Misteriosul domn Jamal Khashoggi

Pentru cei care au urmărit presa internațională în ultimele zile, numele de Jamal Khashoggi nu mai este unul străin. Pe scurt, Turcia acuză Arabia Saudită că l-ar fi ademenit pe "disidentul" Khashoggi la consulatul acesteia din Istanbul, unde o echipă de 15 asasini l-a eliminat - și chiar tranșat - pe "incomodul" jurnalist. Este Arabia Saudită capabilă de un astfel de gest (de o gravitate extremă)? Categoric da, mai ales că a făcut lucruri și mai rele (sirienii și yemeniții știu mai bine). Dacă lucrurile stau așa, putem lua de-a gata varianta oferită de Turcia, care dă dovadă de o "celeritate" fără precedent în... tranșarea acestei chestiuni? Categoric nu. În acest caz, pe cine să credem?

Turcia lui Recep Tayyip Erdoğan nu este străină de falsuri și înscenări. Începând cu sinucigașii care se hotărăsc să se arunce în Bosfor exact în momentul trecerii convoiului președintelui-salvator Erdogan până la ședințele în care înalți oficiali turci discută deschis punerea în scenă a unui atac cu rachete pentru a justifica o intervenție militară în Siria, Turcia lui Erdogan (de care suntem legați prin sacrul Articol 5) nu pare să se împiedice de probleme etice atunci când e vorba de anihilarea inamicilor sau a inamicilor inventați. Ba e capabilă chiar și de înscenarea unei lovituri de stat pentru a-i epura pe indezirabili.

Și așa ajungem la Jamal Khashoggi, prezentat de presa occidentală drept un "aprig critic" al familiei regale saudite, un "disident", "oponent" etc. Că Jamal Khashoggi nu este nimic din toate acestea se poate verifica rapid în scrierile sale găzduite de Washington Post - sau din scurta biografie care poate fi consultată pe Wikipedia. Acum mai puțin de o lună, într-un articol timid-critic cu "reformele" (a se citi epurările) ordonate de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Jamal Khashoggi încă găsea de cuviință să afirme că "nu ne opunem guvernului nostru". Ce mai scria Jamal Khashoggi tot recent (acum trei luni, mai precis)? Nici mai mult nici mai puțin că este timpul să partiționăm Siria ("It’s time to divide Syria"), obiectiv împărtășit - culmea! - de guvernul căruia, teoretic, i se opune. Iar Khashoggi propunea și un model de acțiune în mult-dorita partiționare: modelul - coincidență mare! - turcesc. Să mai spunem că același Khashoggi a lucrat ca "media adviser" pentru prințul Turki Faisal Al-Saud, cel care a condus, timp de 24 de ani, serviciul secret saudit? Sau că jurnalistul Khashoggi a reușit să-l intervieveze de mai multe ori pe mult-prea-eluzivul Osama Bin Laden (mai eluziv decât Yeti sau Big Foot), performanță neegalată de niciun alt coleg de breaslă (occidental sau nu)? Și atunci se pune întrebarea: nu cumva "jurnalistul"/"disidentul" Khashoggi a devenit omul Turciei? Și dacă da, cum se face că misterioasa sa dispariție a avut loc - dintre toate locurile de pe Terra - chiar în Turcia, deși Khashoggi se auto-exilase în Statele Unite?

Dacă Turcia a decis să-și hărțuiască rivalul regional (și ideologic) printr-o punere în scenă, nu putem ști cu siguranță. Indiferent dacă dispariția lui Khashoggi este reală sau nu, familia regală saudită nu are de ce să-și facă griji - sau nu griji serioase, cel puțin. Pentru că Arabia Saudită a fost un partener de încredere al Occidentului în tot felul de potlogării internaționale (despre care am mai scris), iar Occidentul va face absolut orice pentru a ține informațiile departe de ochii publicului. Saudiții nu sunt niște Sebastian Ghiță cu ale lui întâlniri din vila K-2 sau cu petrecerile din vie, ci sunt oameni serioși și puși pe treabă: lovituri de stat, asasinate, intervenții militare, sponsorizări ale politicienilor influenți din Statele Unite și nu numai, inclusiv ale candidaților la președinție sau ale foștilor președinți, trafic de arme etc. etc. Cu astfel de informații, Arabia Saudită nu are nevoie de bomba atomică pentru a-i descuraja pe potențialii rivali occidentali, iar aceștia din urmă înțeleg prea bine situația imposibilă în care se află. Câteva "sancțiuni prietenești" din partea Statelor Unite, de ochii lumii? Nicio problemă, va fi depășit și acest hop.

Lucruri multe am aflat

Citesc zi de zi presa capitalist-progresistă-antisocialistă și am aflat câteva adevăruri pe care aș vrea să le împărtășesc.

1. Ca persoană necăsătorită, sunt discriminat.
2. Căsătoria dintre un bărbat și o femeie a fost inventată de Putin și de Dughin.
3. Coaliția pentru Familie l-a castrat chimic pe Alan Turing, în timp ce britanicii încercau cu disperare să-l salveze. La fel și cu Oscar Wilde.
4. Liber-cugetatul e o ocupație nobilă doar atunci când nu te cheamă Ion Iliescu.
5. Familia "tradițională" este o chestie oribilă (violență conjugală, abandonul copiilor etc.), așa că homosexualilor trebuie să li se taie privilegiul de a nu fi căsătoriți.
6. Dormitorul este un sanctuar, spre deosebire de sufragerie, bucătărie, corespondență, pagina de facebook, telefon mobil etc. etc.
7. Homosexualii sunt atât de homosexuali - și nimic altceva - încât formează o minoritate. Cei care își închipuie că sunt doar oameni (bogați sau săraci, înalți sau scunzi, conservatori sau liberali) sunt niște naivi.
8. Dreptul la căsătorie este sfânt, dar nu în sensul religios, ci în cel areligios. Amin (tot areligios).
9. Nenea Anghelache din "Inspecțiune" (Caragiale) este homosexual.
10. România se îndreaptă spre teocrație.
11. CCR (sluga PSD) apără totuși drepturile persoanelor de același sex căsătorite.
12. Toată, dar absolut toată presa susține "da" la referendum și că asta ar fi ceva extrem de grav. Cel puțin așa susține toată presa.
13. Dumnezeu e foarte invocabil când "preferă lemnul și spațiile mici". În materie de căsătorie, nu.
14. Divorțații de la vârful politicii românești sunt, de fapt, netradiționali, dar reprezintă varietatea rea a netradiționalului.
15. Inegalitatea economică e cel mai bun lucru since sliced bread. În rest, suntem tare atenți cu egalitățurile.
16. Donald Trump îl iubește pe regele Salman al Arabiei Saudite, în buna tradiție americană. N-am aflat, însă, dacă nobilele sentimente sunt împărtășite și de partenerul de la Riyadh.
17. Dreptul la sănătate trebuie să fie direct proporțional cu venitul, altfel i-am discrimina pe cei cu bani. Și nu vrem asta.
18. Nu toți cei care votează "da" la referendum sunt la fel de răi. Pe Traian Băsescu putem să-l iertăm că votează ca Liviu Dragnea.

Cam atât. Și încă un lucru. Am aflat că suntem, ca specie, tot mai sapiens.

Homofobi versus homofobi

"Bombo, Bombo, tu ne duci în Congo". Sloganul care a făcut valuri în cercurile proto-#rezist din 2004. Știm cine este Bombo(nel) și știm la fel de bine ce insinuare se ascunde în spatele acestei "porecle" savurate de soborul de intelectuali care azi predică împotriva "familiei tradiționale". A protestat cineva împotriva subtextului homofob din spatele ei? Nu-mi aduc aminte. Găselnița cu "Bombo" era da bomb. Un fel Gangnam Style național. Rimele și memele erau inepuizabile. Distanță nu s-a luat nici măcar când Vadim Tudor făcea următoarele "acuzații":

Adrian Năstase - un bolnav periculos, protagonist al mai multor casete video, în care apare participant activ (de fapt, pasiv) la orgii homosexuale. Una e filmată la un club de pederaşti din Anglia, unde Bombonel se hârjoneşte cu mai mulţi hăndrălăi, toţi în pielea goală, dar el consumă şi cocaină. Alta e filmată în România şi îl arată pe prim-ministru într-o partidă de sex oral şi anal cu Eugen Bejenariu, secretarul general al Guvernului. La un moment dat, a telefonat soţia premierului, dar acesta a repezit-o: «Nu pot vorbi acum, sunt în şedinţă de Guvern!

Timpul a trecut, Bombo a ajuns la închisoare (a urmat valul de glume cu "scăpatul săpunului") și iată-ne în ajunul referendumului privind definirea "familiei". Și ce constatăm? Că oamenii care mustăceau la glumele cu Bombo sunt azi pentru boicot. Până și Andrei Pleșu, cel care, în 2017, într-un acces de "political correctness", decreta zeflemitor că e "dreptul oricui să facă ce vrea cu curul lui" (sursa: Mihai Iovănel), s-a hotărât să boicoteze. Ba chiar e îmbufnat că homofobii îi folosesc textele homofobe. Iar lista convertiților, cu aerul unor misionari neînțeleși de barbari, este lungă. Și, mai nou, au găsit argumentul imbatabil: boicotați, altfel vom ajunge precum Rusia lui Putin (arză-l-ar focul):

A devenit transparentă dispoziția politicienilor de a merge până la capăt în atentatul lor asupra democrației, în scopul de a institui un tip de oligarhie autoritară cu accente teocratice, similar celui din Rusia.

Cum se explică această stare de fapt? În mare, ecuația e simplă. Pe cine urâm mai mult, pe PSD sau pe homosexuali? Odată clarificat clasamentul, vom ști dacă vom boicota sau nu. Aceasta este esența campaniei pro-boicot. Nu este un boicot de dragul democrației și al toleranței, de dragul Europei, ci un vot anti-PSD, în care indecișii vor fi asimilați taberei nu (nu-PSD, mai precis). Și ce facem cu homosexualii care sunt împotriva căsătoriei între persoane de același sex, pentru că există și așa ceva? La naiba cu ei, doar nu ne punem la mintea unor pederaști putiniști-dughiniști.

Creierele curcubeu

Știm ce s-a întâmplat ieri. Peste 40 de europarlamentari au semnat o scrisorică de condamnare a referendumului din weekendul care urmează. Câți, mai precis? Dacă nu suntem atenți, ar fi 47. În realitate, însă, sunt 46 - pentru că o doamnă europarlamentar, pesemne dublu-indignată pe referendumul din România, a găsit de cuviință să semneze de două ori scrisoarea cu pricina. Firește, nu această hibă schimbă datele problemei, iar scuze găsim: un accident, o neatenție etc.

Așadar, numele stimatei doamne este Martina Anderson. Un nume fără rezonanță în (sau pentru) România. Dar asta nu înseamnă că Martina Anderson este un europarlamentar oarecare. Cum ar spune englezii, quite the opposite. Pentru că doamna Martina Anderson, aprigă apărătoare a "familiilor curcubeu" din România, are o biografie... aparte. Foarte aparte, chiar. În primul rând, doamna europarlamentar a petrecut nu mai puțin de 13 ani într-o închisoare britanică. Și nu în orice închisoare, ci în una de... maximă securitate. Pentru ce faptă? Nu pentru corupție, cum ne place nouă, ci pentru - suspans! - terorism. Iar cei 13 ani de închisoare, oricât de mulți și de lungi ar părea, au reprezentat doar o parte din condamnare, doamna Anderson fiind eliberată înainte de termen grație Acordului de la Belfast.

În concluzie, un referendum inoportun, care schimbă o formulare ineptă cu una la fel de ineptă, se dovedește a fi ceva mult mai grav decât pusul de bombe. Și de ce n-ar fi așa, la urma urmelor? Cum spun cei din tabăra #boicot, cine mai poate spune ce este normal astăzi? Cei ce au impresia că văd lucruri anormale sunt chiar ei anormali. Sau putiniști. Sau iliberali. Iar pentru ei nu există nici toleranță, nici înțelegere, nici Accept și nici MozaiQ. Și așa este normal.

Nu ne rămâne decât să sperăm că doamna Anderson va îmbrățișa necondinționat inițiativa "fără penali în funcții publice". Așa ar fi normal.

PS Pentru cei care vor să verifice afirmațiile de mai sus, click aici și aici.

Până nu demult, iarba era verde. Azi are un verde tradițional

Este căsătoria un drept? Discutabil. Drepturile pot fi doar individuale, dar căsătoria implică (deocamdată) două persoane. Mai cunoașteți vreun drept care se exercită în doi? Un drept bi-individual? Cum ar fi să votăm în grupuri de câte doi? De dragul demonstrației, să presupunem, însă, că este un drept. Atunci se pune întrebarea: ce este divorțul? Un răspuns pripit ar fi că divorțul este o renunțare voluntară la dreptul de a fi căsătorit. Dar dacă unul dintre parteneri nu vrea să divorțeze? În acest caz, dacă tratăm căsătoria ca pe un drept, putem spune că inițiatorul divorțului îi încalcă partenerului dreptul de a fi căsătorit. În fond, dacă libertatea este un drept și privarea de libertate este o infracțiune, atunci nu cumva privarea de căsătorie este tot o infracțiune - sau măcar o contravenție? Vom răspunde în cor că nu. De ce, însă? Pentru că știm că dreptul la libertate individuală primează în fața "dreptului" la căsătorie, ceea ce înseamnă că acesta din urmă este de fapt o expresie a primului. Și ce ne facem cu cei care vor să se căsătorească, dar nu-și găsesc partener? Le oferim unul din oficiu (precum un avocat)? Facem o agenție? O loterie a "partenerilor de viață"? Și dacă numărul participanților la loterie este impar, ce ne facem?

Este căsătoria un contract? La fel de discutabil. În primul rând, pentru că nu există clauze contractuale. Un contract vag (sau nescris) nu este contract - nu în fața legii, cel puțin. Să presupunem, însă, că este un contract pe termen nelimitat (sau cu înnoire zilnică). Revenind la exemplul anterior, cel al divorțului, ce facem dacă unul din parteneri respectă cu strictețe toate clauzele nescrise, dar celălalt partener vrea să pună capăt mariajului? Nu ar fi o încălcare grosolană a contractului? În acest caz, n-ar fi victima îndreptățită să sesizeze protecția consumatorului sau o agenție special creată pentru astfel de situații?

Este căsătoria expresia iubirii? Și mai discutabil. Poți să-ți iubești parinții și să-ți iubești copiii, dar n-ai voie să te căsătorești cu ei. În plus, la cununia civilă, soții nu sunt întrebați dacă se iubesc, deci iubirea este irelevantă. În plus, după cum știm, din punct de vedere istoric, căsătoria din iubire este ceva foarte... recent.

Dacă nu este reductibilă la un drept, un contract sau o expresie a afecțiunii, atunci ce este căsătoria? Simplu: o convenție - sau, dacă suntem anglofoni, a social construct. O convenție care antedatează statul și care, chit că a îmbrăcat diverse forme în diverse culturi și religii, a fost dintotdeauna între bărbați și femei (și nu între bărbați și între femei, ca să nu rămână loc de interpretare). Și, ca orice convenție, nu este rațională. Sunt homosexualii discriminați? Depinde. În viața de zi cu zi, da. Prin lege (chiar și în condițiile în care referendumul va avea succes)? Nu. Homosexualii au voie să se căsătorească în aceleași condiții precum heterosexualii. Nu au un paragraf separat în lege. Să mai dau un exemplu? Toată lumea are voie să traverseze strada. În realitate, nu putem să traversăm strada oricând și oriunde. Putem s-o facem doar prin anumite locuri și de cele mai multe ori trebuie să ne supunem unui aparat numit semafor. Legea spune - arbitrar - că nu avem voie să traversăm pe roșu. Putem spune despre cei care își doresc inversarea convenției (să traversăm pe roșu și să oprim la verde) că sunt discriminați de lege? Bănuiesc că nu. De fapt, există și persoane care sunt discriminate, mai precis cele care suferă de discromatopsie/daltonism, dar de ele nu ne pasă. Pentru ele încă nu s-a inventat dreptul să vadă în culori. Una peste alta, atât timp cât legea este aceeași pentru toată lumea, putem vorbi despre o mulțime de lucruri, dar nu despre discriminare.

Nu sunt avocatul din oficiu al familiei (nu folosesc epitetul "tradițională" deoarece nu există și un alt tip de familie), dar nu pot să nu mă întreb: de ce aliații "netradiționalilor" (spun aliații deoarece am auzit multe voci, dar nu și pe cele ale homosexualilor) și-ar dori un simulacru al "tradiționalului"? Este ca și cum un ateu și-ar dori să umble în straie de popă, un socialist ar tânji după un titlu nobiliar, iar un vegetarian și-ar dori să lucreze la abator. Nu ne place convenția din spatele denumirii de căsătorie? Suntem liberi să-i întoarcem spatele.

Articolul 48

Așadar, România se pregătește de referendum. De data aceasta, cu privire la definirea familiei. Articolul vizat din Constituție sună în felul următor:

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi [subl.m.], pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Dacă facem o analiză strict literală a articolului redat mai sus, putem deduce următoarele:

1. Formularea "între soți", în lipsa unui numeral, poate fi interpretată inclusiv ca "între mai mulți soți". Așadar, Constituția permite poligamia.
2. Aceeași formulare ("între soți"), ținând cont de genul masculin al cuvântului soț, poate fi interpretată și ca "exlusiv între doi sau mai mulți bărbați".
3. Articolul nu conține nicio referință cu privire la vârsta minimă a "soților", lâsând astfel o portiță căsătoriilor între sau cu minori. Atât timp cât sunt liber consimțite, firește.

Așa se întâmplă când ne agățăm prea tare de litera și nu de spiritul Constituției. PSD își face un uriaș deserviciu sprijinind această inițiativă, mai ales în plan extern, unde oricum este extrem de șifonat (chiar dacă de multe ori pe nedrept și "din auzite"). Și, în fond, Constituția nu trebuie să fie un șir de interdicții, ci de drepturi. Articolul 48, deși prost formulat, inclusiv din punct de vedere formal (ca să dau un exemplu, care e diferența între educație și instruire?), e suficient. În același timp, chiar dacă referendumul va reuși și căsătoria va fi definită explicit ca între "un bărbat și o femeie", rămâne deschisă poarta parteneriatului civil. În loc să rămână în ochii multora  (mai ales "din afară") ca un partid reacționar, PSD - dacă ar fi avut o minimă viziune - ar fi fost mult mai câștigat dacă ar fi sprijinit parteneriatul civil. Și nu doar din calcul de imagine, ci pentru că așa este corect.

PS Am mai scris despre acest subiect aici.

Zboară cocorii

Investitorul, această rara avis a societății capitaliste libere. Deși similar din punct de vedere morfologic cu omul comun, investitorul reprezintă o specie separată - și, din păcate, grav amenințată. Cu o populație redusă (investitorul are o rată de reproducere sensibil mai mică decât cea a omului comun, așa cum populația de lei este mai mică decât cea a antilopelor) și vulnerabilă la orice mărire de taxe - precum coralii la schimbarea pH-ului oceanelor -, viitorul acestei specii pare sumbru. Totuși, există și speranță. Ca să evite extincția, guvernele fostelor țări comuniste derulează o multitudine de programe cu scopul de a reintroduce această specie în arealul propriu. O astfel de măsură a fost crearea de rezervații naturale pentru investitori, mai precis a așa-numitelor Zone Defavorizate (ca să nu fie loc de confuzie, defavorizate pentru omul comun, nu pentru investitor). Rezervațiile au demonstrat fără tăgadă că investitorii pot fi reintroduși în orice areal, atât timp cât sunt întrunite condițiile necesare, adică infrastructură și "stat de drept", cel din urmă acționând ca un magnet pentru stolurile de investitori (dovadă fiind "statele de drept" din Africa sau Asia). Totuși, să nu ne lăsăm îmbătați de micul succes autohton. Pentru că investitorul, specie nevricoasă, este tot timpul în pragul ușii, gata să părăsească țara gazdă. Orice modificare a mediului, oricât de mică, îl face să amenințe fie cu plecarea, în cazul în care a fost aclimatizat, fie cu nemaivenirea, în cazul în care plănuia să ajungă și pe teritoriul țării noastre, lucru care, pe bună dreptate, îi neliniștește pe conservaționiștii noștri, speriați că investitorii ar putea avea soarta dropiilor și a bourului - și asta înainte de a apuca să apară pe timbre. Avem, deci, responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putință pentru protejarea acestei specii delicate, dar în același timp magnifice. Inclusiv prin săparea de tuneluri sau ridicarea de poduri peste autostrăzi, dacă este cazul. Sau măcar prin introducerea unui paragraf în constituție care să garanteze profitul investitorului. Doar așa copiii copiilor noștri vor putea să vadă un investitor nu doar în fotografii sau împăiat la Antipa, ci și în carne și oase. Avem nevoie, deci, de o viziune pe termen lung, iar știința ne poate fi un bun aliat. Așa că propun guvernului României să recolteze mostre de ADN de la cele mai bune exemplare de investitor. Grație străpungerilor tehnologice din domeniul clonării, România, în doar câțiva ani, s-ar putea mândri cu o populație viabilă de investitori. Asta chiar ar fi o investiție strategică. Până atunci, însă, omul comun trebuie să înțeleagă că investitorul nu poate fi salvat fără un pic de sacrificiu. Așa că donați acum pentru un investitor! Sau adoptați unul! Poate așa nu se vor mai simți descurajați.