărâmuri "iliberale".

PS Informații suplimentare despre Věra Jourová se găsesc aici și aici.

Autostrada sapienței

Sfidând evidența, ne-am conferit singuri titlul de sapiens. Apoi, încântați peste măsură de noi înșine, am mai adăugat un sapiens la primul sapiens. Homo sapiens sapiens, așa ne-am autointitulat în infinita noastră modestie (proporțională, pesemne, cu a noastră sapiență), asta în timp ce eram ocupați să-i facem mii de bucățele pe alți sapiens sapiens - sau să-i decapităm, spânzurăm, înrobim, exploatăm, ardem pe rug, biciuim, tragem pe roată, bombardăm etc. În dubla noastră sapiență, am ales oameni precum Donald Trump, Theresa May, Emmanuel Macron, Justin Trudeau etc., unul mai sapient decât celălalt. Am descoperit că nu suntem ființe biologice, ci avatarurile unor ființe biologice de care devenim tot mai înstrăinați. Am descoperit că sexul nu e un dat biologic, ci un "construct" social - un soi de skin pe care îl schimbăm în funcție de mood-ul zilnic, iar cei care contestă această "realitate" sunt niște neanderthalieni condamnați la extincție. Am descoperit că este incorect să spunem "mankind" (ci "peoplekind"), dar că vânzările de arme către Arabia Saudită trebuie să continue.

Luptăm cu inegalități mărunte în timp ce cea mai strigătoare inegalitate - cea economică - este de nechestionat. La urma urmelor, cine este oare mai discriminat? Un homosexual bogat sau un heterosexual sărac? O femeie CEO sau un bărbat cu salariul minim? Un copil dintr-o familie bogată sau unul dintr-o familie săracă? Tot discursul capitalisto-egalitarist este un spectacol de iluzionism. Smoke and mirrors. Ce poate fi mai convenabil pentru capitalism decât înlocuirea claselor sociale (cu toate simplificările acestui tip de discurs) cu clase sexuale sau de altă natură? În fond, teza principală  că majoritățile doar discriminează și nu pot fi discriminate. Ceea ce înseamnă, logic, că săracii (majoritari, din nefericire pentru ei) nu pot fi discriminați. Prin urmare, să le plângem de milă bogaților. Să nu uităm că și bogații sunt oameni și că nu au nicio vină că s-au născut așa sau că au devenit așa. Mulți europeni s-au supărat pe imigranții din Siria - și mai ales bunii europeni de la noi, care n-au văzut picior de imigrant. Motivul supărării? Vin peste noi ca să trăiască mai bine, nu ca să se adape de la valorile noastre europene/occidentale. Imigranți economici, așa au fost numiți. Dar investitorii străini (despre care am scris aici) nu sunt imigranți economici? Firește că sunt, dar sunt îndrăgiți de toată lumea.

Cert este că, în loc să avem o majoritate discriminată economic, avem o majoritate fracturată într-o multitudine de minorități, toate discriminate în fel și chip, mai puțin economic. Iar distinșii cercetători și descoperitori de noi discriminări non-economice se numesc - în stil orwellian - societate civilă. Noi străpungeri au loc zi de zi. Aproape că se aplică legea lui Moore: la fiecare doi ani se dublează numărul de discriminări, dar și de sexe. Inventarierea acestora este o muncă titanică, mai ales că în ritmul actual de creștere numărul sexelor ar putea depăși numărul locuitorilor planetei.

De ce să ne batem capul, însă? Viața merge înainte. Saudiții vor face dreptate în cazul Khashoggi, Iohannis cel cu nouă dosare penale clasate se luptă cu penalii cocoțați în fruntea statului, salariații cu 4000+ lei pe lună sunt discriminați de cei cu sub 2000, Cristian Ghinea e probabil jignit peste măsură de gestul obscen făcut de Florin Iordache pe motiv de copyright etc. Aici ne-a adus dubla noastră sapiență. La dublăgândire, mai precis. În lumea de azi, cine nu dublugândește nu supraviețuiește.

Dial MBS for Murder

Lăsam de înțeles în postarea anterioară că Arabia Saudită este intangibilă, iar evenimentele ultimelor zile confirmă această teză. Cum se spune în engleză, they can and will get away with murder. Pentru a nu știu câta oară. Iar și mai trist este că Mohammad bin Salman (MBS), deși își permite să angajeze o armată de avocați, are parte de o armată și mai impresionantă de avocați din oficiu. Începând cu președintele Statelor Unite și terminând cu figuri importante din mediul academic american, precum Walter Russell Mead, asupra căruia ne vom opri câteva minute.

Într-un acces de patriotism pur, Walter Russell Mead semnează un articol în Wall Street Journal intitulat "Don’t Ditch Riyadh in a Fit of Righteousness" ("Nu abandonați Riyadhul dintr-un impuls justițiar"). În cazul în care titlul nu este suficient de explicit, subtitlul completează: "Khashoggi’s murder must be condemned. But Saudi Arabia still serves U.S. interests." ("Uciderea lui Khashoggi trebuie condamnată. Dar Arabia Saudită încă servește interesele Statelor Unite"). Iar textul decurge conform așteptărilor, culminând cu următoarea afirmație: "And on crucial issues, U.S. and Saudi interests are aligned" ("În privința chestiunilor cruciale, interesele Statelor Unite și ale Arabiei Saudie sunt aliniate"), afirmație rapid preluată de postul saudit de televiziune Al Arabiya. Dacă interesele sunt aliniate în chestiunile de maximă importanță, iar uciderea lui Jamal Khashoggi a fost fără îndoială o chestiune crucială pentru Arabia Saudită (ținând cont de resursele alocate), atunci de ce n-ar fi la fel de crucială și pentru Statele Unite? Iar Walter Russell Mead nu se oprește aici, afirmând că "dizolvarea alianței americano-saudite dintr-un exces justițiar ar fi o reacție absurdă și exagerată care ar face jocurile dușmanilor Americii". Așadar, cei scandalizați de biata crimă de la consulat (putem să-i spunem "crimuță") sunt anti-americani.

Bun, vor spune unii cititori, domnul Walter Russell Mead este un cinic - sau un realist. La urma urmelor, lumea e plină de realpolitikiști. Dar acești cititori ar comite o gravă eroare. Pentru că domnul Walter Russell Mead, fost profesor la Yale, nu este un cinic. Din contră, chiar. Domnia sa cunoaște multe îngrijorări și luptă cu toate puterile pentru o lume mai etică. De pildă, prin 2011, Walter Russell Mead era un martor neputincios la ascensiunea fascismului. Precum George Orwell în anii '30, Walter Russell Mead simțea în aer mirosul războiului ce avea să vină. Vedea cu ochii minții cuiburile de mitralieră, soldații încolonați, megafoanele, sloganurile, fețele emaciate, cerul gri etc. Unde se adunau acești nori ai furtunii, mă veți întreba? Bineînțeles că nu în Arabia Saudită, ci în... Ungaria. Și, cum România nu e departe de Ungaria, același Walter Russell Mead și-a făcut cunoscute părerile savante și cu privire la situația de la noi, sintetizând-o în felul următor:

Teama de corupție, de nevoia de a da mită, de lipsa de transparență din România - asta încetineşte dezvoltarea economică şi socială a României şi face din România un loc dificil pentru investiții străine.

Suntem toți de acord cu domnul Walter Russell Mead? Suntem! Numai un cinic putinist și-ar putea închipui că Ungaria lui Viktor Orbán e preferabilă Arabiei Saudite, că Liviu Dragnea e preferabil lui MBS și că democrația americană este o plutocrație. Vreți să ajutați Arabia Saudită? Boicotați companiile locale de taxi și luați un Uber. Măcar un leu pe cursă va ajunge și la MBS.

PS Textul de mai sus e un fel de comentariu la această postare.
PPS Cine este mare perdant în această afacere? Fără îndoială, Recep Tayyip Erdoğan, care nu a înțeles că Arabia Saudită este intangibilă. Cu puțin "noroc", înlăturarea intrigantului Erdoğan ar putea deveni chiar una dintre acele "chestiuni cruciale" în care Statele Unite și Arabia Saudită sunt aliniate. Iar dacă trebuie să găsim și o parte bună, cert este că de "prietenii Siriei" s-a ales praful și pulberea. De atâta prietenie pentru Siria au ajuns să se războiască între ei.

Misteriosul domn Jamal Khashoggi

Pentru cei care au urmărit presa internațională în ultimele zile, numele de Jamal Khashoggi nu mai este unul străin. Pe scurt, Turcia acuză Arabia Saudită că l-ar fi ademenit pe "disidentul" Khashoggi la consulatul acesteia din Istanbul, unde o echipă de 15 asasini l-a eliminat - și chiar tranșat - pe "incomodul" jurnalist. Este Arabia Saudită capabilă de un astfel de gest (de o gravitate extremă)? Categoric da, mai ales că a făcut lucruri și mai rele (sirienii și yemeniții știu mai bine). Dacă lucrurile stau așa, putem lua de-a gata varianta oferită de Turcia, care dă dovadă de o "celeritate" fără precedent în... tranșarea acestei chestiuni? Categoric nu. În acest caz, pe cine să credem?

Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan nu este străină de falsuri și înscenări. Începând cu sinucigașii care se hotărăsc să se arunce în Bosfor exact în momentul trecerii convoiului președintelui-salvator Erdogan până la ședințele în care înalți oficiali turci discută deschis punerea în scenă a unui atac cu rachete pentru a justifica o intervenție militară în Siria, Turcia lui Erdogan (de care suntem legați prin sacrul Articol 5) nu pare să se împiedice de probleme etice atunci când e vorba de anihilarea inamicilor sau a inamicilor inventați. Ba e capabilă chiar și de înscenarea unei lovituri de stat pentru a-i epura pe indezirabili.

Și așa ajungem la Jamal Khashoggi, prezentat de presa occidentală drept un "aprig critic" al familiei regale saudite, un "disident", "oponent" etc. Că Jamal Khashoggi nu este nimic din toate acestea se poate verifica rapid în scrierile sale găzduite de Washington Post - sau din scurta biografie care poate fi consultată pe Wikipedia. Acum mai puțin de o lună, într-un articol timid-critic cu "reformele" (a se citi epurările) ordonate de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Jamal Khashoggi încă găsea de cuviință să afirme că "nu ne opunem guvernului nostru". Ce mai scria Jamal Khashoggi tot recent (acum trei luni, mai precis)? Nici mai mult nici mai puțin că este timpul să partiționăm Siria ("It’s time to divide Syria"), obiectiv împărtășit - culmea! - de guvernul căruia, teoretic, i se opune. Iar Khashoggi propunea și un model de acțiune în mult-dorita partiționare: modelul - coincidență mare! - turcesc. Să mai spunem că același Khashoggi a lucrat ca "media adviser" pentru prințul Turki Faisal Al-Saud, cel care a condus, timp de 24 de ani, serviciul secret saudit? Sau că jurnalistul Khashoggi a reușit să-l intervieveze de mai multe ori pe mult-prea-eluzivul Osama Bin Laden (mai eluziv decât Yeti sau Big Foot), performanță neegalată de niciun alt coleg de breaslă (occidental sau nu)? Și atunci se pune întrebarea: nu cumva "jurnalistul"/"disidentul" Khashoggi a devenit omul Turciei? Și dacă da, cum se face că misterioasa sa dispariție a avut loc - dintre toate locurile de pe Terra - chiar în Turcia, deși Khashoggi se auto-exilase în Statele Unite?

Dacă Turcia a decis să-și hărțuiască rivalul regional (și ideologic) printr-o punere în scenă, nu putem ști cu siguranță. Indiferent dacă dispariția lui Khashoggi este reală sau nu, familia regală saudită nu are de ce să-și facă griji - sau nu griji serioase, cel puțin. Pentru că Arabia Saudită a fost un partener de încredere al Occidentului în tot felul de potlogării internaționale (despre care am mai scris), iar Occidentul va face absolut orice pentru a ține informațiile departe de ochii publicului. Saudiții nu sunt niște Sebastian Ghiță cu ale lui întâlniri din vila K-2 sau cu petrecerile din vie, ci sunt oameni serioși și puși pe treabă: lovituri de stat, asasinate, intervenții militare, sponsorizări ale politicienilor influenți din Statele Unite și nu numai, inclusiv ale candidaților la președinție sau ale foștilor președinți, trafic de arme etc. etc. Cu astfel de informații, Arabia Saudită nu are nevoie de bomba atomică pentru a-i descuraja pe potențialii rivali occidentali, iar aceștia din urmă înțeleg prea bine situația imposibilă în care se află. Câteva "sancțiuni prietenești" din partea Statelor Unite, de ochii lumii? Nicio problemă, va fi depășit și acest hop.

Lucruri multe am aflat

Citesc zi de zi presa capitalist-progresistă-antisocialistă și am aflat câteva adevăruri pe care aș vrea să le împărtășesc.

1. Ca persoană necăsătorită, sunt discriminat.
2. Căsătoria dintre un bărbat și o femeie a fost inventată de Putin și de Dughin.
3. Coaliția pentru Familie l-a castrat chimic pe Alan Turing, în timp ce britanicii încercau cu disperare să-l salveze. La fel și cu Oscar Wilde.
4. Liber-cugetatul e o ocupație nobilă doar atunci când nu te cheamă Ion Iliescu.
5. Familia "tradițională" este o chestie oribilă (violență conjugală, abandonul copiilor etc.), așa că homosexualilor trebuie să li se taie privilegiul de a nu fi căsătoriți.
6. Dormitorul este un sanctuar, spre deosebire de sufragerie, bucătărie, corespondență, pagina de facebook, telefon mobil etc. etc.
7. Homosexualii sunt atât de homosexuali - și nimic altceva - încât formează o minoritate. Cei care își închipuie că sunt doar oameni (bogați sau săraci, înalți sau scunzi, conservatori sau liberali) sunt niște naivi.
8. Dreptul la căsătorie este sfânt, dar nu în sensul religios, ci în cel areligios. Amin (tot areligios).
9. Nenea Anghelache din "Inspecțiune" (Caragiale) este homosexual.
10. România se îndreaptă spre teocrație.
11. CCR (sluga PSD) apără totuși drepturile persoanelor de același sex căsătorite.
12. Toată, dar absolut toată presa susține "da" la referendum și că asta ar fi ceva extrem de grav. Cel puțin așa susține toată presa.
13. Dumnezeu e foarte invocabil când "preferă lemnul și spațiile mici". În materie de căsătorie, nu.
14. Divorțații de la vârful politicii românești sunt, de fapt, netradiționali, dar reprezintă varietatea rea a netradiționalului.
15. Inegalitatea economică e cel mai bun lucru since sliced bread. În rest, suntem tare atenți cu egalitățurile.
16. Donald Trump îl iubește pe regele Salman al Arabiei Saudite, în buna tradiție americană. N-am aflat, însă, dacă nobilele sentimente sunt împărtășite și de partenerul de la Riyadh.
17. Dreptul la sănătate trebuie să fie direct proporțional cu venitul, altfel i-am discrimina pe cei cu bani. Și nu vrem asta.
18. Nu toți cei care votează "da" la referendum sunt la fel de răi. Pe Traian Băsescu putem să-l iertăm că votează ca Liviu Dragnea.

Cam atât. Și încă un lucru. Am aflat că suntem, ca specie, tot mai sapiens.

Homofobi versus homofobi

"Bombo, Bombo, tu ne duci în Congo". Sloganul care a făcut valuri în cercurile proto-#rezist din 2004. Știm cine este Bombo(nel) și știm la fel de bine ce insinuare se ascunde în spatele acestei "porecle" savurate de soborul de intelectuali care azi predică împotriva "familiei tradiționale". A protestat cineva împotriva subtextului homofob din spatele ei? Nu-mi aduc aminte. Găselnița cu "Bombo" era da bomb. Un fel Gangnam Style național. Rimele și memele erau inepuizabile. Distanță nu s-a luat nici măcar când Vadim Tudor făcea următoarele "acuzații":

Adrian Năstase - un bolnav periculos, protagonist al mai multor casete video, în care apare participant activ (de fapt, pasiv) la orgii homosexuale. Una e filmată la un club de pederaşti din Anglia, unde Bombonel se hârjoneşte cu mai mulţi hăndrălăi, toţi în pielea goală, dar el consumă şi cocaină. Alta e filmată în România şi îl arată pe prim-ministru într-o partidă de sex oral şi anal cu Eugen Bejenariu, secretarul general al Guvernului. La un moment dat, a telefonat soţia premierului, dar acesta a repezit-o: «Nu pot vorbi acum, sunt în şedinţă de Guvern!

Timpul a trecut, Bombo a ajuns la închisoare (a urmat valul de glume cu "scăpatul săpunului") și iată-ne în ajunul referendumului privind definirea "familiei". Și ce constatăm? Că oamenii care mustăceau la glumele cu Bombo sunt azi pentru boicot. Până și Andrei Pleșu, cel care, în 2017, într-un acces de "political correctness", decreta zeflemitor că e "dreptul oricui să facă ce vrea cu curul lui" (sursa: Mihai Iovănel), s-a hotărât să boicoteze. Ba chiar e îmbufnat că homofobii îi folosesc textele homofobe. Iar lista convertiților, cu aerul unor misionari neînțeleși de barbari, este lungă. Și, mai nou, au găsit argumentul imbatabil: boicotați, altfel vom ajunge precum Rusia lui Putin (arză-l-ar focul):

A devenit transparentă dispoziția politicienilor de a merge până la capăt în atentatul lor asupra democrației, în scopul de a institui un tip de oligarhie autoritară cu accente teocratice, similar celui din Rusia.

Cum se explică această stare de fapt? În mare, ecuația e simplă. Pe cine urâm mai mult, pe PSD sau pe homosexuali? Odată clarificat clasamentul, vom ști dacă vom boicota sau nu. Aceasta este esența campaniei pro-boicot. Nu este un boicot de dragul democrației și al toleranței, de dragul Europei, ci un vot anti-PSD, în care indecișii vor fi asimilați taberei nu (nu-PSD, mai precis). Și ce facem cu homosexualii care sunt împotriva căsătoriei între persoane de același sex, pentru că există și așa ceva? La naiba cu ei, doar nu ne punem la mintea unor pederaști putiniști-dughiniști.