Independență, numele tău e BNR!

Există și oameni independenți în România, dar nu sunt distribuiți uniform. Printr-un noroc colosal, o mână invizibilă i-a presărat mai ales în justiție și la BNR. Această suprareprezentare este, însă, doar simpla expresie a unei proprietăți fizice și, drept urmare, poate fi explicată. Fără să intrăm în detalii tehnice, putem observa cu usurință că independenții sunt supuși magnetismului, fapt care afectează distribuția acestora. Dacă vi se va da un sac de magneți ca să-i presărați uniform pe o suprafață, veți constata rapid că, în cel mai bun caz, veți putea separa sacul în cel mult câteva grămăjoare - sau ciorchini. Așa se explică de ce unele instituții gem de independenți, iar altele abia dacă au unul împăiat. Că aceste grămăjoare s-au nimerit să pice pe cele mai bine remunerate sau influente funcții, asta nu poate fi decât o coincidență. Sau dovada clară - pentru cei cu apetit religios - că providența ține cu merito-tehno-pluto-crații.

Un astfel de ciorchine de merito-tehno-crați independenți s-a nimerit la Banca Națională, sub tutela monarhului BNR - pardon, guvernatorului - Mugur Isărescu. Independent încă de când lucra la Institutul de Economie Mondială și oferea "organelor statului" note informative sub numele de cod de Manole (Manole Mondialul ar fi sunat mai bine), Mugur Isărescu și-a continuat parcursul independent și după 1990, când, în noua sa calitate de guvernator, a fost un spectator discret ai soporificilor ani '90. Nici măcar inflația de 300% din 1992 sau prăbușirea Bancorex nu l-au făcut pe Meșterul Manole să-și exprime vreo opinie - și cu atât mai puțin vreo ironie la adresa guvernanților de atunci. Ei bine, pe măsura ce independența sa a crescut în volum mai ceva decât leul vechi și recomandat de succesele sale din timpul mandatului de guvernator - în fond, ne-a făcut pe toți milionari -, domnul Isărescu ajunge chiar prim-ministru. Independent, cum altfel, doar cunoașteți rețeta. Și, coincidență sau nu, chiar în timpul scurtului său mandat de premier (decembrie 1999 - decembrie 2000), mai are loc un faliment răsunător, cel al Băncii Internaționale a Religiilor. Iar BNR - rămas sub interimatul lui Emil Iota Ghizari? Aproape fără pată, din moment ce, câțiva ani mai târziu, în 2008, DNA (da, chiar dânsa!) a decis scoaterea de sub acuzare a lotului de 14 angajați ai BNR implicați în prăbușirea BIR (frumos acronim!) pe motivul că nu există probe. Alte întrebări? Firește că nu.

Anii au trecut, corporațiile au venit, vremurile s-au schimbat.  După ce ani buni a stat tolănit precum leul, miscând ușor din coadă, a venit timpul ca domnul Isărescu să mai și vâneze. Pe cine? Pe guvernanții care au indrăznit să pună o taxă absolut infimă pe profiturile băncilor. Erezia supremă! ¡No pasarán! Mai întâi, au ieșit la atac subalternii independenți. Adrian Vasilescu, de pildă, Cum poezioara cu sfințenia ROBOR-ului - ca o întrupare a spiritului capitalist și ca indicator al sănătății economiei - n-a ținut, la lupta cea mare a ieșit domnul Florin Georgescu, fost deputat PDSR (în două legislaturi!), fost vice-prim-ministru, fost ministru al finanțelor etc., care a încercat să strecoare ideea că băncile vor înregistra pierderi incomensurabile în urma infimei taxe pe lăcomie. Nu s-a găsit nimeni să-i amintească domnului Florin Georgescu un principiu simplu, anume că nerealizarea unui anumit profit nu este același lucru cu o pierdere. De dragul exemplului, cei care nu câștigă la loto nu pierd milioanele puse la bătaie, ci doar contravaloarea biletelor. După eșecul celor doi independenți și cum PSD-ul, în mod neașteptat, chiar nu s-a lăsat înduplecat, a venit vremea să iasă la atac chiar șeful haitei. Părând influențat de aceleași buze invizibile care acum ceva vreme i-au suflat președintelui termenul de "țopăială fiscală", domnul Mugur 'Manole' Isărescu a venit - cică - cu propriul lui termen haios: "trăsnaie". Guvernatorul (un altfel de "governator") perfect: indepedent ȘI nostim. Când tiparnițele BNR se încingeau de la câtă monedă fără acoperire arunca BNR pe piață în anii '90 la ordinele guvernanților sau când Bancorex era devalizat, domnul Isărescu își căuta cuvintele. Un sfert de secol mai târziu, pare să și le fi găsit. Avem, deci, un caz de "mai bine mai târziu decât niciodată". Trebuie să recunosc că, măcar în această situație, aș fi preferat reversul: mai bine niciodată decât prea târziu.

Iar cu ROBOR-ul cum rămâne? Pare-se că e bun. Nu pentru bănci, care sunt forțate să-l aplice (sărmanele!), ci pentru consumatorul final. Să exemplificăm. Pentru că suntem capitaliști, vom trata banii ca pe orice altă marfă. Să spunem că dumneavoastră doriți să cumpărați un produs (în loc să obțineți un credit). Cum procedați? Mergeți la cel mai apropiat magazin pentru a-l achiziționa. Magazinul, însă, nu-l are pe stoc, dar nici nu vrea să vă piardă drept client. Așa că vânzătorul vă ține de vorbă, în timp ce un alt angajat iese pe ușa din spate și dă fuga la competiție, de unde cumpără produsul dorit de dumnevoastră. Și, ca prin magie, produsul care nu se afla în stoc devine brusc disponibil. Dar nu la același preț. Vânzătorul, deloc intimidat, vă informează că aducerea pe stoc a produsului a costat (angajatul cu pricina are un salariu, transportul nu e nici el gratuit etc.) - iar dumneavoastră sunteți bun de plată. Și de ce ar fi intimidat vânzătorul cu pricina? În fond, statul îi dă dreptate. Ba mai mult, trebuie să plătiți această suprataxă și dacă produsul s-a aflat de la bun început în stoc, deși angajatul respectiv nu a făcut niciun drum. Pentru că statul îi dă dreptate. Acesta e ROBOR-ul. Practic, toate persoanele care au contractat un credit plătesc această suprataxă, ca și cum NICIUN credit oferit de o bancă nu ar fi provenit din propriile ei lichidități. E bun ROBOR-ul? Trebuie să fie... Altfel n-ar ieși în stradă oameni care nu sunt bancheri să-l apere.