Înainte de Siria, a fost Libia...

            Lucrarea îşi propune să analizeze originile şi desfăşurarea războiului civil din Libia, precum şi alianţele/coaliţiile ad-hoc care au jucat un rol hotărâtor în prăbuşirea vechiului regim. Desfăşurarea războiului civil, încheiat oficial odată cu capturarea şi apoi uciderea de către rebeli a colonelului Muammar Gaddafi, a fiului acestuia, Mutassim Gaddafi, şi a altor zeci de membri ai convoiului interceptat de NATO în dimineaţa zilei de 20 octombrie 2011 în apropiere de oraşul Sirte, ridică serioase semne de întrebare cu privire la natura şi intenţiile politice ale proaspeţilor aliaţi ai occidentului. Deznodământul sângeros – lăudat la scenă deschisă de liderii ţărilor participante la campania militară şi nu numai – vine, însă, la capătul unei lungi serii de atrocităţi comise de aliaţii „din teren” ai NATO, multe din acestea ignorate – sau greşit atribuite – de presa occidentală sau de Tribunalul Penal Internaţional.

            În seara zilei de 19 martie 2011, la exact treizeci de zile de la începutul rebeliunii armate în oraşul libian Benghazi, o escadrilă formată din aproximativ 20 de avioane de vânătoare franceze a atacat mai multe ţinte la sol aparţinând guvernului de la Tripoli, distrugând „un număr de tancuri şi de transportoare blindate”[1]. Acesta era debutul a ceea ce secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, urma să numească drept una dintre „cele mai de succes campanii”[2] din istoria alianţei, derulată de-a lungul a şapte luni şi totalizând 9700 de misiuni de atac[3] menite să anihileze capacităţile militare ale regimului lui Muammar Gaddafi, înclinând astfel decisiv balanţa în favoarea rebelilor.

            Benghazi, capitala rebeliunii

            Oraşul Benghazi, al doilea ca mărime din Libia (după Tripoli) şi capitala provinciei istorice Cirenaica, a jucat un rol hotărâtor în declanşarea şi derularea războiului civil care a cuprins Libia în februarie 2011. Prezentat ca oraş-martir de presa occidentală, Benghazi a simbolizat pentru publicul larg rezistenţa eroică a poporului libian în faţa agresiunii trupelor loiale colonelului Muammar Gaddafi. Presupusele atrocităţi comise de forţele guvernamentale în Benghazi au mobilizat rapid principalele puteri occidentale (Statele Unite, Franţa, Anglia), care i-au înarmat pe rebeli şi, ulterior, prin campania NATO, au bombardat trupele comandate de la Tripoli. Ceea ce trebuie spus, însă, este că Benghazi mai făcuse obiectul ştirilor internaţionale cu mult înainte de momentul februarie 2011.

            În octombrie 2007, forţe ale coaliţiei internaţionale din Irak au descins la o casă operativă a Al-Qaeda din oraşul irakian Sinjar, aflat în apropiere de graniţa cu Siria. Ceea ce urmau să descopere avea să reprezinte o incursiune în premieră în lumea „internaţionalei” jihadului, o „adevărată comoară” de informaţii, mai precis o varietate de documente şi fişe biografice, mai mult sau mai puţin complete, despre aproximativ 700 de luptători străini în Irak. Documentele în cauză au fost trimise pentru analiză la Centrul pentru Combaterea Terorismului din cadrul West Point, care, în decembrie 2007, va publica un raport intitulat „Luptătorii străini ai Al-Qaeda în Irak. O primă interpretare a documentelor din Sinjar”[4]. Pe baza „eşantionului” de 700 de luptători străini, analiza reuşeşte o primă cartografiere a insurgenţei din Irak, oferind o imagine demografică a fenomenului. Astfel, din cei 595 luptători străini a căror naţionalitate a fost stabilită, saudiţii reprezentau 41% (244), urmaţi de libieni cu 18,8% (112) şi de sirieni cu 8.2% (49). Clasamentul se modifică radical, însă, dacă raportăm numărul insurgenţilor la populaţia ţărilor de provenienţă. Astfel, Libia a „exportat” în Irak douăzeci de insurgenţi la fiecare milion de locuitori, Arabia Saudită zece, iar Siria doi. Aşadar, Libia s-a dovedit de departe cel mai prolific exportator de jihadişti în Irak. Nu toate centrele urbane din Libia au fost, însă, la fel de productive. Două oraşe ies în evidenţă, acoperind 84% din totalul insurgenţilor libieni din „eşantionul” de la Sinjar: Darnah[5] (60.2%) şi Benghazi (23.9%), aceleaşi două oraşe care au devenit nume de referinţă în timpul rebeliunii din primăvara lui 2011. Raportat la cele trei regiuni istorice ale Libiei (Cirenaica, Tripolitania şi Fezzan), Cirenaica a exportat aproape 90% din totalul insurgenţilor libieni din Irak[6].

Benghazi a mai fost subiect de ştiri şi în 2006, de această dată în contextul scandalului caricaturilor la adresa profetului Mohamed publicate de revista daneză Jyllands-Posten. La începutul lui februarie 2006, Yousuf al-Qaradawi, binecunoscutul predicator islamist de origine egipteană şi gazdă a unei emisiuni[7] transmise de canalul qatariot de televiziune Al-Jazeera, a chemat la o „zi a mâniei” împotriva caricaturilor[8], manifestaţiile degenerând în atacuri violente împotriva ambasadelor şi a altor interese occidentale din lumea musulmană. Benghazi nu a făcut excepţie. Manifestanţi violenţi au atacat şi incendiat consulatul italian ca protest împotriva ministrului italian Roberto Calderoli, care, în contextul scandalului caricaturilor, purtase un tricou cu un desen preluat din revista franceză France Soir, dar atribuit greşit de presa internaţională publicaţiei daneze. Forţele libiene de ordine au intervenit, cel puţin zece manifestanţi pierzându-şi viaţa[9]. La nivel global, scandalul caricaturilor şi violenţele ce au urmat (inclusiv atentate cu bombă) s-au soldat cu 200 morţi[10], devenind o cauză favorită a mişcărilor islamiste, termenul de „zi a mâniei”, folosit ulterior şi în alte ocazii, fiind indisolubil legat de vocabularul politic al acestora. Revenind la cazul Benghazi, ceea ce iese în evidenţă este chiar data la care a avut loc acest incident: 17 februarie, exact ziua în care, cinci ani mai târziu, sub aceeaşi titulatură de „zi a mâniei”[11], a izbucnit rebeliunea împotriva regimului lui Muammar Gaddafi pentru a marca reprimarea manifestaţiilor din 2006.

Protestele plănuite pentru ziua de vineri, 17 februarie 2011, au degenerat rapid în violenţe. Tulburări au avut loc în mai multe centre urbane din Cirenaica[12]: Benghazi, Darnah, Ajdabyia şi Bayda, nume deja familiare din documentele de la Sinjar, dar şi în Zintan (Tripolitania). Protestatarii au devastat şi incendiat mai multe clădiri guvernamentale, inclusiv o secţie de poliţie[13], forţele de ordine fiind acuzate că au răspuns cu focuri de armă[14]. Conform unui raport publicat de International Crisis Group, „multe din articolele din presa occidentală au prezentat de la bun început o viziune foarte părtinitoare a evenimentelor, portretizând mişcarea de protest ca fiind complet paşnică şi sugerând în mod repetat că forţele guvernamentale de securitate au masacrat un număr necunoscut de demonstranţi neînarmaţi, care nu prezentau niciun pericol”[15]. Violenţele au continuat în următoarele zile, oraşele mai sus menţionate din Cirenaica ieşind de sub controlul autorităţilor de la Tripoli. La 24 februarie, la doar o săptămână de la începutul violenţelor, Bayda era un oraş suficient de sigur pentru a găzdui o întâlnire a mai multor comandanţi rebeli, ofiţeri dezertori şi lideri de trib pentru a forma un guvern interimar în zonele „eliberate”. Întâlnirea, care a prefigurat apariţia Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT) trei zile mai târziu, a fost prezidată de Mustafa Abdul Jalil, recentul demisionar din funcţia de ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei.

            Liderii rebeliunii

            Mustafa Abdul Jalil a fost primul înalt oficial al regimului condus de Muammar Gaddafi care a trecut de partea rebelilor. Defecţiunea a avut loc în Benghazi, pe 21 februarie 2011, la patru zile de la începutul violenţelor[16]. Prezentat de presa occidentală în termenii cei mai laudativi şi ca un disident în interiorul guvernului jamahiriei, activitatea juridică anterioară a lui Mustafa Jalil a fost, poate pripit, trecută cu vederea. Astfel, Mustafa Abdul Jalil fusese, cu doar câţiva ani în urmă, unul din actorii principali într-un episod intens mediatizat internaţional. În calitate de preşedinte al Curţii de Apel din Tripoli, Jalil a fost cel care a menţinut nu o dată, ci de două ori pedeapsa cu moartea[17] pentru cele şase cadre medicale (cinci asistente din Bulgaria şi un medic palestinian) acuzate că ar fi infectat cu HIV patru sute de copii la spitalul de pediatrie El Fatih din Benghazi. Cu toate acestea, pe 24 februarie 2011, într-un interviu acordat postului Al Jazeera, Mustafa Abdul Jalil prezenta o cu totul altă versiune a evenimentelor şi identifica alţi vinovaţi: nu cele şase cadre medicale ar fi fost responsabile de infectarea copiilor, ci chiar regimul lui Muammar Gaddafi, aceasta fiind doar una din numeroasele crime comise de Gaddafi împotriva propriului său popor[18]. Într-un alt interviu, de data aceasta acordat ziarului suedez Expressen, acelaşi fost ministru al justiţiei declara că are dovezi că atentatul de la Lockerbie a fost ordonat direct de Gaddafi[19]. Dovezile, însă, n-au fost prezentate nici până astăzi. Dincolo de aceste „inconsecvenţe”, observatorilor occidentali le-a mai scăpat un indiciu important, de această dată legat de chiar înfăţişarea fostului ministru: aşa-numita zabiba[20] de pe fruntea lui Mustafa Abdul Jalil, trăsătură specifică fundamentaliştilor islamici. Poate că merită menţionat că un alt posesor de zabiba este chiar Ayman al-Zawahiri, considerat succesorul lui Osama Bin Laden la conducerea Al- Qaeda.

           

Prietenii teroriștilor

Dacă tot vedem cum e bombardată Siria, să ne aducem aminte de Libia.

Deocamdată, faceți cunoștință cu John McCain, Nicolas Sarkozy și David Cameron, cei care au ținut să-i felicite pe teroriștii din Benghazi exact în locul decapitării unui "mercenar pro-Gaddafi". John Rosenthal demonstrează acest lucru aici și aici.

Să nu uităm că același John McCain este bine finanțat de Arabia Saudită.