Problemă de logică

Sebastian Ghiță a fost achitat, iar presa anti-DNA titrează "o nouă palmă pentru DNA", "lovitură devastatoare pentru DNA" etc. Mai corect mi s-ar fi părut "o gură de aer pentru DNA". Cu Sebastian Ghiță achitat, putem să ne luăm adio de la înregistrările din vie. Curtea Supremă a executat ceea ce DNA i-a cerut pe canale - cum să le spunem? - "protocolar"-informale. Iar judecătorii independenți au înțeles mesajul. În toată povestea, există doi câștigători și milioane de pierzători. În cazul în care mai trebuie spus, câștigătorii sunt Laura Codruța Kövesi și Sebastian Ghiță, odinioară buni prieteni, acum aprigi negociatori. Dar întotdeauna inocenți.

Două Românii înseamnă una

Toată lumea vorbește de existența a două Românii. Una a tinerilor cool, conectați la Occident, cealaltă a celor blocați în trecut (care nici măcar nu cunosc cuvântul cool). Una a celor educați, cealaltă - ca să-l citez pe președintele cu mii de lecturi la activ - a analfabeților funcționali. Una peste alta (și indiferent de criteriul folosit pentru a împărți România în două categorii ireductibile), existența a două realități paralele este ceva aproape unanim acceptat. Chiar dacă, empiric, lucrurile par să confirme această teză, nu pot să nu mă gândesc că, acceptând-o necondiționat, nu facem decât să ne legăm și mai tare la ochi. Acceptând că există două Românii, nu facem decât să tratăm omida și fluturele drept două specii diferite. Cred cu tărie că există o singură Românie și o singură realitate. Așa cum există o singură Franță sau o singură planetă Pământ.

Am admis că, empiric, există diferențe verificabile. Nu le contest existența. Ceea ce contest, însă, este criteriul de departajare. Nu este vorba nici de cât de cool sunt unii față de ceilalți, nici de cât de citiți, nici de cât de călătoriți, nici de cât de poligloți. Toate acestea sunt efecte, nu cauze. Cauza reală - și unică - este diferența tot mai mare de venituri. Am trecut rapid de la o societate fără clase (în comunism, "bogatul"/"nomenclaturistul" tot Dacia sau Oltcit avea și tot într-un apartament de trei camere trăia) la una cu clase. Iar prima grijă a privilegiaților a fost să întoarcă armele împotriva celor mai puțin norocoși. O dată, pentru că au confundat norocul cu meritul, și, a doua oară, pentru că suferim, ca popor, de o insensibilitate socială. Cât se poate de tradițională.

Dacă am învățat ceva în cei aproape 30 de ani de capitalism, a fost că există determinism social. Nu meritul personal ne face mai educați sau mai cunoscători într-ale pop culture (singurul domeniu în care excelează #rezist), ci venitul. Unii își permit să-și satisfacă curiozitățile sau plăcerile, alții nu. Oferiți-le celor cu cămăși albe (de care ne place atât de mult să râdem) salarii de corporație (de sediu central, acolo unde munca este prestată în Excel și PowerPoint, nu de hală de producție) și vor deveni în foarte scurt timp #rezistenți (cu toate hibele acestora, inclusiv insensibilitate față de foștii colegi de clasă). Și viceversa. Gena #rezist este în noi, iar formele absolut monstruoase pe care le ia acum pot apărea - dacă sunt întrunite condițiile - până și la cei mai infocați PSD-iști. Ca să mai dau un exemplu din biologie , la anumite reptile (și pești) sexul puiului este dat de variațiile de temperatură din perioada de incubație. Așa se întâmplă și cu "crezurile" noastre politice. Dacă o diferență de un grad Celsius poate să ducă la o diferență fiziologică atât de mare la anumite animale, o diferență de venit de 1:3, 1:10, 1:20 oare unde duce la oameni? Cum poate cel cu 1200 de lei pe lună să fie egalul celui cu 12000 de lei lună, în condițiile în care nevoile de bază sunt identice (ceea ce înseamnă că decalajul este, în practică, și mai mare)?

Că România e în plin proces de construcție a claselor (ba chiar a castelor), asta este ceva (din nefericire) inevitabil. Marea hibă este că ne lăsăm complet dominați de venit. Firește, nu este ceva specific României, dar parcă în România "gândirea de clasă" este mult mai stridentă. Problema nu se găsește în ADN-ul nostru biologic, ci în ADN-ul nostru cultural. Suferim (de multe ori nejustificat) de complexul sărăciei și am înlocuit compasiunea cu disprețul. Cu toate acestea, suntem norocoși. Dacă nu avem violențe pe străzi după modelul Maidan, asta li se datorează celor mulți. Pentru că, deși li s-a declarat război, ei au ales să tacă. Nu pentru că sunt mai înțelepți, nu pentru că sunt altfel alcătuiți (au aceleași gene, biologice sau culturale), ci pentru că înțeleg în ce situație se află. Sunt mai ancorați în realitate, măcar din acest punct de vedere. Cândva îmi imaginam că revoluțiile sunt făcute de cei mai puțin norocoși împotriva norocoșilor. România, caz excepțional, ne demonstrează că se poate și invers.

Muncind pentru "asistați"

Pare-se că "asistați social" au existat dintotdeauna. Alte țări - la care ne uităm, de obicei, cu jind - s-au lovit de același fenomen. De pildă, în a doua jumătate a secolului XIX, Statele Unite se confruntau cu o situație similară României de astăzi. Mai precis, negrii abia eliberați din sclavie au devenit brusc o pătură de asistați. Exact la fel cum "gurile știrbe" (despre care am scris aici) de la noi trăiesc pe spinarea angajaților din corporații. În 1866, bieții albi trudeau pentru bunăstarea negrilor leneși, aceștia din urmă fiind protejați de un Congres inconștient. Lucrurile erau simple: dacă sprijineai Congresul, sprijineai negrul leneș, dacă îl sprijineai pe președinte (Andrew Johnson), sprijineai omul alb (pe cât de alb, pe atât de harnic).

Îi putem vedea, deci, pe bieții albi (tineri, frumoși și liberi) muncind de zor în jurul asistatului desculț. Probabil că făceau și curățenie în urma acestuia, așa cum #corupțiaucide a făcut curățenie în Piața Victoriei... Cum nu mai trăim în secolul XIX, ci în secolul XXI, albii din imagine au fost înlocuiți de IT-iști și de lucrători din sectorul bancar. Desculții, însă, au rămas desculți (iar dacă nu desculți, măcar știrbi). Și merită oprobiul nostru. Pentru că nu vor să lucreze pe doi lei, cum le reproșa cândva doamna ministru Anca Dragu. Spre marea nefericire nu numai a miniștrilor din guvernul Cioloș, dar și a patronatelor. În România de astăzi, aproape că nu există obraz subțire (care cu cheltuială se ține) care să nu facă din acest dispreț o carte de vizită.

Concursul telefoanelor

Mă uit la televizor cu tristețe și jenă. PSD/ALDE au reușit să transforme un subiect serios în altceva. Oare puțină sobrietate ar fi stricat? Nu cumva un protest în liniște ar fi fost mai convingător? Fără cămăși albe, fără discursuri "de efect", fără rime sufragerie/pușcărie, fără invocarea Laurei Codruței Kövesi (nu de către oficialități, cel puțin), fără porecle, fără reciclări (inversări) de sloganuri, fără aprinderea telefoanelor la final. PSD/ALDE #rezistă la #rezist, dar complet neconvingător. Preluând limbajul #rezist, nu fac decât să confirme "superioritatea" celor din urmă. Cum se spune în engleză (grație lui Charles Caleb Colton), imitation is the sincerest form of flattery. La care Oscar Wilde a adăugat (parcă râzând de noi): that mediocrity can pay to greatness. De ce ne-ai făcut una ca asta, Oscar? Dar PSD/ALDE, voi de ce?

Acum 200 de ani

Dacă tot trăim într-o țară cu milioane de experți în drept constituțional, m-am gândit că n-ar strica o mică incursiune în istoria dreptului în varianta sa românească. Mai ales că în 2018 se împlinesc 200 de ani de la primul cod penal al Țării Românești. Cine a fost autorul? Un domn fanariot care a rămas în memoria populară mai mult pentru ciuma care-i poartă numele decât pentru legiuirea sa. Este vorba de Ioan Caragea, cel care a condus Țara Românească timp de șase ani, între 1812 și 1818. Legiuirea lui Caragea, cum a rămas în istorie, a fost, însă, mai mult decât un cod penal. A fost și un cod civil, dar și un statut (incipient) al judecătorilor. Și, la o citire atentă, nu era lipsită și de câteva elemente de modernitate. În speranța că nu voi plictisi, redau câteva pasaje, atât pentru parfumul limbii, cât și pentru conținut.

Despre categoriile sociale (obraze):

împărțim obrazele:

1. După fire, în bărbați și femei.

2. După naștere, în fii adevărați, din curvie, vitregi și buni.

3. După vârstă și după minte, în vârstnici, nevârstnici, risipitori și fără minte.

4. După noroc, în slobozi, robi și sloboziți.

Foarte interesant îmi pare punctul 4. Inegalitatea era pusă în seama norocului (adică a hazardului), nu meritului.

Despre vârsta majoratului: 

Vârstnici să se socotească, atât bărbații, cât și femeile, de la douăzeci și cinci de ani a vârstei lor, și nevârstnici până la douăzeci și cinci de ani.
[...]
Cei nevârstnici orice tocmeală și dar vor face fără adeverirea părintelui lor, sau a epitropului [tuture legal - n.m.], este fără tărie, de le este spre stricăciune; iar de le e spre folos, este cu tărie.

Despre discernământ:

1. Fără minte numim pe cei ce sunt într'adevăr nebuni, sau lipsiți de minte, și smintiți.
2. Cei fără de minte, orice tocmeală, sau dar, vor face, se socotește drept nimic și se strică.
3. Cei fără de minte, orice greșeală vor face, nu se învinovățesc.

Despre bunuri mobile și imobile:

Lucrurile sunt ori mișcătoare, sau nemișcătoare.

Mișcătoare zicem acelea câte au suflet, sau și ne având suflet se mișcă, și se strămută, cum: dobitocul, hainele și celelalte.

Iară nemișcătoare zicem, precum: pământ, copaci, zidirile, și celelalte.

 Despre contracte:

1. Tocmeala este o făgăduială deopotrivă, de doi sau de mai mulți inși. 

2. Tocmelile se fac de noi în trei feluri:

- Ori lucrare pentru lucrare;

- Ori dare pentru dare;

- Sau lucrare pentru dare.

3. Numai pentru câte stăpânim, putem și a ne tocmi.

Despre dreptul de preempțiune (protimisis):

Se protimisesc la cumpărătoarea celor nemișcătoare:

1. Rudele de sus și de jos.

2. Rudele de alăturea până la a patra spiță, când sunt și părtași sau devălmași.

3. Rudele de alăturea până la a patra spiță, când sunt și vecini.

4. Cei ce sunt numai rude de alăturea, până la a patra spiță.

5. Cei ce sunt numai părtași sau devălmași.

Despre custodia minorilor:

7. Când se va despărți căsătoria, atunci din copiii lor, partea femeiască să rămâe totdeauna la mamă; iar partea bărbătească de sunt mici și au încă trebuință de creșterea mamei, să rămâe iarăși la mamă, iar de sunt mari, să'i ia tatăl.

8. După despărțirea căsătoriei să fie dator tatăl sa poarte de grije pentru hrana copiilor; iar de va fi el fără stare, și mama lor în bună stare, să fie mama datoare.

 Despre omor cu sau fără premeditare:

1. Omorul este sau mai înainte cugetat sau necugetat.
Mai înainte cugetat omor, se zice cănd îl face ucigașul, cu gând de a omorî, și necugetat cel împotrivă.
3. Cine va face omor cugetat, singur, sau dimpreună cu altul, să se omoare.
4. Omorul cel necugetat după întâmplări, micșorează sau mărește vina, adică:
1. Cine va omorî apărându-și viața de primejdie, nevinovat este;
2. Cine fiind copil, mic, sau nebun, sau zmintit la minte, va omorî, nevinovat este;

 Despre calomnie:

1. Necinstitorii necinstesc sau cu cuvântul, sau cu fapta.

- Cu cuvântul necinstesc înscris, sau prin grai, ocărînd în multe chipuri.

- Cu fapta necinstesc bătând, sau altceva spre necinste făcând.

Despre drept penal și drept civil (politicesc):

2. Prigonirea este sau criminală sau politicească.

"Criminală este, când învinovățirea este vină, cum: zurbalâc, omor, tâlhării, furtișag și celelalte.

Politicească este, când învinovățirea nu este vină, cum datoria și celelalte."

 Despre incompatibilitatea judecătorilor:

1. Judecătorul, pricina fiu-său, a fiică-sii, a tată-său, a mame-sii, a frate-său, a gineri-său, a noră-sii, a rudei sale, a prietenului său, a vrășmașului său, nici odată singur să nu o judece; și partea prigonitoare, când va afla un lucru ca acesta, să arate la Stăpânire.

 Despre recurs:

1. Apelație se chiamă jalba ce se dă de către cei ce se judecă, cu cerere de-a se cerceta hotărârea unei judecăți mai de jos, de altă judecată mai de sus.

2. Apelația să se facă de către cei ce se judecă prin jalbă în scris către Domnie în diastimă de șaizeci de zile de când s'a scris hotărârea.

 Despre mărturie mincinoasă:

1. Câți se vor vădi martori mincinoși, să se dea prin târg bătându-se, și să se treacă în condicile judecătoriilor.

Pentru cei care vor să parcurgă întregul document, acesta poate fi accesat aici. Este revelator și pentru condiția țiganilor, care aveau statut de "lucru nemișcător" și puteau fi vânduți ca atare.

Stenahorii #rezistente

"România e o țară frumoasă, păcat că e locuită". Sunt convins că ați auzit această expresie. Nu o dată, nu de sute, ci de mii de ori. Ba chiar și mai mult de atât. Pentru că a fost la mare modă până nu de mult. Nu știu cine a brevetat-o, dar a devenit imediat un loc comun. An instant hit. Și, din nefericire pentru cei care nu se dau în vânt după hit-uri, a stat în top ani la rând. Nu trecea o zi fără să aud sau fără să văd în scris aceste cuvinte înțelepte și, de fiecare dată, nu puteam să nu mă întreb: oare persoana care reproducea această idee a milioana oara chiar nu se simțea jenată de repetiție? Ce anume o motiva să-i mai dea o dată glas? Cele 999999 de menționări anterioare îi păreau insuficiente? Simțea oare că "adevărul" nu e repetat pe cât de des ar trebui? Sau cumva era ceva compulsiv, persoana în cauză comportându-se, de fapt, precum curcile care "răspund" în cor la cel mai mic fluierat (curci care, dacă ar fi înzestrate cu darul vorbirii, ne-ar explica cu lux de amănunte că "răspunsul" a venit în urma unui proces de deliberare interioară)?

Ce-o fi, însă, în capul persoanei care reproduce aceeași idee a zecea milioana oară? Nu trebuie să ne hazardăm în speculații, pentru că persoana respectivă ne oferă toate explicațiile. Este vorba de Adina Popescu, ale cărei fine scriituri sunt găzduite de prestigioasa revistă Dilema Veche. În ultimul text semnat de domnia sa, intitulat "Adaptarea înseamnă, de fapt, resemnare?", Adina Popescu reușește performanța să utilizeze toate clișeele #rezist. Nu multe, nu majoritatea, ci chiar pe toate. No cliché left behind, asta da performanță! Una care merită un pic de analiză și, de ce nu, de recunoaștere...

Din primele rânduri, aflăm că Adina Popescu, ca mulți alți compatrioți ai dumneaei, este o persoană profund nefericită. Ce anume întunecă gândirea distinsei autoare, ce stenahorie nu-i dă pace? Un lucru pe cât de simplu, pe atât de imposibil de înfruntat: nerozia norodului. Fire tare simțitoare, Adina Popescu își anunță cititorii că este pe punctul să ia decizii radicale:

Și mă apucă amocul atît de tare, încît îmi vine să urc în primul avion și să-mi găsesc un loc de muncă fără pretenții, vînzătoare sau guvernantă, într-o țară mai normală, să o iau de la capăt, uitîndu-mi definitiv tot trecutul.

Pare-se, însă, că autoarea și-a reconsiderat poziția și, în loc să devină guvernantă la propriu, s-a hotărât să rămână guvernantă la figurat, învățându-i pe cititorii Dilemei Vechi că nu există virtute mai înaltă decât disprețul:

Mă urmăresc cadrele cu babele care coboară din microbuzul „Transport copii“, enoriașe venite direct de la slujbă, cu tot cu preot, și cadrul cu bătrîna singură și foarte expresivă, cu un pahar de bere în mînă, de la pomană, la capătul unui drum prăfos care pare să nu ducă nicăieri. 

Ce ne facem cu babele? Mai ales cu cele care mai beau și bere? Pentru că - știm cu toții - băutul berii e o activitate nobilă doar atunci când se desfășoară la club Control sau prin Centrul Vechi. Asta pentru că, din nefericire, nu mai există cafeneaua Brofft - singura rimă posibilă la moft.

Îmi dau seama că șansa noastră, a celorlalți, este nulă, că nu ne putem lupta și #rezista împotriva satului românesc, din lumea de dincolo de blocurile noastre citadine, care e un soi de monstru: ne înghite și ne aruncă de fiecare dată în obscurantism, într-un soi de Ev Mediu perpetuu, chiar dacă noi, ăștia mai deștepți și mai culți, „producem“ mult mai mult decît ei, care nu produc de fapt mai nimic, contribuim însutit la taxele și impozitele statului român, inclusiv artiștii și sciitorii ăștia amărîți care își cîștigă traiul din drepturi de autori și care, de vreun an încoace, sîntem atît de frecați la icre, încît ne-am dori să devenim tîmplari și instalatori, doar ca să avem o viață mai liniștită.

Noi, "ăștia mai deștepți și mai culți". Noi ducem țara în spate. Noi creștem vacile din care se fac iaurturile Zuzu, noi cultivăm pământul și, mai ales, noi consumăm berea aia premium, aducând sume importante la buget. E clar, suntem blestemați, iar #rezistența noastră este în van. Ne e teamă de Evul Mediu, dar suntem cât se poate de medievali când e vorba de prostime, nu?

N-avem cum – depindem de baba care bea bere și oftează în lungul drumului, depindem de moșul care a mîncat cinci mici pentru că i-a făcut cinste primarul și a rîgîit satisfăcut. Și probabil că acesta este cel mai mare neajuns al democrației.

O altă teză originală: suntem prea proști ca să avem democrație. Adică Adina Popescu să fie egală cu moșul care "a râgâit satisfăcut" după cinci mici? That's preposterous!

Să luăm de pildă ce au făcut locuitorii cartierului Cotroceni săptămîna trecută, la Bazaar Cotroceni: au recreat identitatea unui cartier din București. Au organizat un eveniment viu, deschis tuturor, cu înghețată, cu bere, cu arhitectură, cu povești. Oare se mai pot numi ei bucureșteni? Nu. Sînt deja cotroceniști, se separă de un oraș sufocant, își creează un refugiu și luptă, în același timp, pentru un obiectiv comun.

Cât de speciali sunt "cotroceniștii"... Trebuie să se fi răsturnat carul cu oameni speciali în acest cartier al Bucureștiului. Altă explicație nu există. Că doar nu suntem socialiști, să ne închipuim altceva... Nu, avem de-a face cu un miracol într-o țară blestemată. Și vestea bună este că ei luptă. Luptă cu înghețată, bere, povești. E bună berea, nu? Grozavă, atât timp cât este interzisă babelor.

Mai o tumoare aparent benignă care se retrage treptat, mai un antinevragic, care potolește durerea de cap, mai o bere cu prietenii, mai o vacanță în Italia.

E clar, avem o problemă cu berea. Babele și moșii de ce nu pleacă în Italia? De ce îmbuibații cu mici refuză să fie ca noi, amărâții de scriitori? Mai o vacanță în Italia, mai un schi în Austria, mai un Street Delivery, mai un aparat foto Leica, mai o colecție de viniluri, mai un Summer Well, mai o defulare (sau defilare?) în Piața Victoriei, mai un Skirt Bike. Mici picături de bucurie într-un ocean de nefericire. Dar vacanțele, vacanțele sunt cele mai îndemână. Se face totul on-line. Iar până la aeroport iei un uber. N-ar strica și un pic de dezvoltare personală în perioadele de răgaz. Și de abia atunci îmbuibații de la sat să îndrăznească să aibă o opinie politică sau să "râgâie satisfăcuți" precum distinsa noastră autoare în momentul terminării textului.

Rețeaua Procurorilor Independenți (RPI)

România nu duce lipsă de procurori independenți. Tot mai mulți. La ultima numărare, s-a ajuns la 606. Să vedem, însă, dacă autointitularea în independenți se susține. În trei secțiuni.

I. Independenți sub protocoale. Citez din protocolul dintre SRI și Parchetul General:

Art.21 - Schimbul [de informații - n.m.] se realizează la sediul unităților centrale sau teritoriale ale Serviciului sau in locuri anume stabilite [subl.m.] de șefii acestor unități și conducătorii structurii/unității de Parchet (centrale sau teritoriale).

Așadar, procurorul independent se deplasa la sediile SRI sau în alte locuri la fel de benigne pentru a primi informațiile absolut necesare în desfășurarea activității sale independente. Mai departe:

Art.22 - În cauze complexe, cooperarea efectiva se realizează pe baza unor planuri comune, aprobate de conducerile celor doua instituții, cu precizarea sarcinilor ce revin fiecărei părți [subl.m.].

Cu alte cuvinte, SRI avea un cuvânt de spus în trasarea sarcinilor. Independență totală. Mai departe:

Art.31 - Pentru valorificarea momentelor operative, în situații deosebite, schimbul de informații se poate face și cu privire la alte cauze, după obținerea aprobării verbale a șefilor celor două instituții [subl.m.] sau a înlocuitorilor legali ai acestora, urmând ca, în termen de 24 de ore, sa fie transmise, spre aprobare, la nivelul celor două instituții, documentele necesare.

De ce să lăsăm urme când aprobarea verbală este arhisuficientă? Mai departe:

Art.60 - Părțile vor asigura însușirea, cunoașterea temeinică și aplicarea întocmai a  prevederilor protocolului de către personalul propriu, inclusiv de către parchetele teritoriale și direcțiile județene de informații, în raport cu sarcinile ce le revin in aplicarea acestora [subl.m.].

Deci, se știa de existența protocoalelor. Doar au fost însușite temeinic de către procurorii independenți. Cu toate acestea, niciun protest al magistraților.

II. Anomalii statistice

Am stabilit, deci, că avem 606 procurori indepedenți. Câți procurori are România? Greu de spus cu exactitate. Dacă ne luăm după independentul Cristi Dănileț, în 2015 existau în România 2780 de procurori. Câți procurori are DNA? Și mai greu de spus, dar, cu o oarecare aproximație, peste 100. Vom rotunji la 150. Dacă acceptăm aceste cifre, atunci numărul procurorilor DNA reprezintă 5,4% din numărul total de procurori care activează pe lângă parchetele din România. Revenind la cei 606 semnatari, nu mai puțin de 97 lucrează pentru - surpriză mare - DNA. Ceea ce înseamnă că: (1) aproximativ două treimi (66%) din procurorii DNA au semnat scrisoarea și (2) ponderea procurorilor DNA din totalul semnatarilor este de 16%, deși procurorii DNA reprezintă - repet - doar 5,4% din totalul procurorilor. Oare această suprareprezentare a procurorilor DNA în rândurile semnatarilor scrisorii să fi fost o sarcină de serviciu, trasată de șefii DNA și SRI? Firește că nu, că doar n-o să le punem la îndoială independența. Iar anomaliile nu se opresc aici. Există județe mult subreprezentate! Cum ar fi Hunedoara, Ialomița, Mehedinți, Vrancea, Sălaj. Ca o altă bizarerie, nici Prahova nu stă mai bine, deși, până nu de mult, găzduia unitatea de elită a DNA. Pare-se că, după dezvăluirile cu privire la practicile procurorilor independenți Mircea Negulescu și Lucian Onea, colegii domnilor "daună totală" preferă să stea în umbră, din moment ce lista celor 606 conține un singur nume de la DNA Prahova. Ciudat...

III. Câteva exemple de procuri independenți (după ce am verificat aleator câteva din numele de pe listă)

1. Florin Bocai. Unul din puținii reprezentanți ai județului Hunedoara pe lista independenților. Cu ce s-a făcut remarcat? Prin dragostea sa față de lege, exercitată și în timpul liber. Domnul Bocai a ajuns subiect de știri după ce s-a bătut cu mai mulți interlopi într-un club de noapte. Și, culmea, tot interlopii au ajuns la spital. Un om al legii desăvârșit.

2. Crin Bologa. Unul din puținii reprezentanți ai județului Sălaj pe lista independenților. Cu ce s-a făcut remarcat? Prin întâlnirile sale cu șeful SRI Sălaj, unde se puneau la cale dosare și condamnări. Independență curată!

3. Corina Dinică. A făcut subiect de știri când a fost reclamată - în fals, firește! - că nu-și ține orele de la Universitatea Pitești.

4. Bogdan Pîrlog. Anchetat în 2009 "de Parchetul General pentru fals in declaratii in legatura cu relatiile pe care le-au avut cu Serviciul Roman de Informatii, interzise de statutul magistratilor".

5. Remus Lobodan. Acuzat de presă de instrumentare defectuoasă a unui dosar de crimă.

6. Țapliuc Cristina. Poreclită de presă "procurorul balamuc".

7. Claudiu Statache. În 2015, la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, Claudiu Statache a reușit performanța să se claseze pe ultimul loc la proba scrisă (locul 284), dar a fost salvat de... interviu, unde a obținut nota 9,56, fiind în cele din urmă... admis. Probabil a fost întrebat, pe o scară de la 1 la 10, cât de independent este, iar dumnealui, într-un acces de modestie, a răspuns cu 9,56. Și, într-o simetrie pură, primul clasat la proba scrisă a fost respins la interviu...

8. Albulescu Camelia. Aceeași situație ca la domnul Statache. Clasată pe locul 277 la proba scrisă, la interviu a obținut 9,68.

9. Ghinea Alexandru. Aceeași situație. Clasat pe locul 262 la proba scrisă, candidatul Ghinea Alexandru, într-un moment de inspirație, a reușit să obțină nota 9,18 la interviu.

10. Ioana Popa. Aceeași situație.

Cum se face că acești ultimi patru procurori au un destin atât de similar? Nu numai că au fost admiși la același concurs, unde au obținut cele mai slabe note la proba scrisă și cele mai bune la interviu, dar, miraculos, toți patru au devenit și stâlpi ai independenței justiției? O mare coincidență, nimic mai mult. Cum tot o coincidență a fost și că acest concurs a fost organizat sub tutela independentului Cristi Dănileț.

Așa se prezintă, deci, independența justiției din România.