Ciudatul destin al lui Donald Trump

Că Donald Trump, ca personificare a tot ce este mai sordid din capitalismul erei Ronald Reagan, este un conglomerat de defecte, asta este deja o axiomă. Cu greu i-am găsi o calitate. Cu toate acestea, Donald Trump are un destin ciudat: acțiunile sale benigne sunt prezentate drept maligne și viceversa. Că Donald Trump a bombardat Siria în baza unei făcături, nu a fost nicio problemă pentru establishmentul american. Criticii la vremea respectivă l-au acuzat de... moderație: că a făcut "prea puțin", "prea târziu" etc. Establishmentul - nu doar cel american, ci și cel planetar - nu a avut nicio problemă cu actul în sine, anume de a bombarda de dragul teroriștilor un fost aliat în miez de noapte, fără declarație de război. Nu, atacul asupra Siriei era manifestarea unei tradiții sănătoase, dar executată prost de Donald Trump. Altfel ar fi stat lucrurile dacă o aveam pe Hillary Clinton. În infinita dumneaei competență și know-how, ar fi bombardat mai bine. Doar avea experiența Libiei: we came, we saw, he died. Donald Trump a bombardat ca un amator, dar măcar are scuza că a încercat. Așa că-l iertăm pentru acest episod.

Pentru ce episod nu putem să-l iertăm, însă? Evident, pentru întâlnirea cu Vladimir Putin, care a devenit în ochii "patrioților" americani un fel de Belzebut. John Brennan, fostul director al CIA din vremea lui Barack Obama, nu s-a sfiit să-l acuze pe Donald Trump de trădare, lucru repetat la nesfârșit de o bună parte a presei americane. Dar de ce tocmai trădare? Nu cumva a fost un fel de "scăpare freudiană" (freudian slip) din partea onorabilului domn Brennan? Ca director al CIA în perioada 2013-2017, John Brennan trebuie să știe un lucru sau două despre cum Statele Unite au înarmat și au finanțat grupări teroriste în Siria. De multe ori cu armament din țări precum România, Bulgaria, Croația etc. Ținând cont că în războiul din Irak (un război construit pe minciună, dar asta este altă poveste) au murit nu mai puțin de 4424 de soldați americani, cei mai mulți victime ale terorismului sunit de inspirație saudită, foarte similar cu ceea ce se întâmplă acum în Siria, se naște întrebarea: oare cine este vinovat de trădare? Nu cumva chiar cel care folosește cuvântul, mai ales că a petrecut ani buni, ca analist CIA, la Riyadh, în Arabia Saudită? Ca un fin cunoscător al realităților saudite, de ce John Brennan nu a calificat drept trădare vizita lui Donald Trump la Riyadh, de exemplu? În fond, oricâte defecte ar avea președintele rus, Rusia lui Putin este fără îndoială preferabilă Arabiei Saudite. Din orice punct de vedere imaginabil. Să vezi în Putin un Belzebut și în Mohammad bin Salman un arhanghel, asta chiar e o performanță.

Una peste alta, singurul gest normal făcut de Donald Trump s-a transformat în ceva impardonabil. Cum spunea recent Nikki Haley, apărătoarea insulei Binomo, "în primul rând, nu avem încredere în Rusia, nu avem încredere în Putin și nici nu vom avea vreodată". Dar în Arabia Saudită? Întotdeauna. Și, între timp, putem să le ținem lecții de stat de drept românilor, obligându-i în același timp pe corupții de la guvernare să cumpere armament american de miliarde de dolari. Ca să se apere de Belzebut, nu pentru altceva.

Romanul distopic a murit, trăiască distopia!

Ne place sau nu, scriitorii de ficțiune au obiceiul să nu scrie despre realitatea imediată. Aceasta poate fi decor, dar niciodată subiect. Motivele din spatele acestei stări de fapt sunt multiple, dar, simplificând, se întâmplă așa pentru că realitatea imediată este comună. Nu vom citi romane despre oameni care doar merg la serviciu și se întorc acasă. Și nici despre micile lor frustrări, corvoadele casnice și comenzile lor online. De ce? Pentru că toți avem experiența acestor lucruri. Sunt prea imediate, prea comune. Drept urmare, scriitorul are nevoie să facă un salt. Spre - ca sa folosesc cuvintele lui Max Blecher, chiar dacă modificându-le un pic sensul - irealitatea imediată. Acest salt poate îmbrăca o infinitate de forme, de la nostalgie până la science fiction, dar cu siguranță reprezintă o precondiție a actului de creație. În același timp, saltul nu poate fi nici prea mare, în sensul că irealitatea zugrăvită trebuie să aibă forme recognoscibile. Așadar, există un orizont limitat, un fel de rază maximă a cercului imaginației noastre. Putem plonja în orice direcție, dar numai pe o anumită distanță. La urma urmelor, oamenii din Star Trek sunt doar niște cópii ale noastre. Și nu numai oamenii, ci chiar și klingonienii și romulanii, care, pe deasupra, mai vorbesc și engleza. Rezumând, romanul de ficțiune este produsul a două forțe care se bat cap în cap: pe de o parte, trebuie să se îndepărteze de realitatea imediată, dar, pe de altă parte, irealitatea zugrăvită trebuie să fie verosimilă.

Acestea fiind spuse, ce s-a întâmplat cu romanul distopic? Ultimul roman mare a fost scris de George Orwell. Mă refer la O mie nouă sute optzeci și patru, firește. Apoi, în anii '50 și '60, au urmat câteva încercări cu valoare literară mai mică, dar măcar memorabile (Fahrenheit 451, Portocala mecanică, Logan's Run și altele). Eforturile ulterioare, însă, au fost și mai slabe. Ca și cum omenirea a încetat brusc să-și mai imagineze societăți terifiante, dar verosimile. Situația, însă, este explicabilă. În fond, ce distopii ne mai putem imagina, mai ales dacă ținem cont de cele două limite expuse mai sus? Mai nimic, pentru că toate sunt aici. Pentru că distopia a devenit parte din realitatea imediată. Supravegherea totală din O mie nouă sute optzeci și patru? Este aici. Războiul perpetuu? Este aici - și se cheamă (până la inventarea altuia) războiul împotriva terorismului. Hedonismul din Minunata lume nouă? Și el este aici. Eloii și morlocii din Mașina timpului? Și ei sunt aici, chiar dacă la figurat. Ca și cum realitatea imediată este un amestec respingător al tuturor distopiilor imaginate în trecut. Un frankenstein al distopiilor. Moartea romanului distopic nu a fost cauzată de o criză a imaginației, ci de realitatea imediată. Practic, asistăm la un fenomen nou: nu putem concepe o lume mai terifiantă decât cea în care trăim. O lume verosimilă, cel puțin. Dacă vrem să ne imaginăm o lume în care oamenii sunt obligați să meargă în mâini și să scrie cu picioarele, n-avem decât, dar nu putem să-i spunem distopie... Ar fi doar un exercițiu al absurdului.

Azi nu ne mai supără nimic. Nici că ni se cere să ne dăm cureaua jos (ba câteodată și nădragii) când mergem cu avionul, nici că suntem filmați aproape tot timpul cât suntem în afara casei, nici că datele de pe telefon și calculator ne sunt interceptate și depozitate, nici că suntem amprentați când ne scoatem pașaportul, nici că termenul de libertate a devenit aproape un arhaism. Nu ne sperie nici ce ne pregătește viitorul apropiat: recunoașterea facială și vocală și interconectarea tuturor mijloacelor de supraveghere. Dreptul la intimitate? O aiureală învechită. Dreptul la moarte, așa suntem progresiști.

În doar câțiva ani, va exista tehnologia cu care guvernele, ca să dau un exemplu, îi vor putea identifica instantaneu pe (aproape) toți participanții la un protest. Prin GPS și recunoaștere facială. Și la fel de instantaneu, grație datelor stocate, aceleași guverne vor putea afla și cine sunt prietenii celor care protestează. Asistăm la începuturile erei agregării datelor. Aceleași guverne vor putea ști dacă doi oameni au fost vreodată în apropiere. Sau dacă o persoană a vizitat vreodată un anumit muzeu. Tot traficul de voce va putea fi transformat automat în text, ceea ce înseamnă că va putea fi interogat după cuvinte-cheie. Dacă un guvern va dori să întocmească o listă cu persoanele care beau ceai de rozmarin și care alimentează mașina de la o anumită benzinărie, totul se va rezuma la câteva click-uri. Iar acestea sunt doar câteva exemple banale de interogare a acestor date. De fapt, se va ajunge mult mai departe. Vor exista algoritmi care vor stabili tipare de comportament, încât orice anomalie de la rutina zilnică va putea fi identificată prompt. Dacă un guvern va dori să afle câți oameni întârzie la serviciu într-o anumită zi, în câteva momente ar putea avea lista suspecților. Și nu va avea nevoie de o armată de birocrați, ci doar de câțiva operatori. Odată cu dispariția presei scrise, trecutul va deveni infinit mai maleabil decât ce și-a imaginat Orwell cu al său Minister al Adevărului. Nu vor fi arse cărți și reviste. Pentru că, pur și simplu, nu va fi nevoie. Un scurt "delete" sau "find and replace" vor asigura neantul perfect.

Vom deveni un stup digitalizat. Și poate vom avea și "cabine de suicid", ca în Futurama. De avut, vom avea multe, dar nu și romane distopice. Măcar acest lucru să ne îngrijoreze.

Despre păsări, pisici și capitalism

Nu e fascinant cum animale din specii diferite (și mă refer în special la cele prădător/pradă), atunci când sunt ținute în casă, ajung să se accepte reciproc, ba chiar să se "împrietenească"? Chiar dacă nu le-am văzut cu ochii noștri, sigur am văzut măcar "dovezi video" în acest sens: pisica "prietenă" cu un papagal sau cu un șoarece etc. Oare cum se explică această anomalie? Poate unii vor da vina pe "ignoranța animală", dar cazul ilustrat nu face decât să confirme existența unui anumit tip de inteligență (dacă o pisică poate fi prietenă cu un șoarece, un șarpe nu). Ceea ce se întâmplă este o înfrângere a unor instincte primordiale. Și nu numai din partea prădătorului (în cazul de față pisica), ci și din partea prăzii. Dacă prima își înfrânge instinctul de vânătoare, prada își înfrânge frica. Cum se explică, însă, această situație? În primul rând, prin abundența hranei, abundență care se transformă într-un inhibitor al instinctului de vânătoare. Dar această explicație nu acoperă tot, din moment ce aceeași pisică poate vâna - strict ca expresie a instinctului și nu din nevoie imediată - alte păsări sau alți șoareci. Asistăm, deci, la o condiționare. Artificialitatea mediului își pune amprenta asupra comportamentului animalelor, iar amprenta este direct proporțională cu inteligența animalelor în cauză (ca să mai dau un exemplu, un cameleon nu va fi niciodată prieten cu o insectă și nici viceversa).

Acestea fiind spuse, se pune întrebarea: omul, ca animal inteligent (cel mai inteligent, cum ne place să ne alintăm), nu este supus aceleiași condiționări (proporționale)? Nu cumva asistăm la o auto-domesticire? Nu cumva suntem prieteni cu proprii noștri prădători? În fond, dacă aplicăm aceeași "schemă" societății în care trăim, nu observăm o anomalie? O minoritate avută domină fără rest o majoritate ne-avută. Cu brutalitate sau fără, cu forme legale sau fără, faptul nu poate fi negat. Și chiar dacă majoritatea mai cârâie și mai mârâie din când în când, gestul are tot atâta valoare pe cât pasărea care ciugulește pisica.

Există o confuzie bine-întreținută între capitalism și libertate. Practic, capitalismul este prezentat ca latura economică a libertății. Oare așa stau lucrurile, însă? Susținătorii capitalismului nu contestă inegalitățile economice generate de acesta, dar le prezintă fie ca pe un rău necesar, fie ca pe un stimulent. În plus, conform acelorași susținători, orice om are șansa de a ajunge în vârful piramidei, ceea ce face totul scuzabil. Dar dacă aplicăm acest lucru altor imperative? Toți acceptăm că oamenii au dreptul să fie liberi. Dacă am aplica "regulile economice" acestui drept, ar însemna să trăim într-o societate în care cei mai mulți oameni sunt robi, dar au șansa, printr-un fel de loterie a vieții, de a deveni liberi. Și, cu siguranță, câțiva dintre ei ar reuși. Totuși, ne-am dori să trăim într-o astfel de societate, am accepta riscurile? Între o lume în care toți suntem liberi și o lume în care toți avem șansa de a fi liberi, oare ce alegem? Acceptăm că libertatea este un imperativ și că nu trebuie să depindă de șansă, dar, cumva, nu vrem să aplicăm acest lucru economiei. Ducând această analogie până la capăt, capitaliștii sunt oamenii liberi ai economiei. Dacă acceptăm acest fapt, cei fără capital ce sunt? Tot oameni liberi? Nu cumva capitalismul are tot atâtea în comun cu libertatea pe cât robia? În fond, s-au mai văzut cazuri de țări care practicau sclavia deși constituția proclama sus și tare că toți oamenii sunt liberi. Iar unii chiar erau... Alții, mai puțin.

Există libertate economică în afara capitalismului? Firește. Omenirea a stat mii de ani fără capitalism, așa că măcar știm că nu este o condiție intrinsecă a libertății economice. Nu spun că modelele pre-capitaliste erau mai bune decât cel de acum sau că pot fi o sursă de inspirație. În niciun caz. Este ca și cum am înlocui becul cu opaițul. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să acceptăm că ordinea capitalistă este un fel de "stare naturală". Și, chiar dacă ar fi, argumentul este insuficient, din moment ce omul și-a abandonat de mult "starea naturală". De ce n-ar face asta și în economie?

Oricât de absurd ar suna, capitalismul a devenit, treptat, inamicul libertății economice. Capitalismul actual, cu toate bursele, fondurile suverane si speculațiile lui, nu ar trebui să se teamă de Karl Marx, ci de Adam Smith. Marele - cu adevărat marele - capital nu mai operează pe "piața liberă", ci, de cele mai multe ori, pe banii contribuabililor. Exemplele sunt nenumărate. De la măsurile luate în Statele Unite în timpul ultimei crize până la pilonul II de pensii din România. Marele capital a devenit, printre altele, nefalimentar. Și, din păcate, nu este inamicul doar al libertății economice. Că vorbim de servicii medicale, presă, proces electoral, capitalismul este omniprezent. A accepta că CNN ne informează corect (și chiar gratuit!) înseamnă a accepta că McDonald's există ca să ne hrănească (și chiar sănătos!). Capitalismul a devenit inamicul libertății, inamicul nostru. Doar că noi suntem prea domesticiți. Chiar și în fața evidenței, spunem că este răul cel mai mic. Preferăm să ne imaginăm că lumea non-capitalistă e populată de tot felul de baubau, dar nu observăm că stăm cu baubaul cel mare în casă. Și ne mai și ciugulim și giugiulim cu el.

PS Dacă tot suntem într-o cheie semi-umoristică, am o propunere. Toate produsele de la supermarket au așa-numitul tabel nutrițional. Ca să știm câte calorii mâncăm și alte cele. Dacă vrem să vedem fața capitalismului, propun un alt tabel. Tabelul economic. Pe fiecare produs să scrie cât la sută din prețul final îl reprezintă conținutul, cât la sută ambalajul, cât la sută cheltuieli de marketing, cât la sută profit brut pentru producător, cât la sută adaosul comerciantului. Ne-am lămuri repede. Până atunci, însă, să ținem la siluetă. Aspectul contează mult în capitalism.

H.-R. Patapievici: între Antonescu și Putin

Oare există enormități și enormități? Unele mai mari decât altele? Horia-Roman Patapievici ține neapărat să demonstreze că da, până și enormitățile au elitele lor.

Deși n-a fost capitalist niciodată în viață - ci mai degrabă fondatorul unui "welfare state" la ICR, redistribuind banul public pe la amici - Horia-Roman Patapievici s-a rebrănduit. Acum domnul Patapievici a devenit expert în "leadership" - sau Führung, în caz că sună mai bine așa. Pe scurt, domnul Patapievici este plătit de capitaliști pentru a aduce ode - cui altcuiva? - capitalismului. Înțelegând care este condiția zilierului, fostul director al ICR prestează. Dar nu oricum, ci cu commitment. Cum însă vorba multă e sărăcia omului (echivalentul fanariot al lui time is money), să trecem la câteva din panseurile distinsului nostru intelectual bugetar pro-capitalist (sursa: aici).

"Ce are de făcut România? Să înţeleagă că într-o lume care evoluează pe logica statelor-continent - America este un stat-continent, China este un stat-continent, India este un stat-continent, Rusia este un stat-continent, Brazilia, deşi ea nu epuizează America de Sud, este un stat continent, deci, într-o lume în care geopolitica este făcută de un stat-continent, noi trebuie să ne afiliem continentului căruia îi aparţinem, potrivit generaţiei paşoptiste care a occidentalizat România. Şi asta este acum Uniunea Europeană".

Deși nu avem imagini, ne putem închipui privirile admirative ale audienței formate din viitoarea generație de arendași și vechili la corporație - pardon, de experți în business administration. Cum mai jonglează domnul Patapievici cu geografia... Până și George Orwell, cu ale sale Oceania, Eastasia și Eurasia, pare depășit (cu atât mai mult cu cât era și... anti-capitalist). Dar domnul Papapievici de abia își făcea încălzirea. După această introducere promițătoare, din care aflăm că biata Asie, așa cum o știu plebeii, este împărțită de fapt în trei continente (China, India, Rusia), domnul Patapievici își umflă penele de atlanticist și (u)eurofil:

"Pentru noi este vitală prezenţa în Uniunea Europeană şi în NATO. Şi acum voi spune erezia cu care o să vă şochez. Părerea mea este că România trebuie să se înarmeze puternic. Şi anume - să se înarmeze inteligent, aşa cum Statul Israel se înarmează inteligent. Trebuie să avem servicii secrete puternice, naţionale şi animate de paşoptism. Le-aş numi aşa: Divizia C.A Rosetti, Divizia Titu Maiorescu, ca să-şi amintească de unde vin, că nu sunt comunişti. Trebuie să avem o armată flexibilă, aşa cum are Israelul o armată flexibilă. Să nu ne bazăm că va lupta cineva în locul nostru, când va veni momentul să se întâmple acest lucru şi să nu ne văicărim sub forma 'Vai de mine! Nu se poate! Există înarmare nucleară! Nu se poate face nimic!' şi să ne punem palma în fund. E formula cea mai greşită, amintind de anul 1940, care este anul dezonoarei noastre"

Să ne înarmăm inteligent împotriva cui? E simplu de dedus că doar nu împotriva continentului UE, ci continentului Rusia. Că doar continentul Rusia ne-a produs dezonoarea, deși continentul Germania - cu care eram aliați exact din motivele pentru care domnul Patapievici este azi atât de eurofil - ne-a produs o dezonoare similară. Și dacă domnului Papapievici tot îi plac leadershipul și referințele istorice, nu cumva Ion Antonescu se încadrează perfect idealului? De leader, a fost leader (conducător), nimeni nu contestă asta. Palma-n fund nu și-a pus-o, înarmându-se până-n dinți (dacă tot ne jucăm cu părțile anatomice), ba, mai mult, a și încercat să repare dezonoarea din 1940. Anticomunist? Cât cuprinde! Așa că să-i lăsăm pe pașoptiști (mai ales că Titu Maiorescu era tot atât de pașoptist pe cât domnul Patapievici de socialist). În realitate, idealul domnului Patapievici e mult mai recent și are o rădăcină comună cu Führung. Iar serviciile secrete? Sunt perfecte, mai ales când fac jocurile politice pe gustul distinsului nostru intelectual și vorbitor la conferințele "UMANager". Un NU hotărât Securității comuniste, un DA la fel de hotărât Siguranței! Iar dacă tot îi imităm pe israelieni, n-ar fi bine să avem și noi palestinienii noștri (pesedimea, de exemplu)? Lucrurile, însă, nu se opresc aici:

"Capitalismul este un cuvânt de ocară astăzi, pentru că opinia publică e făcută de progresişti, care sunt anti-capitalişti. (...) Opinia comună generală este foarte reticentă faţă de capitalism. Nu mai e un cuvânt descriptiv, este un cuvânt negativ. Din punctul nostru de vedere, ca statalitate românească, noi trebuie să înţelegem că capitalismul (...) este o politică naţională. Ce este capitalismul? Este ordinea socială a proprietăţii private şi a garanţiilor juridice care garantează libertatea schimburilor şi, încă o dată, proprietatea privată sub toate formele ei, profit ş.a.m.d. E foarte simplu. E o ordine socială. Iar această ordine socială este a proprietăţii individuale, care există prin şi pentru că există garanţii juridice, deci o structură de drept care garantează proprietatea individuală şi libertatea schimburilor. Toată filosofia modernităţii, dar toată, este aici. (...) Pentru România nu există alternativă la angajarea societăţii româneşti pe calea unui capitalism extraordinar de profitabil. Şi la asta suntem buni, dacă nu avem acele concepţii morale greşite care să ne smintească".

Politică națională, statalitate românească? Credeam că trebuie să facem un merger cu UE. De unde atâta suveranitate? Iar în ceea ce privește "capitalismul extraordinar de profitabil", el este aici. Este exact capitalismul care îl plătește pe Horia-Roman Patapievici să țină astfel de cuvântări, așa cum Bruce Willis e plătit să facă reclamă la Hell Energy Drink. Și este al naibii de profitabil, dar doar pentru cei care au... capital. Și, ocazional, pentru zilieri (unde-or fi "conferințele Microsoft" de altă dată?). Și o încheiere pe măsură:

"Deci: caractere, capitalism şi armată flexibilă. Asta îţi doresc eu ţie, dulce Românie"

Și servicii secrete puternice. Iar democrația nici nu merită menționată. Îmi sună tot mai mult a Rusia lui Putin, dacă luăm de-a gata portretul făcut de presa occidentală. Sau de Chile sub Pinochet. Dar nu, nu-l putem acuza pe domnul Patapievici de putinism. Doar de antonescianism combinat cu un polonic de băsescianism. Mare caracter.

Javertismul politizat

Într-o lume ideală (ideală insemnând, în cazul de față, cu resurse umane și materiale nelimitate), fiecare infracțiune ar (putea) fi cercetată cu aceeași scrupulozitate indiferent de gravitatea acesteia. Cum trăim departe de această lume ideală, știm prea bine că resursele alocate actului de justiție sunt inevitabil proporționale cu gravitatea faptei. Din acest motiv, un furt mărunt nu va avea niciodată parte de tot atâta atenție din partea organelor de anchetă cât - să zicem - o crimă. Așadar, chit că ne place sau nu, justiția funcționează după principiul eficienței, care se bazează pe raportul dintre cheltuielile alocate urmăririi penale și prejudiciu. Ca să ducem la extrem, înțelegem foarte bine că este imposibil (sau dacă nu imposibil, măcar fundamental perdant) ca urmărirea penală a unui infractor care a sustras 1 leu să coste de o mie de ori sau de un milion de ori mai mult decât prejudiciul. Dacă am proceda așa, bugetul alocat justiției s-ar evapora instantaneu. Această situație ne forțează, deci, să alocăm resursele în mod proporțional cu gravitatea faptei comise. Repet, indiferent că ne place sau nu.

Acestea fiind spuse, putem să facem o comparație între dosarul lui Dragnea și dosarul Microsoft. În cazul lui Liviu Dragnea, valoarea prejudiciului - conform procurorilor care s-au ocupat de caz - a fost de 108.000 de lei, adică aproximativ 23.000 euro. În cazul Microsoft, prejudiciul - anunțat cu surle și trâmbițe de Laura Codruța Kövesi - a fost de "62,5 milioane Euro și 22 milioane USD", adică de aproximativ 3.500 de ori mai mare decât cel din dosarul lui Liviu Dragnea. Cu toate acestea, un dosar s-a finalizat printr-o condamnare, celălalt a fost clasat (adică dat uitării). Ceea ce înseamnă un singur lucru: prejudiciul cauzat de Liviu Dragnea a avut prioritate. Cu părere de rău, justiția cu priorități (altele decât cele legate de proporționalitate) nu este justiție.

Ar fi interesant de văzut cât a cheltuit statul român cu dosarul lui Liviu Dragnea, ținând cont că au fost interceptate numeroase persoane, iar zvonurile spun că o zi de filaj costă statul român 3.000 de euro. Nu avem cum să spunem cu exactitate care au fost costurile în cazul lui Liviu Dragnea, dar o estimare grosieră ne spune că sumele cheltuite cu actul de justiție trebuie să fi fost de sute sau de mii de ori mai mari decât prejudiciul. Foarte bine, ne permitem. Dar când ne permitem nu pentru toată lumea, ci doar pentru Liviu Dragnea (pentru că nu ne place mustața lui), e mai puțin bine. Este ca și cum, pentru furtul unei biciclete în valoare de 600 de euro (vorbesc din experiența personală), statul român ar cheltui măcar 60.000 de euro pentru a-l aduce pe infractor în fața justiției. Tot din experiență personală, spun că nu s-a întâmplat așa ceva (probabil statul român a făcut ceva "economii" pentru Liviu Dragnea).

Deși, în esență, nu era un supervillain, Javert a rămas în istoria literaturii ca un personaj detestabil sau, în cel mai bun caz, tragic. Javert este ticălosul animat de intenții aparent bune. Javert, însă, nu-și plagiase teza de doctorat și nici nu mersese în vie la Jean Valjean înainte de a se întoarce împotriva celui din urmă. Ceea ce avem în România este o formă și mai urâtă a javertismului: javertismul politizat. Ne transformăm, încet-încet, într-o națiune de javerți. Poate că e timpul să aducem și o ghilotină în Piața Victoriei, ca să putem aclama rostogolitul căpățânilor. Și o vom numi cu afecțiune ghilotina-centenar.

Școala anticorupției

Domnul A. Wess Mitchell, asistentul pentru Europa și Eurasia al secretarului de stat al Statelor Unite, se află în vizită în România. Nici nu a aterizat bine, că a și declarat următoarele:

"Progresul înregistrat de România în combaterea corupției e impresionant. Îl aplaudăm și vă încurajăm să continuați pentru că așa eliminați vulnerabilitățile pe care puteri ostile le-ar folosi pentru a va submina statul din interior".

We've gotta give it to him: trei iepuri dintr-o lovitură. Anticorupția în forma SRI/DNA e dincolo de orice reproș, iar rezultatele Laurei Codruța Kövesi îi îngrozesc nu numai pe corupții noștri autohtoni, ci și pe... Vladimir Putin și Xi Jinping, care conspiră de zor împotriva României:

"Atât Rusia, cât şi China doresc în felul lor să înfrângă Occidentul: Rusia fragmentându-l, China suplinindu-l. (...) Obiectivul lor este însăşi construcţia politică, economică şi socială care alcătuieşte România [subl.m.]".

Până să ne lăsăm impresionați de declarațiile tânărului nostru asistent al secretarului de stat, să vedem cam ce ocupații nobile și anticorupte a avut până acum un an, când Donald Trump i-a sesizat talentul și l-a numit în funcția actuală. Conform prezentării de pe site-ul Departamentului de Stat, A. Wess Mitchell a fost co-fondator al Centrului pentru Analiza Politicilor Europene (Center for European Policy Analysis - CEPA), unde a și lucrat timp de doisprezece ani, din care opt (2009-2017) "ca președinte și CEO". Departamentul de Stat nu ne spune și vârsta lui A. Wess Mitchell, dar, conform altor surse, tânărul nostru domn s-a născut în 1977. Ceea ce înseamnă că, în 2005, atunci când a co-fondat CEPA, domnul A. Wess Mitchell avea 28 de ani împliniți. Vârsta oarecum fragedă nu l-a împiedicat, însă, să devină "Director of Research" (păcat că lipsește și termenul de Senior). Crescând în patru ani cât alții într-o viață, în 2009, atunci când a devenit CEO al CEPA, ambițiosul domn A. Wess Mitchell avea 32 ani, iar CEPA era departe de a fi o joacă de copii.

Cu ce se ocupă acest "centru"? Conform site-ului propriu, "cu promovarea unei Europe libere, cu o economie vibrantă și sigură din punct de vedere strategic". Bineînțeles, toată această grijă este scutită de taxe (tax exempt), este non-profit și non-partizană. Cine sunt, însă, donatorii? Ca întotdeauna, oameni care nu au nicio legătură cu profitul sau cu partizanatul și care își sacrifică agoniseala pe altarul Europei. Să ne aruncăm o privire (lista completă poate fi consultată aici). Începem cu industria americană (dar și britanică) de armament, cea de la care domnul A. Wess Mitchell trebuie să fi învățat anticorupția:

Lockheed Martin Corporation (cu care România a avut afaceri)
Raytheon Company (cu care România a avut afaceri)
Chevron Corporation (pentru care România a fost un client problemă)
Bell Helicopters (România, potențial client)
Textron Systems
BAE Systems (furnizor pentru SRI)

Nume un pic prea cunoscute, chiar și în România. Acum putem să trecem la "donatorii de stat":

U.S. Mission to NATO
NATO Public Diplomacy Division
U.S. Naval Postgraduate School, Project on Advanced Systems and Concepts for Countering WMD
U.S. Department of Defense
U.S. Department of State

Apoi mulți prieteni ai Europei:

The Baltic American Freedom Foundation
American Friends of the Czech Republic
The Hungary Initiatives Foundation
Friends of Slovakia

Dar prietenii României unde sunt? Nu știm, dar domnul A. Wess Mitchell nu este cu totul străin de România. Un prieten român tot are, în persoana domnului George Cristian Maior, cu care s-a întâlnit în mai multe ocazii. N-am îndoieli că prietenia e transmisibilă pe linie de serviciu și că domnului Eduard Hellvig i-ar fi făcut o deosebită plăcere să-l întâmpine pe distinsul oficial american. Din păcate, însă, Eduard Hellvig are probleme mult mai presante pe cap, cum ar fi să se întâlnească cu președintele... Serbiei. Că Sebastian Ghiță, recent achitat, se află tot în Serbia, asta nu poate fi decât o mare coincidență.

Problemă de logică

Sebastian Ghiță a fost achitat, iar presa anti-DNA titrează "o nouă palmă pentru DNA", "lovitură devastatoare pentru DNA" etc. Mai corect mi s-ar fi părut "o gură de aer pentru DNA". Cu Sebastian Ghiță achitat, putem să ne luăm adio de la înregistrările din vie. Curtea Supremă a executat ceea ce DNA i-a cerut pe canale - cum să le spunem? - "protocolar"-informale. Iar judecătorii independenți au înțeles mesajul. În toată povestea, există doi câștigători și milioane de pierzători. În cazul în care mai trebuie spus, câștigătorii sunt Laura Codruța Kövesi și Sebastian Ghiță, odinioară buni prieteni, acum aprigi negociatori. Dar întotdeauna inocenți.