Radu Călin Cristea - Împăratul cu șapcă. Regimul Traian Băsescu și elitele sale

Băsescu e mai necesar ca oricând.

Traian Ungureanu

Zilele acestea am avut o lectură interzisă. Mă refer la îndemnul deloc dezinteresat, așa cum vom vedea, al domnului Mircea Cărtărescu de a boicota editura RAO. Cele două volume semnate de Radu Călin Cristea, însumând peste o mie de pagini, sunt un fel de enciclopedie a epocii 2004-2015. Nu sunt o lectură ușoară. Nici pentru cei care împărtășesc punctul de vedere al autorului (care sunt forțați să retrăiască amintiri nu tocmai plăcute), nici pentru (și cu atât mai mult) elitele loiale lui Băsescu (prescurtate de autor ELB), cărora li se pune în față bine-meritata oglindă, nici pentru susținătorii acestora din urmă. Și, dacă îmi este permis să mă hazardez cu o afirmație, nici scrierea nu a fost ușoară, în ciuda încercării autorului de a minimaliza efortul depus ("Oricum, la câți bolovani am spart, mai abitir din ianuarie 2013 încoace, ideea de muncă silnică nu-mi mai sparie gândul ca pe vremea cronicarului"). Atunci, de ce există această carte, dacă pentru toată lumea reprezintă un fel de durere de cap? Așa cum celebrul alpinist George Mallory, întrebat de ce vrea să ajungă pe Everest, a răspuns because it's there!, așa răspunde și Radu Călin Cristea: "Impresia mea este că se cuvenea ca această carte să fie scrisă." Da, atât pentru autor cât și pentru cititori, scrierea, respectiv lectura celor două volume necesită un efort similar cu cel al escaladării Everestului. Nu este o activitate plăcută (în sine), escaladarea este extenuantă, dar se cere a fi făcută. Pentru că lucrurile s-au petrecut sub nasul nostru și parcă nimeni nu a încercat să le înfrunte.

Printre rânduri, Împăratul cu șapcă nu este doar cronica unei epoci, ci și un jurnal al deziluziei. Radu Călin Cristea de acum nu mai este cel din 2004-2007: "Eu însumi m-am schimbat, după cum în programul puterii lui Băsescu au fost introduse, pe parcurs, aplicații noi.", recunoaște autorul. Și aș adăuga că este valabil și pentru cititori, indiferent de tabără. Pentru că cele două mandate ale lui Traian Băsescu - și bănuiesc că până și cei mai infocați admiratori ai acestuia ar putea să admită acest lucru într-un moment de introspecție - au marcat, scuzată să fie expresia uzată, sfârșitul unui anumit tip de inocență. Discursul revanșei (cultivat, oarecum fără succes, din 1990 încoace) a devenit brusc dominant și orice urmă de - să-i spunem așa - generozitate (sau idealism) în discursul public a fost eradicată sau, pur și simplu, a dispărut de la sine. Condamnări (la propriu și la figurat), înfierări de tot soiul, cătușe, pușcărie, zeghe, asistați, bugetari, ciumă roșie, corupți, penali, puie monta, daddy, putsch, hoți, latrina 3, acestea sunt moștenirea celor zece ani de Traian Băsescu. Moștenire care, în mare măsură, nu a fost opera minții lui Traian Băsescu (cel care "nu s-a lăsat condus de o ideologie, ci numai de instincte și reflexe", cum corect îl definește autorul), ci a intelectualilor fideli acestuia, adica a ELB, care au slujit și au croit constant haine haute couture pentru împăratul de la Cotroceni. Și, în momentele cheie (alegerile din noiembrie 2004, suspendarea din 2007, alegerile din noiembrie 2009 și suspendarea din 2012), au făcut-o fără rest, cu pasiune, mitraliind orice formă de opoziție față de Traian Băsescu. Nu pentru că ar fi ales răul mai mic, ci pentru că, în cuvintele lui Gabriel Liiceanu, "s-au recunoscut cu valorile lor" în activitatea președintelui.

Ori de câte ori soarta politică a lui Traian Băsescu părea periclitată, ELB au intervenit în forță împotriva inamicilor președintelui. Nicio comparație nu a fost prea exagerată, niciun atac prea murdar, nicio paralelă istorică prea deplasată. Citind textele semnate de ELB, nu poți să nu rămâi cu impresia că o zeitate pro-Băsescu a conceput toate tragediile istoriei (Holocaust, Gulag etc.) și i-a adus pe lume pe Hitler, Stalin, Mussolini, Kim Jong-un, Enver Hodja, Mao, Pol Pot etc. exclusiv cu gândul la România anilor 2000 și la soarta lui Traian Băsescu. Toți au fost parte a unui grand plan divin, anume de a oferi ELB puterea exemplului și pentru a (le) facilita demonstrația monstruozității coaliției anti-Băsescu. La fel și cu regnul animal, de la crocodili la limbrici, toate dihăniile care stârnesc groază sau repulsie au fost create pentru a avea ELB cu ce să-i compare pe criticii președintelui. Nimic nu a scăpat din bestiarul imaginației intelectualilor angajați (nu în sensul dat de Raymond Aron, ci angajați la propriu, precum H.R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleșu, Cristian Preda, Teodor Baconschi etc.) sau, după caz, doar simpli voluntari la cauza băsismului.

Nici cele mai discutabile capitole din președinția lui Traian Băsescu nu i-au contrariat pe intelectualii care, din nou în cuvintele aceluiași Gabriel Liiceanu, cunosc "care e binele în chip matur al României". Astfel, nici măcar candidatura "independentei" Elena Băsescu pentru Parlamentul European nu a stârnit vreo urmă de indignare în rândurile ELB. Reacția acestora față de acest episod a oscilat între tăcere, falsă disociere și chiar justificare. Mircea Cărtărescu: "... o domnișoară Băsescu, pe care n-o cunosc personal, dar al cărei nume, mi se pare, s-a vehiculat în ultimul timp prin presă, legat de o controversă lingvistică. Domnișoarei îi place politica, probabil moștenire de familie. Nu e nici un păcat, nici împotriva legii." Exemplele pot continua. Cum spune Radu Călin Cristea, "dacă busola băsismului ar fi avut două acușoare, cu siguranță că Liiceanu și Pleșu ar fi arătat, înpreună, același nord." Gabriel Liiceanu: "Dacă mă provocați o să vă spun ce cred despre persoana care a generat termenul de băsism, domnul Președinte Băsescu. Cred sus și tare că a fost cel mai puternic, pozitiv puternic, Președinte după '89. Traseul lui a fost impresionant în momente-cheie. S-a bătut pentru statutul democratic al țării, a încercat să facă, atât cât i-a permis contextul, această cursă, cu șchiopătările de rigoare pe parcurs: fiica trimisă la PE - nu era cazul". Probabil atât i-a permis contextul, să-și trimită fiica doar în PE. Oricum, o biată șchiopătare de rigoare, adică inevitabilă. ELB au adoptat aceeași strategie (tăcere, falsă disociere și chiar justificare) și în cazul Elenei Udrea. Andrei Pleșu într-o "nemiloasă" critică: "Nu știu și nu înțeleg, mi se pare un final de mandat care tulbură mințile oamenilor. Eu înțeleg că el  are o preferință, dar insistența cu care o face este misterioasă. Ea are un calibru peste ceilalți candidați, dar e cam mult să meargă la președinție. Mai trebuie niște lucruri, în afară de un aplomb, de o înfățișare, de un curaj olimpic (subl. m.). Dar nu pot să mă substitui domnului Băsescu în acest caz." H.R. Patapievici (subit feminist), căruia îi repugnă (pe bună dreptate!) obiectificarea Elenei Udrea: "Cei care se simt îndreptățiți să o deteste pe Elena Udrea, se simt îndreptățiți și să o trateze public ca obiect sexual fără ca această degradare publică a persoanei ei să stârnească cuiva vreo reacție. Cu o insistență nerușinată, de care ar trebui să se rușineze bărbații și să se indigneze femeile, corpul dnei Udrea este filmat în gros-plan astfel încât pântecul, coapsele, sânii, degetele de la picioare să iasă, în mod sexual, în evidență. Iar acest lucru se întâmplă nu o dată, ci de mii de ori; și nu într-o singură zi, ci zi de zi; și nu oricând, ci ori de câte ori vine vorba de ea, pe jumătate de ecran, în timp ce pe cealaltă are loc înfierarea". Foarte corect (și tot atât de incorect prin selectivitatea demersului, din moment ce același H.R. Patapievici închide ochii și chiar participă la dezumanizarea oponenților lui Traian Băsescu). Ce ne facem, însă, când chiar colegul de elită Teodor Baconschi o obiectifică pe Elena Udrea, fermecat fiind cam de aceleași "calități feminine" vânate obsesiv de televiziuni? "Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău (Elena Udrea să cadă sub propriul ei farmec? - n.m.), în calitate de coleg. Ești inteligentă, ești frumoasă, ești tenace, ai anduranță la mediul general dezgustător al politicii românești..."

Dincolo de echilibristica făcută de logofeții lui Traian Băsescu pentru a justifica nejustificabilul, Împăratul cu șapcă surprinde și câteva cazuri (grave, dacă trebuie să pun un calificativ) de personalitate multiplă. Mircea Cărtărescu dând glas vulgatei anti-PSD: "Urmaș al partidului comunist, devenit un ghem de ticăloșie și corupție, PSD nu merită să existe (...). Oricine se opune PSD-ului e mai bun decât ceilalți. A rămas pentru mine singurul criteriu." O transformare totală, demnă de Norman Bates din filmul Psycho al lui Hitchcock, ținând cont că același Mircea Cărtărescu, cel care cerea boicotarea editurii RAO, este autorul următoarelor rânduri: "Fiziognomia e o știință veche și cu implicații profunde (...). Îmi plac, deci, expresia fețelor și felul de a fi ale lui Ion Iliescu și Petre Roman. Intuiția îmi spune să merg pe mâna lor. Mi-e absolut imposibil să-i bănuiesc de joc dublu, de «comunism camuflat», de sete de putere, de voință de dictatură personală, sub o formă sau alta. Nu-i greu să-ți dai seama că sunt extrem de inteligenți și că au o competență politică indiscutabilă." Iar cazul lui Mircea Cărtărescu, din nefericire, nu este singular. Iată ce scria Vladimir Tismăneanu în anii tinereții, cu mult înainte de a ajunge the judge and the jury al comunismului românesc: "N.A.T.O. a devenit un instrument al politicii S.U.A. de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace." Hitchcock ar fi mândru. Îmi răsună în minte finalul fimului Psycho, când Norman Bates, în arestul poliției după numeroasele crime, renunță la personalitatea lui reală și și-o asumă pe cea a mamei: "Let them see what kind of a person I am. I'm not even going to swat that fly. I hope they are watching... they'll see. They'll see and they'll know, and they'll say, «Why, he (she, în original) wouldn't even harm a fly.»" ("Vor vedea ce fel de om sunt. Nici măcar nu voi strivi o muscă. Sper că sunt cu privirile pe mine... vor vedea ei. Vor vedea și vor înțelege, vor spune «uite, nu i-ar face rău nici măcar unei muște.»")

Tentația de a reproduce citatele identificate cu precizie de Radu Călin Cristea este foarte mare, dar n-aș vrea să le răpesc cititorilor surprizele din timpul lecturii. Și vor fi multe, chiar și pentru cei care au urmărit cu atenție evoluția ELB. Din acest punct de vedere, Împăratul cu șapcă este o capsulă a timpului. Dacă, în ceea ce privește perioada fanariotă, avem doar o imagine superficială asupra boierimii vremii, epoca lui Traian Băsescu, grație lui Radu Călin Cristea, va fi mult mai limpede pentru posteritate. Îi vedem pe "boierii minții", unii deveniți înalți dregători sub Traian Băsescu sau sfetnicii acestuia (mai mult formali), în elementul și - la fel de important - în cuvintele lor. Perfect inventariați, cu toate micimile. Spun acest lucru pentru că, măcar într-o ocazie - și nu știu dacă aceasta a fost intenția lui Radu Călin Cristea -, Traian Băsescu pare un strop mai onest (sau mai împăcat cu condiția sa) decât cei mai vocali susținători ai săi. Mă refer la episodul condamnării comunismului, de care proaspătul președinte nu părea foarte interesat, conștient fiind - și nefăcând un secret din asta - că, în calitate de comandant al Biruinței, făcuse în anii '80 o avere pe cât de impresionantă pe atât de ilicită. Cu alte cuvinte, o dusese bine sub comunism și nu vedea rostul condamnării acestuia. Vladimir Tismăneanu, însă, nu s-a încurcat cu astfel de detalii (legate de propriul trecut, chiar dacă de altă natură), ba, mai mult, l-a pârât pe Traian Băsescu într-o discuție cu Nicholas Taubman, ambasadorul Statelor Unite la București, al cărei conținut îl cunoaștem grație Wikileaks. În cuvintele lui Radu Călin Cristea: "Taubman îl rezumă pe Tismăneanu «descriindu-l pe Băsescu ca pe un convertit de ultimă oră, ba chiar reticent («reluctant») față de agenda decomunizării» - ceea ce (...) denotă încă o dată biluntrismul lui Tismăneanu care, iată, vădește neoficial rezerve față de Președintele decomunizator în paralel cu cocoțarea oficială a acestuia, pe viață și dincolo de moarte, în Olimpul anticomunismului românesc". Cu Orwell înainte!

"Traian Băsescu a condus o democratură à la roumaine, păcălind Occidentul și lăsând în urmă o societate hărtănită de conflicte interne.", spune Radu Călin Cristea. Cât se poate de corect, cu un mic, foarte mic, bemol. Personal, nu sunt convins că Traian Băsescu a păcălit Occidentul. A fost mai degrabă o înțelegere murdară între două părți (nimic nou sub soare). A win-win situation. Să nu uităm că, printre alte matrapazlâcuri derulate de Traian Băsescu (și nu neapărat din inițiativa lui), arme românești au ajuns în Siria. Și nu printr-un accident. În fond, Statele Unite, deși au cea mai puternică industrie de apărare, sunt principalul cumpărător de arme Made in Romania. Firește, pentru dotarea  soldaților americani...

Ce mai rezervă cititorilor Împăratul cu șapcă? Tot ce a însemnat epoca Traian Băsescu. De la flotă până la casa din Mihăileanu. Inclusiv o radiografie nemiloasă a "reformei" justiției sub Traian Băsescu și o excepțională paralelă cu campania anticorupție mani pulite (mâinile curate) din Italia anilor '90. În cuvintele lui Radu Călin Cristea: "Fenomenul cu cel mai periculos nivel de malignitate în timpul democraturii lui Traian Băsescu îl reprezintă, în analiza mea, degenerescența justiției. Băsescu a judecat cu sânge-rece de reptilă: hegemonismul puterii sale se putea înfăptui doar prin pilotări când din umbră, când ostentative ale justiției." De ce a politizat justiția Traian Băsescu? În locul unui răspuns serios, pe care cititorul îl va găsi cu siguranță în volumele semnate de Radu Călin Cristea, prefer să închei cu o glumă amară. Pentru că a putut. Because it was there!

Împăratul cu șapcă este tomografia, în toate secțiunile imaginabile, a mandatelor lui Traian Băsescu. Mesajul din sticlă în oceanul timpului.