miercuri, 18 aprilie 2018

Înainte de Siria, a fost Libia...

            Lucrarea îşi propune să analizeze originile şi desfăşurarea războiului civil din Libia, precum şi alianţele/coaliţiile ad-hoc care au jucat un rol hotărâtor în prăbuşirea vechiului regim. Desfăşurarea războiului civil, încheiat oficial odată cu capturarea şi apoi uciderea de către rebeli a colonelului Muammar Gaddafi, a fiului acestuia, Mutassim Gaddafi, şi a altor zeci de membri ai convoiului interceptat de NATO în dimineaţa zilei de 20 octombrie 2011 în apropiere de oraşul Sirte, ridică serioase semne de întrebare cu privire la natura şi intenţiile politice ale proaspeţilor aliaţi ai occidentului. Deznodământul sângeros – lăudat la scenă deschisă de liderii ţărilor participante la campania militară şi nu numai – vine, însă, la capătul unei lungi serii de atrocităţi comise de aliaţii „din teren” ai NATO, multe din acestea ignorate – sau greşit atribuite – de presa occidentală sau de Tribunalul Penal Internaţional.

            În seara zilei de 19 martie 2011, la exact treizeci de zile de la începutul rebeliunii armate în oraşul libian Benghazi, o escadrilă formată din aproximativ 20 de avioane de vânătoare franceze a atacat mai multe ţinte la sol aparţinând guvernului de la Tripoli, distrugând „un număr de tancuri şi de transportoare blindate”[1]. Acesta era debutul a ceea ce secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, urma să numească drept una dintre „cele mai de succes campanii”[2] din istoria alianţei, derulată de-a lungul a şapte luni şi totalizând 9700 de misiuni de atac[3] menite să anihileze capacităţile militare ale regimului lui Muammar Gaddafi, înclinând astfel decisiv balanţa în favoarea rebelilor.

            Benghazi, capitala rebeliunii

            Oraşul Benghazi, al doilea ca mărime din Libia (după Tripoli) şi capitala provinciei istorice Cirenaica, a jucat un rol hotărâtor în declanşarea şi derularea războiului civil care a cuprins Libia în februarie 2011. Prezentat ca oraş-martir de presa occidentală, Benghazi a simbolizat pentru publicul larg rezistenţa eroică a poporului libian în faţa agresiunii trupelor loiale colonelului Muammar Gaddafi. Presupusele atrocităţi comise de forţele guvernamentale în Benghazi au mobilizat rapid principalele puteri occidentale (Statele Unite, Franţa, Anglia), care i-au înarmat pe rebeli şi, ulterior, prin campania NATO, au bombardat trupele comandate de la Tripoli. Ceea ce trebuie spus, însă, este că Benghazi mai făcuse obiectul ştirilor internaţionale cu mult înainte de momentul februarie 2011.
            În octombrie 2007, forţe ale coaliţiei internaţionale din Irak au descins la o casă operativă a Al-Qaeda din oraşul irakian Sinjar, aflat în apropiere de graniţa cu Siria. Ceea ce urmau să descopere avea să reprezinte o incursiune în premieră în lumea „internaţionalei” jihadului, o „adevărată comoară” de informaţii, mai precis o varietate de documente şi fişe biografice, mai mult sau mai puţin complete, despre aproximativ 700 de luptători străini în Irak. Documentele în cauză au fost trimise pentru analiză la Centrul pentru Combaterea Terorismului din cadrul West Point, care, în decembrie 2007, va publica un raport intitulat „Luptătorii străini ai Al-Qaeda în Irak. O primă interpretare a documentelor din Sinjar”[4]. Pe baza „eşantionului” de 700 de luptători străini, analiza reuşeşte o primă cartografiere a insurgenţei din Irak, oferind o imagine demografică a fenomenului. Astfel, din cei 595 luptători străini a căror naţionalitate a fost stabilită, saudiţii reprezentau 41% (244), urmaţi de libieni cu 18,8% (112) şi de sirieni cu 8.2% (49). Clasamentul se modifică radical, însă, dacă raportăm numărul insurgenţilor la populaţia ţărilor de provenienţă. Astfel, Libia a „exportat” în Irak douăzeci de insurgenţi la fiecare milion de locuitori, Arabia Saudită zece, iar Siria doi. Aşadar, Libia s-a dovedit de departe cel mai prolific exportator de jihadişti în Irak. Nu toate centrele urbane din Libia au fost, însă, la fel de productive. Două oraşe ies în evidenţă, acoperind 84% din totalul insurgenţilor libieni din „eşantionul” de la Sinjar: Darnah[5] (60.2%) şi Benghazi (23.9%), aceleaşi două oraşe care au devenit nume de referinţă în timpul rebeliunii din primăvara lui 2011. Raportat la cele trei regiuni istorice ale Libiei (Cirenaica, Tripolitania şi Fezzan), Cirenaica a exportat aproape 90% din totalul insurgenţilor libieni din Irak[6].
Benghazi a mai fost subiect de ştiri şi în 2006, de această dată în contextul scandalului caricaturilor la adresa profetului Mohamed publicate de revista daneză Jyllands-Posten. La începutul lui februarie 2006, Yousuf al-Qaradawi, binecunoscutul predicator islamist de origine egipteană şi gazdă a unei emisiuni[7] transmise de canalul qatariot de televiziune Al-Jazeera, a chemat la o „zi a mâniei” împotriva caricaturilor[8], manifestaţiile degenerând în atacuri violente împotriva ambasadelor şi a altor interese occidentale din lumea musulmană. Benghazi nu a făcut excepţie. Manifestanţi violenţi au atacat şi incendiat consulatul italian ca protest împotriva ministrului italian Roberto Calderoli, care, în contextul scandalului caricaturilor, purtase un tricou cu un desen preluat din revista franceză France Soir, dar atribuit greşit de presa internaţională publicaţiei daneze. Forţele libiene de ordine au intervenit, cel puţin zece manifestanţi pierzându-şi viaţa[9]. La nivel global, scandalul caricaturilor şi violenţele ce au urmat (inclusiv atentate cu bombă) s-au soldat cu 200 morţi[10], devenind o cauză favorită a mişcărilor islamiste, termenul de „zi a mâniei”, folosit ulterior şi în alte ocazii, fiind indisolubil legat de vocabularul politic al acestora. Revenind la cazul Benghazi, ceea ce iese în evidenţă este chiar data la care a avut loc acest incident: 17 februarie, exact ziua în care, cinci ani mai târziu, sub aceeaşi titulatură de „zi a mâniei”[11], a izbucnit rebeliunea împotriva regimului lui Muammar Gaddafi pentru a marca reprimarea manifestaţiilor din 2006.
Protestele plănuite pentru ziua de vineri, 17 februarie 2011, au degenerat rapid în violenţe. Tulburări au avut loc în mai multe centre urbane din Cirenaica[12]: Benghazi, Darnah, Ajdabyia şi Bayda, nume deja familiare din documentele de la Sinjar, dar şi în Zintan (Tripolitania). Protestatarii au devastat şi incendiat mai multe clădiri guvernamentale, inclusiv o secţie de poliţie[13], forţele de ordine fiind acuzate că au răspuns cu focuri de armă[14]. Conform unui raport publicat de International Crisis Group, „multe din articolele din presa occidentală au prezentat de la bun început o viziune foarte părtinitoare a evenimentelor, portretizând mişcarea de protest ca fiind complet paşnică şi sugerând în mod repetat că forţele guvernamentale de securitate au masacrat un număr necunoscut de demonstranţi neînarmaţi, care nu prezentau niciun pericol”[15]. Violenţele au continuat în următoarele zile, oraşele mai sus menţionate din Cirenaica ieşind de sub controlul autorităţilor de la Tripoli. La 24 februarie, la doar o săptămână de la începutul violenţelor, Bayda era un oraş suficient de sigur pentru a găzdui o întâlnire a mai multor comandanţi rebeli, ofiţeri dezertori şi lideri de trib pentru a forma un guvern interimar în zonele „eliberate”. Întâlnirea, care a prefigurat apariţia Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT) trei zile mai târziu, a fost prezidată de Mustafa Abdul Jalil, recentul demisionar din funcţia de ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei.

            Liderii rebeliunii

            Mustafa Abdul Jalil a fost primul înalt oficial al regimului condus de Muammar Gaddafi care a trecut de partea rebelilor. Defecţiunea a avut loc în Benghazi, pe 21 februarie 2011, la patru zile de la începutul violenţelor[16]. Prezentat de presa occidentală în termenii cei mai laudativi şi ca un disident în interiorul guvernului jamahiriei, activitatea juridică anterioară a lui Mustafa Jalil a fost, poate pripit, trecută cu vederea. Astfel, Mustafa Abdul Jalil fusese, cu doar câţiva ani în urmă, unul din actorii principali într-un episod intens mediatizat internaţional. În calitate de preşedinte al Curţii de Apel din Tripoli, Jalil a fost cel care a menţinut nu o dată, ci de două ori pedeapsa cu moartea[17] pentru cele şase cadre medicale (cinci asistente din Bulgaria şi un medic palestinian) acuzate că ar fi infectat cu HIV patru sute de copii la spitalul de pediatrie El Fatih din Benghazi. Cu toate acestea, pe 24 februarie 2011, într-un interviu acordat postului Al Jazeera, Mustafa Abdul Jalil prezenta o cu totul altă versiune a evenimentelor şi identifica alţi vinovaţi: nu cele şase cadre medicale ar fi fost responsabile de infectarea copiilor, ci chiar regimul lui Muammar Gaddafi, aceasta fiind doar una din numeroasele crime comise de Gaddafi împotriva propriului său popor[18]. Într-un alt interviu, de data aceasta acordat ziarului suedez Expressen, acelaşi fost ministru al justiţiei declara că are dovezi că atentatul de la Lockerbie a fost ordonat direct de Gaddafi[19]. Dovezile, însă, n-au fost prezentate nici până astăzi. Dincolo de aceste „inconsecvenţe”, observatorilor occidentali le-a mai scăpat un indiciu important, de această dată legat de chiar înfăţişarea fostului ministru: aşa-numita zabiba[20] de pe fruntea lui Mustafa Abdul Jalil, trăsătură specifică fundamentaliştilor islamici. Poate că merită menţionat că un alt posesor de zabiba este chiar Ayman al-Zawahiri, considerat succesorul lui Osama Bin Laden la conducerea Al- Qaeda.
           
            La 27 februarie 2011 lua fiinţă Consiliul Naţional de Tranziţie (NTC), prezidat de Mustafa Abdul Jalil, care avea menirea să asigure „faţa politică” a rebelilor. Componenţa incertă – identitatea multor membri fiind „secretă” – nu a împiedicat, însă, Franţa să recunoască noul organism, la 10 martie 2011, ca „reprezentant legitim al poporului libian”[21] şi ca „unic depozitar al autorităţii guvernamentale în relaţiile Franţei cu statul libian”[22], mutare ce va fi imitată în următoarele luni de aproape întreaga comunitate internaţională. Şi mai incertă, însă, era componenţa miliţiilor aliate cu Consiliul Naţional de Tranziţie, cele care purtau la propriu luptele pe teren.
            Printre puţinele nume de comandanţi rebeli vehiculate de presa occidentala a fost cel al lui Abdul-Hakim al-Hasadi, liderul miliţiei din Darnah. Într-un interviu pentru ziarul italian Il Sole 24 Ore, al-Hasadi a recunoscut că a luptat împotriva forţelor americane în Afganistan[23]. În propriile lui cuvinte: „Am fost arestat în 2002 în Peshawar, Pakistan, pe drumul de întoarcere din Afghanistan, unde luptasem împotriva invaziei străine. Am fost predat americanilor, care m-au închis timp de câteva luni în Islamabad, apoi am fost trimis în Libia, unde am fost eliberat în 2008”[24]. În acelaşi interviu, al-Hasadi a recunoscut că a participat personal la recrutarea multor luptători în Irak[25]. Opţiunile politice ale lui al-Hasadi, în cazul în care mai exista vreun mister, au devenit şi mai clare în alt interviu, de această dată pentru revista franceză Le Nouvel Observateur, unde al-Hasadi îl descrie pe Bin Laden ca „unul din marii eroi ai comunităţii islamice”[26]. Cazul lui al-Hasadi nu este singular, însă.
            Un alt veteran al războiului din Afganistan şi comandant al miliţiilor rebele este Abdelhakim Belhadj, fost „emir” al Grupului Islamic de Luptă din Libia (LIFG), organizaţie care a „fuzionat” cu Al-Qaeda în 2007, anunţul fiind făcut chiar de Ayman Al-Zawahiri[27] pe când Belhadj se afla în închisoare. Istoria lui Abdelhakim Belhadj este izbitor de asemănătoare cu cea a lui al-Hasadi. Arestat în februarie 2004 în Malaiezia, după ce luptase în prealabil în Afganistan, Belhadj a fost extrădat în Libia o lună mai târziu, unde a fost închis până în martie 2010. Eliberarea lui a făcut parte dintr-un program de „reconciliere” cu foştii jihadişti iniţiat de guvernul de la Tripoli şi a fost anunţată într-o conferinţă de presă chiar de Saif Gaddafi, unul din fiii lui Muammar Gaddafi[28]. La mai puţin de un an de la eliberarea sa, Grupul Islamic de Luptă avea să joace un rol important în operaţiunile militare ale rebelilor, Abdelhakim Belhadj ajungând „şeful consiliului militar al Tripoli” după ocuparea de către rebeli a oraşului, funcţie pe care a deţinut-o până în mai 2012[29].
            Un alt comandant militar al rebelilor care s-a bucurat de atenţie a fost generalul Abdul Fatah Younis, care a trecut de partea rebelilor încă din 22 februarie 2011[30]. Fost apropiat al colonelului Muammar Gaddafi, defecţiunea lui Younis a anunţat un lung şir de astfel de schimbări de tabără. Ceea ce este cu adevărat notabil este, însă, chiar sfârşitul generalului Younis. La 28 iulie 2011, acesta a fost pus sub arest în Benghazi, după ce fusese chemat înapoi de pe front, fiind suspectat că avusese contacte cu regimul lui Gaddafi[31]. În seara aceleiaşi zile, Younis şi alţi trei ofiţeri din subordinea sa au fost împuşcaţi de „atacanţi necunoscuţi”, iar cadavrelor lor arse şi aruncate la marginea oraşului Benghazi. La scurtă vreme, Mustafa Abdul Jalil anunţa că şeful grupului de asasini a fost reţinut, insinuând că acţiunea a fost executată de loialişti ai regimului lui Gaddafi[32], deşi, ulterior, avea să se dovedească că nu avusese loc nicio arestare. Moartea violentă a generalului Younis şi a celor doi ofiţeri n-ar mai fi trebuit să surprindă pe nimeni, ţinând cont că nu era nici prima şi nici ultima dintr-un lung şir de crime comise de rebeli.

            Un lung şir de atrocităţi

            Pe 23 februarie 2011, la doar şase zile de la debutul protestelor violente transformate în rebeliune, ziarul britanic The Telegraph îşi informa cititorii că locuitori din zonele „eliberate” au fost „forţaţi să participe la linşarea mercenarilor străini trimişi de colonelul Gaddafi pentru a-i teroriza pe protestatari”[33], fără să precizeze, însă, cine anume i-a forţat sau prin ce mijloace. Dovedind mai multă empatie pentru participanţii la aceste linşaje decât pentru „obiectul” lor, The Telegraph menţionează în treacăt o parte din imaginile care circulau deja pe internet cu violenţe extreme comise de rebeli şi de simpatizanţi ai acestora împotriva celor suspectaţi că ar sprijini regimul de la Tripoli. Astfel, aflăm că, într-una din înregistrările video văzute de reporterul de la The Telegraph, „un mercenar african este atârnat într-un cârlig de carne”[34]. Într-o înregistrare similară care poate fi găsită pe youtube, un alt presupus „mercenar african”  este bătut cu bestialitate, înjunghiat şi, în cele din urmă, spânzurat de picior de un gard din Benghazi[35]. Urmând acelaşi tipar, o altă înregistrare prezintă omorârea cu macete a unui alt „mercenar african” chiar în interiorul spitalului Al Jalaa din Benghazi, linşaj la care participă chiar şi unele cadre medicale[36]. La doar câteva săptămâni de la începutul rebeliunii, zeci de astfel de înregistrări puteau fi găsite pe site-uri precum youtube,  ţintele predilecte fiind libienii de culoare şi imigranţii africani[37]. Cu toate acestea, presa occidentală, cu foarte rare excepţii, a preferat să le ignore, aşa cum au făcut şi principalii susţinători ai rebelilor. Din acest punct de vedere, un episod este cât se poate de revelator. Astfel, unele din cele mai brutale imagini încărcate pe youtube în primăvara lui 2011 prezintă decapitarea unui „mercenar african” chiar la una din ferestrele Tribunalului din Benghazi[38], exact locul în care, câteva săptămâni mai târziu, senatorul american John McCain avea să-i numească pe rebeli „eroii mei”[39]. Aceeaşi piaţă din Benghazi, devenită simbol al „revoluţiei”, avea să mai fie vizitată, în scurt timp, de premierul britanic David Cameron şi de preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy[40].

Desfăşurarea campaniei NATO

            Pe 17 martie 2011, fără niciun vot împotrivă şi cu cinci abţineri, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite adopta Rezoluţia 1973[41], care avea să fie folosită ca bază legală atât pentru impunerea unei zone de restricţie aeriană deasupra teritoriului libian, cât şi pentru intervenţia militară a NATO. Deşi primul punct al rezoluţiei cerea explicit „aplicarea imediată a unei încetări a focului” între cele două tabere, primele bombe occidentale au început să cadă asupra Libiei după doar două zile, pe 19 martie 2011. Printr-o stranie coincidenţă, exact în aceeaşi zi, rebelii din Benghazi anunţaseră doborârea unui avion militar care le-ar fi bombardat poziţiile, acuzând regimul de la Tripoli de încălcare a prevederilor Rezoluţiei 1973 privind încetarea focului[42]. Ulterior, când a devenit clar că avionul în cauză aparţinea rebelilor, aceştia din urmă şi-au schimbat poziţia, acuzându-i pe susţinătorii regimului de la Tripoli că l-ar fi doborât[43]. În realitate, însă, avionul fusese doborât chiar de rebeli[44], acţiune care reuşea, în mod ironic, să însumeze două încălcări grave ale rezoluţiei ONU: în primul rând, încălcarea zonei de restricţie aeriană şi, în al doilea rând, încălcarea încetării focului. Guvernul de la Tripoli avea să le plătească pe ambele.
            Similar, embargoul asupra armelor prevăzut de aceeaşi rezoluţie avea să fie încălcat chiar de iniţiatorii ei. Astfel, în luna iunie 2011, Franţa a recunoscut că a trimis „aruncătoare de rachete şi muniţie” rebelilor din munţii Nafusa[45]. Cantităţi uriaşe de arme au intrat în Libia sub ochii şi cu aprobarea ţărilor care se angajaseră să pună în aplicare embargoul asupra armelor, printre care şi România. Franţa, mai sus menţionată, dar şi Statele Unite[46], Qatar[47], Arabia Saudită[48] şi Sudan[49] i-au antrenat şi înarmat pe rebeli şi, în unele cazuri, aşa cum vom vedea, au trimis şi trupe la sol, în ciuda prevederilor Rezoluţiei 1973.
            Campania aeriană a NATO avea să distrugă complet infrastructura militară a Libiei. În cele şapte luni de bombardamente, avioanele NATO au lovit, conform propriilor statistici, 5900 de ţinte, distrugând peste 600 de tancuri şi transportoare blindate şi peste 400 de tunuri şi lansatoare de rachete[50]. Despre pierderile de vieţi omeneşti în rândul civililor, statisticile NATO sunt mai puţin generoase cu detaliile, alianţa refuzând să-şi asume vreun număr de victime, deşi nicio altă intervenţie militară anterioară (Serbia, Afganistan) nu a fost scutită de astfel de erori. Bineînţeles, erori au avut loc şi în Libia. Astfel, la doar două săptămâni de la debutul bombardamentelor, mai precis pe 2 aprilie 2011, NATO avea să omoare 14 rebeli[51] într-o lovitură aeriană. Din reflex, presa occidentală nu a ezitat să insinueze că ar putea fi vina „loialiştilor”, care s-ar fi infiltrat în rândurile rebelilor şi ar fi tras asupra avioanelor NATO tocmai pentru a provoca un astfel de răspuns[52]. Deşi orice comunicat din partea guvernului jamahiriei referitor la numărul victimelor în rândul civililor era automat respins ca „propagandă”, nu este greu de imaginat că astfel de erori au mai avut loc. Tot în acele zile, vicarul Giovanni Innocenzo Martinelli, emisar al Vaticanului în Tripoli, declara că „aşa-numitele raiduri umanitare au ucis zeci de civili în mai multe cartiere din Tripoli”[53]. De altfel, teama de astfel de „accidente” i-a făcut pe rebeli să-şi vopsească acoperişul vehiculelor în roz pentru a nu fi confundaţi – de către piloţii avioanelor NATO – cu armata regulată[54].
            Au existat şi alte victime. În timp ce avioanele NATO erau ocupate cu protejarea civililor din Libia, iar Mediterana era patrulată de vasele aceleiaşi alianţe pentru aplicarea blocadei navale, aproximativ o sută de imigranţi africani mureau de deshidratare după ce motorul ambarcaţiunii cu care părăsiseră coastele libiene s-a defectat şi vasul a plutit în derivă zile în şir[55]. În ciuda SOS-ului lansat de o mică ambarcaţiune cipriotă, vasele NATO au refuzat să vină în ajutorul sinistraţilor[56]. Grăitor este că, odată ajunşi pe insula italiană Lampedusa, supravieţuitorii au declarat că au părăsit Libia de teama bombardamentelor NATO[57]. Nu ar fi exagerat să credem că şi de teama rebelilor aflaţi în plină ofensivă, ale căror fapte împotriva imigranţilor de culoare trebuie să fi fost deja bine cunoscute de cei vizaţi.
            Începând din vara lui 2011, campania aeriană a NATO a avut „pe teren” nişte aliaţi cel puţin surprinzători. Deşi Rezoluţia 1973 interzicea „o forţă străină de ocupaţie, sub orice formă, pe teritoriul libian”[58], în octombrie 2011 Qatar a recunoscut că sute de militari ai săi au luptat alături de rebeli[59]. O astfel de prezenţă nu putea avea loc fără ştiinţa şi consimţământul liderilor ţărilor NATO. Similar, în iulie 2011, presa occidentală a relatat în treacăt că trupe sudaneze au ocupat oraşul libian Kufra şi zonele adiacente[60]. În coordonare sau nu cu NATO, operaţiunea trebuie să se fi bucurat măcar de acceptul tacit, chiar şi post factum, al liderilor alianţei, din moment ce nu a existat o luare de poziţie şi nici n-a fost luată vreo contramăsură de ordin militar. Aşadar, NATO tolera – şi chiar lupta – alături de trupele unei ţări ai cărei preşedinte şi vicepreşedinte erau acuzaţi de Tribunalul Penal Internaţional de crime împotriva umanităţii în Darfur[61], acelaşi Tribunal Penal Internaţional care tocmai emisese mandate de arestare, tot pentru crime împotriva umanităţii, împotriva colonelului Muammar Gaddafi[62].
           
            Tribunalul Penal Internaţional
           
            Pe 27 iunie 2011, într-o mişcare care avea să ofere legitimitate morală intervenţiei militare NATO, Tribunalul Penal Internaţional (TPI) emitea mandate de arestare pentru crime împotriva umanităţii împotriva lui Muammar Gaddafi, a unuia din fiii acestuia, Saif Gaddafi, şi a lui Abdullah Senussi. Cel puţin interesant, însă, este procedeul prin care TPI îşi extindea jurisdicţia asupra Libiei, din moment ce aceasta din urmă nu semnase Statutul de la Roma. Printr-o prevedere conţinută în acest statut, Consiliul de Securitate al ONU putea extinde jurisdicţia tribunalului asupra statelor nesemnatare, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul Libiei prin intermediul Rezoluţiei 1970[63]. Nu ar trebui să fie o surpriză că trei dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate care au votat pentru extinderea jurisdicţiei, mai precis Statele Unite, China şi Rusia, nu au ratificat Statutul de la Roma. Aşadar, Libia era deferită Tribunalului Penal Internaţional chiar de ţări care nu recunosc jurisdicţia acestuia.
            O privire merită aruncată şi asupra acuzaţiilor aduse de procurorul şef al TPI, Luis Moreno Ocampo. Astfel, la începutul lui iunie 2011, Tribunalul Penal Internaţional anunţa lansarea unei investigaţii asupra „folosirii violului ca armă” de către forţele comandate de la Tripoli[64]. Pe 9 iunie 2011, acelaşi Moreno Ocampo declara că autorităţile libiene cumpără „vagoane de viagra pentru a mări capacitatea de viol a trupelor”[65], adăugând că „primim informaţii ca Gaddafi în persoană s-a hotărât să ia parte la violuri”[66]. Deloc surprinzător, nici una din aceste acuzaţii – care au ceva fantasmagoric în sine – nu a fost probată până în prezent, ceea ce e de natură să pună sub un serios semn de întrebare acurateţea informaţiilor primite de la martorii invocaţi de Moreno Ocampo.

            Deznodământul

            După ocuparea de către rebeli a capitalei Tripoli, la sfârşitul lui august 2011, aparatul de stat al jamahiriei s-a prăbuşit complet, colonelul Muammar Gaddafi devenind, practic, un fugar. Înconjurat de cel mult câteva mii de loialişti[67] şi de câţiva membri ai fostului guvern libian, acesta a încercat să organizeze o defensivă în oraşul Sirte, în timp ce fiul său, Saif Gaddafi, s-a retras în Bani Walid. Bătălia pentru Sirte avea să dureze mai bine de o lună, timp în care oraşul a fost distrus aproape în întregime de artileria rebelilor şi bombardamentele occidentale.
            În dimineaţa zilei de 20 octombrie, NATO a atacat, cu mai multe aparate de zbor, un convoi format din 75 de vehicule care se îndepărtau în viteză de Sirte[68], iar ce a urmat acestor lovituri a făcut înconjurul globului. Convoiul în cauză cuprindea ultimii supravieţuitori ai bătăliei pentru Sirte, printre care şi colonelul Muammar Gaddafi, fiul său Mutassim şi fostul ministru al apărării, Abu-Bakr Yunis Jabr. Împărţiţi în mai multe grupuri în urma loviturilor aeriene, supravieţuitorii bombardamentului NATO au fost capturaţi, fără a opune practic rezistenţă, de către forţele rebele. Momentul triumfului, însă, s-a transformat rapid într-un linşaj în masă. Muammar Gaddafi a fost bătut cu bestialitate, sodomizat cu un obiect ascuţit, înjunghiat şi, în cele din urmă, împuşcat în cap[69]. Nici fiul său nu s-a bucurat de o soartă mai blândă. Dacă primele imagini cu Mutassim Gaddafi în captivitate îl arată tumefiat, dar capabil să răspundă gărzilor care îl păzeau, în înregistrarea ulterioară acesta era deja inconştient, cu o rană adâncă în zona gâtului[70], urmând să moară[71] în scurt timp. Fostul ministru al justiţiei, Abu-Bakr Yunis Jabr, a fost, de asemenea, ucis, iar cadavrul lui stropit cu vopsea albastră[72]. De fapt, numeroasele înregistrări video de la faţa locului sugerează că prizonierii au fost „triaţi” sumar, cei mai mulţi fiind ucişi pe loc. Peter Bouckaert, de la Human Rights Watch, care a vizitat chiar în aceeaşi zi locul în care a fost ucis colonelul Muammar Gaddafi, a declarat că a văzut personal 95 de cadavre[73]. Cu toate acestea, sfidând nenumăratele înregistrări video care erau deja transmise de toate posturile de televiziune, Consiliul Naţional de Tranziţie, prin vocea primului ministru, Mahmoud Jibril, a încercat iniţial să acrediteze ideea că Muammar Gaddafi ar fi fost omorât chiar de propriile sale gărzi[74].
            Execuţii în masă nu au avut loc doar la capturarea convoiului lui Muammar Gaddafi. Sirte era presărat cu cadavre ale loialiştilor, unele dintre ele aruncate chiar în rezerva de apă a oraşului[75]. Doar la hotelul Mahari, acelaşi Peter Bouckaert a descoperit 53 de cadavre, multe cu mâinile legate şi împuşcate în cap[76]. În doar câteva zile, numărul victimelor a crescut la 267[77].
            Cu toate acestea, noii guvernanţi ai Libiei au fost felicitaţi de liderii lumii. „Lunga umbră a tiraniei a dispărut şi, cu această uriaşă speranţă în suflet, poporul libian are responsabilitatea să clădească o Libie tolerantă şi democratică care să întruchipeze respingerea dictaturii lui Gaddafi”, declara preşedintele american Barack Obama[78]. După şapte luni de război şi în încurajările comunităţii internaţionale, Libia întorcea spatele trecutului. Să vedem cum.
            În lunile ce au urmat, Benghazi, leagănul revoluţiei anti-Gaddafi, a continuat să fie subiect de ştiri. La începutul lui martie 2012, aproximativ 150 de morminte ale soldaţilor britanici căzuţi în al Doilea Război Mondial au fost profanate de foştii rebeli[79]. După patru luni, acelaşi cimitir a fost vandalizat pentru o a doua oară[80]. Iar provocările la adresa strânsului aliat din timpul rebeliunii nu s-au oprit aici. Pe 11 iunie 2012, coloana de maşini în care se deplasa consulul britanic din Benghazi a fost atacată cu o grenadă autopropulsată (RPG), două gărzi fiind rănite[81]. Dar ceea ce avea să aducă oraşul Benghazi pe prima pagină a tuturor ziarelor a fost, fără îndoială, atacul împotriva consulatului unui alt bun aliat, de această dată Statele Unite ale Americii. Pe 11 septembrie 2012, la unsprezece ani de la atentatele care au zguduit Statele Unite, ambasadorul Christopher Stevens, alături de alţi trei americani, mureau în Benghazi după ce consulatul american a fost atacat cu armament greu de către „protestatari” violenţi[82]. La nici 24 ore, noul guvern libian, dornic de a elucida cât mai rapid misteriosul atac, anunţa că în spatele atentatului s-ar fi aflat nimeni altele decât „elemente ale fostului regim”[83]. Cu toate acestea, FBI a avut nevoie de aproape trei săptămâni[84] până să primească, de la acelaşi guvern libian, permisiunea de-a face investigaţii la faţa locului. Patru luni mai târziu, probabil aceleaşi „elemente ale fostului regim” au fost şi în spatele atacului asupra maşinii blindate a consulului italian din Benghazi, pe 12 ianuarie 2013[85].

            Concluzii

            Ziua de 17 februarie 2011 marchează nu descătuşarea aspiraţiilor democratice ale poporului libian, ci – pentru a folosi chiar termenul folosit de iniţiatori – „mânia” fundamentaliştilor islamici faţă de un regim laic care, cu cinci ani înainte, nu făcuse decât să apere ambasada italiană şi vieţile diplomaţilor din aceasta în faţa unei mulţimi dezlănţuite. În cuvintele lui John Rosenthal, unul dintre puţinii comentatori occidentali care au atras atenţia asupra naturii rebeliunii din Libia, „au existat de la bun început dovezi clare că oponenţii cei mai fervenţi ai lui Gaddafi nu respingeau regimul acestuia ca fiind nedemocratic, ci, mai presus de toate, ca fiind ne-islamic”[86]. Apelând la vocabularul şi imagistica fundamentaliştilor islamici (arborând inclusiv „steagul” Al-Qaeda, aşa cum a fost „consacrat” de Abu Musab al-Zarqawi în Irak), nu ar trebui să fie nicio surpriză că „metodele” rebelilor se înscriu în aceeaşi direcţie. Atentate sinucigaşe[87], linşaje, execuţii sumare, decapitări publice, toate au intrat în arsenalul noilor aliaţi ai Occidentului. Există, însă, şi multe atrocităţi „greşit atribuite”. Nenumărate înregistrări video încărcate de rebeli sau de simpatizanţi ai acestora prezintă rânduri întregi de soldaţi guvernamentali cu mâinile legate la spate şi împuşcaţi în cap[88]. Aflăm că atrocităţile au fost comise chiar de trupele loiale pentru a-i pedepsi pe cei care au refuzat să tragă în „protestatari”. Ciudată metodă de a-şi mobiliza soldaţii pentru un regim aflat într-o continuă retragere, asediat fiind de la sol şi din aer. Și la fel de ciudat că acelaşi regim nu a depus nici cel mai mic efort de a-şi ascunde crimele, care erau cu regularitate „descoperite” de rebeli la fiecare nou avans al frontului.
            Serioase semne de întrebare ridică şi componenţa „prietenilor” rebelilor din Libia. Oare nu spune nimic că doi dintre cei mai vocali şi cei mai generoşi „exportatori” de democraţie în Libia, mai precis Qatar şi Arabia Saudită, sunt monarhii absolutiste, în care drepturile omului sunt departe de a fi respectate? Cum se explică oare că NATO avea aceleaşi obiective precum Sudan, ai cărui preşedinte şi vicepreşedinte sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii de acelaşi Tribunalul Penal Internaţional care emisese mandat de arestare pe numele lui Muammar Gaddafi? Cum se explică oare că Franţa, prima ţară care a recunoscut Consiliul Naţional de Tranziţie, în 2007 îl primea pe Muammar Gaddafi cu cele mai înalte onoruri, ocazie cu care Nicolas Sarkozy declara că „Gaddafi nu este perceput ca un dictator în lumea arabă”[89]? Dar sprijinul acordat de Italia coaliţiei anti-Gaddafi, deşi Italia semnase în 2008 cu Libia lui Gadafi un „tratat de prietenie eternă”[90]? Cum se explică oare că Statele Unite luptau acum alături de cei care uciseseră, direct sau indirect, soldaţi americani în Irak şi Afganistan? Cum luptau rebelii din Libia împotriva injustiţiilor regimului lui Gaddafi avându-l în frunte chiar pe fostul ministru al justiţiei din guvernul jamahiriei?
            Răspunsul la toate aceste întrebări nu este uşor de identificat şi nici de formulat. Conform presei occidentale, zeci de mii de locuitori ai Benghazi au ieşit în stradă pentru a-şi arăta dezacordul faţă de atacul împotriva consulatului american, informaţie invocată şi de preşedintele american Barack Obama[91] şi devenită între timp un adevăr incontestabil. Cu toate acestea, nu exista nicio dovadă fotografică sau video în acest sens, singurele imagini disponibile prezentând, la o numărătoare cât se poate de binevoitoare, un grup de cel mult câteva sute de persoane[92]. Poate că explicaţiile la întrebările din paragraful anterior pot fi găsite în această mică „discrepanţă” de cifre. În cuvintele lui Lawrence Auster, un cunoscut blogger conservator american, „Gaddafi nu a încălcat niciodată înţelegerile cu noi şi nu a devenit o ameninţare la adresa noastră sau a aliaţilor noştri. El a vorbit în cei mai călduroşi termeni despre Statelor Unite şi despre Obama. Cu toate acestea, în momentul în care oamenii pe care noi am ales să-i numim democraţi s-au răsculat împotriva lui, ideologia noastră şi ceea ce am perceput ca propriul nostru interes politic ne-au cerut să ne poziţionăm împotriva lui. I-am atacat ţara, i-am bombardat armata şi guvernul, i-am bombardat reşedinţa, l-am răsturnat de la putere şi, la final, l-am ucis (...) Prin trădarea şi uciderea unui lider străin cu care încheiaserăm pace, am luat asupra noastră o karma teribilă. Tremur când mă gândesc la cum se va întoarce această karma împotriva noastră în anii ce vor veni”[93]. Revelatoare rânduri, dacă ne gândim ca între data la care au fost scrise şi atacul îndreptat împotriva consulatului american din Benghazi nu trecuseră ani, ci doar unsprezece luni. Sunt suficiente indicii că aliaţii foştilor rebeli vor avea parte şi de alte surprize.


[1] Libya: French plane fires on military vehicle, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-12795971.
[4] Brian Fishman, Joseph Felter, Al-Qa’ida’s Foreign Fighters in Iraq. A First Look at the Sinjar Records, Combating Terrorism Center, West Point, 2007, http://www.ctc.usma.edu/wp-content/uploads/2010/06/aqs-foreign-fighters-in-iraq.pdf. Preluare via John Rosenthal, Saving the Libyan Islamists, http://pjmedia.com/blog/saving-the-libyan-islamists/.
[5] Adeseori ortografiată Derna în presa de limbă engleză.
[6] Ibidem. Cifra a fost obţinută însumând procentele oraşelor Darnah, Benghazi şi Ajdabiya, toate din Cirenaica.
[7] Intitulată „Sharia şi viaţa”, emisiunea are o audienţă estimată la 60.000.000 de telespectatori, http://en.wikipedia.org/wiki/Yusuf_al-Qaradawi.
[8] Sheikh Al-Qaradhawi Responds to Cartoons of Prophet Muhammad: Whoever is Angered and Does Not Rage in Anger is a Jackass - We are Not a Nation of Jackasses, The Middle East Media Research Institute (MEMRI), http://www.memri.org/report/en/0/0/0/0/0/0/1604.htm.
[9] Ten die in Libya cartoon clash,BBC News, http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/4726204.stm. Alte surse vorbesc de unsprezece morţi.
[11] Khaled Mahmoud, Gaddafi ready for Libya's „Day of Rage”, în Asharq Al-Awsat, 9 februarie 2011, http://www.webcitation.org/5wP31PQo1; James Debono, Libyan opposition declares „Day of Rage” against Gaddafi, în Malta Today, 9 februarie 2011, http://www.webcitation.org/5wP2V8iey.
[13] Ibidem.
[14] Numărul victimelor este în continuare contestat. Unele surse vorbesc doar de răniţi, inclusiv din rândul forţelor de ordine, altele de zeci de morţi. Ambele variante rămân, pentru moment, neprobate.
[16] Libyan minister quits over crackdown – report, Reuters, http://www.reuters.com/article/2011/02/21/libya-protests-resignation-idAFLDE71K1PJ20110221.
[17] John Rosenthal, Al-Qaeda and the Libyan Rebellion, http://www.nationalreview.com/articles/270293/al-qaeda-and-libyan-rebellion-john-rosenthal; Diana West, Post-Qaddafi Libya: The Triumph of „Bulgarian Nurses Affair” Cabal, http://www.dianawest.net/Home/tabid/36/EntryId/1887/Post-Qaddafi-Libya-The-Triumph-of-Bulgarian-Nurses-Affair-Cabal.aspx.
[18] Libyan Ex Minister: Gaddafi, Not Bulgarians, Guilty of HIV Spread, Novinite, http://www.novinite.com/view_news.php?id=125620; Qaddafi’s Gone, But What About The Bulgarian Nurses?, Radio Free Europe/Radio Liberty, http://www.rferl.org/content/qaddafis_gone_but_what_about_bulgarian_nurses/24326816.html.
[20] Cicatrice cauzată de frecarea frunţii de covorul de rugăciune.
[21] La France reconnaît le CNL comme représentant de la Libye, L’Express, http://www.lexpress.fr/actualites/2/actualite/la-france-reconnait-le-cnl-comme-representant-de-la-libye_970758.html.
[22] Libya/National Transitional Council – Statement by Alain Juppé, Ministre d’Etat, Minister of Foreign and European Affairs, http://www.ambafrance-uk.org/National-Transitional-Council-now.
[23] John Rosenthal, Rebel Commander in Libya Fought Against U.S. in Afghanistan, http://pjmedia.com/blog/rebel-commander-in-libya-fought-against-u-s-in-afghanistan/; Reportage. «Noi ribelli, islamici e tolleranti», Il Sole 24 Ore, http://www.ilsole24ore.com/art/notizie/2011-03-21/reportage-ribelli-islamici-tolleranti-231527.shtml?uuid=Aa6nhTID.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Sara Daniel, Avec les djihadistes de Derna, http://sara-daniel.blogs.nouvelobs.com/archive/2011/04/14/avec-les-djihadistes-de-derna1.html, via John Rosenthal, America's 'ally': Osama bin Laden a great man, http://www.wnd.com/2012/12/americas-ally-osama-bin-laden-a-great-man/.
[27] M. Khayat, The Salafi-Jihadi Challenge in Libya Part II: The Role of the LIFG and Its Former Commander 'Abd Al-Hakim Belhadj, The Middle East Media Research Institute (MEMRI), http://www.memri.org/report/en/0/0/0/0/0/0/5598.htm, via John Rosenthal, Al-Qaeda Takes Tripoli, Gatestone Institute, http://www.gatestoneinstitute.org/2409/al-qaeda-takes-tripoli.
[28] Ibidem.
[29] Libya's Belhadj quits military post for politics, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-18078436.
[31] Libya opposition arrests senior leader, Al Jazeera, http://www.aljazeera.com/news/africa/2011/07/2011728144624965299.html.
[32] Libyan rebel commander Abdel Fattah Younes killed, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-14336122.
[34] Ibidem.
[35] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă extremă: https://www.youtube.com/watch?v=W51P188jWlY.
[36] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă extremă: https://www.youtube.com/watch?v=IPH2M7mIC2I.
[37] De altfel, porecla dată de rebeli colonelului Muammar Gaddafi era Abu Shafshufa, care ar putea fi tradusă prin „Creţul”, insinuând astfel că ar avea trăsături de african.
[38] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă extremă: https://www.youtube.com/watch?v=lKR6hDlF0yc&bpctr=1364241019.
[39] John Rosenthal, John McCain celebrated Libyan rebellion at site of rebels’ public beheading, videos show, http://dailycaller.com/2011/09/15/john-mccain-celebrated-libyan-rebellion-at-site-of-rebels%E2%80%99-public-beheading-videos-show/; John McCain praises 'heroic' rebels on visit to Libya, http://www.guardian.co.uk/world/2011/apr/22/john-mccain-praises-libya-rebels.
[40] John Rosenthal, McCain is Not Alone: Sarko, Cameron Celebrate Libya Rebellion at Beheading Site, http://www.trans-int.com/wordpress/index.php/2011/09/24/mccain-is-not-alone-sarko-cameron-celebrate-libya-rebellion-at-beheading-site/.
[44] Ibidem.
[45] Libya conflict: France air-dropped arms to rebels, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-13955751.
[46] Exclusive: Obama authorizes secret help for Libya rebels, Reuters, http://www.reuters.com/article/2011/03/30/us-libya-usa-order-idUSTRE72T6H220110330.
[48] America's secret plan to arm Libya's rebels. Obama asks Saudis to airlift weapons into Benghazi, The Independent, http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/americas-secret-plan-to-arm-libyas-rebels-2234227.html.
[49] Sudan armed Libyan rebels, says President Bashir, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-15471734.
[52] Ibidem.
[53] Vatican: Airstrikes killed 40 civilians in Tripoli, Jerusalem Post, http://www.jpost.com/MiddleEast/Article.aspx?id=214560.
[54] How to avoid friendly fire? Libya rebels try pink, NBC News, http://www.nbcnews.com/id/42496271/ns/world_news-mideastn_africa/#.UVHqrDccNCA.
[56] Ibidem.
[57] John Rosenthal, Our Refugees. The media downplays the tragedy of the Libyan boat people fleeing NATO’s bombardment, National Review Online, http://www.nationalreview.com/articles/273906/our-refugees-john-rosenthal.
[59] Qatar admits sending hundreds of troops to support Libya rebels, The Guardian, http://www.guardian.co.uk/world/2011/oct/26/qatar-troops-libya-rebels-support.
[61] International Criminal Court investigation in Darfur, Sudan, http://en.wikipedia.org/wiki/International_Criminal_Court_investigation_in_Darfur,_Sudan.
[63] Textul rezoluţiei se găseşte aici: http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1970%282011%29.
[64] Libya: Gaddafi investigated over use of rape as weapon, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-13705854.
[66] Ibidem.
[67] Estimările variază de la câteva sute la câteva mii, http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Sirte_(2011).
[68] Ceea ce ridică automat întrebarea în ce bază a decis NATO că vehiculele în cauză reprezintă vreun pericol la adresa civililor.
[69] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă extremă: http://www.youtube.com/watch?v=Si1sbcjEVXY.
[70] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă extremă: http://www.youtube.com/watch?v=4Rye8PhZAc4.
[71] Mutassim nu este singurul fiu al lui Muammar Gaddafi care a fost ucis în cele şapte luni de război. Pe 30 aprilie 2011, într-un alt bombardament NATO, Muammar Gaddafi mai pierduse un fiu, Saif al-Arab Gaddafi, şi trei nepoţi. Soarta unui al treilea fiu, Khamis Gaddafi, este şi azi necunoscută. The Gaddafi family tree, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-12531442.
[72] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă extremă: http://www.youtube.com/watch?v=BP0NLpwDUnc.
[74] U.S. backs probe into circumstances of Gaddafi death, Reuters, http://www.reuters.com/article/2011/10/23/us-libya-usa-clinton-idUSTRE79M1O520111023.
[75] Libya: Apparent Execution of 53 Gaddafi Supporters, Human Rights Watch, http://www.hrw.org/news/2011/10/24/libya-apparent-execution-53-gaddafi-supporters.
[76] Ibidem; 53 bodies found in Sirte; Loyalists executed?, CBS News, http://www.cbsnews.com/8301-202_162-20124710/53-bodies-found-in-sirte-loyalists-executed/.
[77] Report: Bodies of 267 Qaddafi Supporters Found in His Libyan Hometown, Fox News, http://www.foxnews.com/world/2011/10/26/report-bodies-267-qaddafi-supporters-found-in-his-libyan-hometown/.
[81] Libya unrest: UK envoy's convoy attacked in Benghazi, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-18401792.
[83] Libya official says Gaddafi loyalists killed U.S. diplomats, Reuters, http://www.reuters.com/article/2012/09/12/us-libya-usa-attack-loyalists-idUSBRE88B0K920120912.
[85] Italian consul in Benghazi escapes shooting unhurt, BBC News, http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-21002033.
[86] John Rosenthal, The Jihadist Plot: the Untold Story of Al-Qaeda and the Libyan Rebellion, Encounter Digital, 2013.
[87] Un atentat sinucigaş cu o maşină încărcată cu explozibili a avut loc pe 19 februarie, la doar două zile de la debutul rebeliunii. Ţinta a reprezentat-o o unitate militară din Benghazi, care a fost ocupată şi devalizată de arme în haosul care a urmat exploziei. Copia reportajului CNN se găseşte aici: http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=HBq3CeCDmK4.
[88] Atenţie, imaginile sunt de o violenţă extremă: http://www.youtube.com/watch?v=idLH-8nfWxg&bpctr=1364664041; http://www.youtube.com/watch?v=YP6pLeVwRmk. Youtube găzduieşte multe alte înregistrări similare.
[92] 15 Photos Of Libyans Apologizing To Americans, http://www.buzzfeed.com/jtes/12-photos-of-benghazi-citizens-apologizing-to-amer.
[93] Lawrence Auster, Kaddafi dead. Long live “democracy.”, http://www.amnation.com/vfr/archives/020789.html.
Publicat de la
Etichete: , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)