De ce temă-contratemă?

Nu am nimic împotriva muzicii corale, dar orice alt cor, mai ales în domeniul ideilor, îmi creează un teribil disconfort. Și nu este vorba de piesa interpretată. Această insatisfacție nu dispare nici măcar atunci când corul îmi cântă „melodia” favorită. Chiar nu simt nevoia să mă alătur. Din contră, când vocile intelectuale se unesc într-o monodie, simt nevoia de polifonie, ba chiar de disonanță.

Dacă lucrurile au fost spuse pregnant de o singură voce, nu văd rostul repetiției și nici – ca să rămânem în registrul muzical – al unei preluări (cover version). Și, pentru că tot vorbeam de insatisfacție, I can’t get no satisfaction e perfectă așa cum e. Poți să faci cover, poți s-o remasterizezi, poți s-o remixezi, dar nimeni nu va aduce ceva în plus față de ce este deja. Nici măcar autorii înșiși. Așa că, în locul repetiției, încerc să mă concentrez asupra lucrurilor neatinse, uitate, ignorate. Iar când acest lucru este imposibil, îmi propun să găsesc măcar un alt acordaj, o altă cheie muzicală. Sunt, pesemne, în căutarea propriului diapazon...