Există whistleblowers și whistleblowers

În momentul în care scriu aceste rânduri, Londra găzduiește, la câțiva pași unul de celălalt, doi whistleblowers celebri. Unul este Christopher Wylie (fost angajat al Cambridge Analytica), celălalt este Julian Assange (fondator Wikileaks). Asemănările, însă, se opresc abrupt aici. Pentru că, deși apropiați geografic, azi probabil mai mult decât oricând (între ambasada Ecuadorului și Palatul Westminster sunt 40 de minute de mers pe jos), destinele celor doi nici că puteau fi mai diferite! Dacă primul este primit azi ca un erou de parlamentarii britanici, celălalt, de șase lungi ani, este refugiat în ambasada Ecuadorului. Care este explicația? Nu poate fi decât una. Primul whistleblowed the right tune, celălalt the wrong tune. Pentru cine right sau wrong? Pentru guvernul britanic și, prin extensie, pentru centriștii din toate zările (mai ales cei de peste ocean sau, cum spun britanicii, from across the pond). În niciun caz pentru Her Majesty's subjects.

Ce am aflat azi de la Christopher Wylie? Concret? Mai nimic. Din povestioarele înșirate de Wylie, reiese că fostul angajator, Cambridge Analytica, deține puterea absolută asupra globului. Mai ceva decât Vladimir Putin, dacă vă vine să credeți... Da, Trump, Brexit, moartea lui Dan Mureșan, toate sunt opera Cambridge Analytica! Iar "revelațiile" sunt preluate de presa de pretudindeni fără nicio rezervă. În fond, cine are nevoie de probe? Când Julian Assange a prezentat probe zdrobitoare cu privire la ilegalitățile comise de guvernul Statelor Unite împotriva propriilor cetățeni și nu numai, răsplata a venit sub forma unui mandat de arestare emis de... centriștii suedezi, în timp ce bravii parlamentari britanici erau mult prea captivați, pe semne, de Britain's Got Talent.

Totuși, episodul Cambridge Analytica are o utilitate publică. Mai precis, scoate la lumină câteva trăsături importante ale celor care bat (atâta!) monedă pe acest subiect. Voi încerca să le punctez:

• Disprețul maxim la adresa electoratului, prezentat, fără nicio reținere, drept o turmă lipsită de orice urmă de discernământ. Să-ți imaginezi că o entitate poate influența decisiv intenția de vot doar pentru că are acces la datele personale ale unor votanți (nu că faptul în sine nu ar fi de o gravitate extremă!) este ceva absolut jignitor și denotă disprețul celor care îmbrățișează această teorie la adresa instituției alegerilor.
• Percepția disproporționată asupra importanței marketingului politic. Peste tot în lume, iar de ceva vreme inclusiv în România, partidele și candidații apelează la "experți în marketing politic", convinși fiind că aceștia dețin secretul succesului în alegeri. Pe cât de fals pe atât de periculos. Pentru că, în ciuda savantlîcului lor sociologic (it's the demographics, stupid!) lipsit de finalitate directă, acești "experți" reușesc indirect să pervertească chiar procesul electoral, reducându-i pe candidați la niște caricaturi de la care nu poți să scoți - sau să auzi - un cuvânt cu substanță. Sau, dacă nu cu substanță, măcar ca expresie a unui gând personal, oricât de banal. Trista realitate este că electoratul a ajuns să nu mai aleagă între doi oameni, ci între două produse. Asta, însă, nu-i deranjează pe beneficiari.
• Prezumția că există un vot corect (sau bun) și unul incorect. Dacă știm care este votul corect ("stabilit științific" de către "elite"), de ce să mai ținem alegeri? Este ca și cum am pune pe picior de egalitate astronomia cu astrologia și am lăsa turma să aleagă între cele două. Îmi pare rău pentru centriștii de pretutindeni, dar Hillary Clinton nu era echivalentul astronomiei. Și nici tabăra pro-UE de la referendumul din Regatul Unit. Ce s-a întâmplat în Statele Unite și în Regatul Unit nu a fost un vot pro-Trump și, respectiv, antieuropean, ci un vot anti-Clinton și anti-Bruxelles. Cu alte cuvinte, un vot anti-establishment. Iar establishment-ul ce face? Dă vina pe Cambridge Analytica sau pe Vladimir Putin.
• Indiferența față de pericolul reprezentat de așa-numitele rețele de socializare. Scuzele jenante oferite de Mark Zuckerberg par să fi fost suficiente, deși, chiar la o privire superficială, Facebook poartă întreaga responsabilitate pentru "scurgerea" (cu siguranță fără precedent, putem sta liniștiți) de date personale către Cambridge Analytica. Cum spune vorba capitalistă: there is no such thing as a free lunch. Eu aș adăuga: there's no such thing as a free facebook account.

Cam așa se prezintă lucrurile. Cambridge Analytica nu a apărut din neant, acesta e tristul adevăr. Este produsul democrației burgheze care își imaginează că orice proces (inclusiv cel electoral) poate fi redus la regulile pieței. Votantul nu este votant, ci cumpărător. În aceste condiții, Cambridge Analytica, cu practicile ei detestabile, nu este nimic altceva decât rezultatul "mâinii invizibile" a lui Adam Smith. Între timp, Facebook merge mai departe, campaniile electorale vor arăta la fel, iar Julian Assange va mai petrece ani buni în ambasada Ecuadorului.